George V. Precup sau puterea de fascinație a poesiei

Discursul poetic oferit de George V. Precup este un ritual al artelor limbajului creator de imagini cu «putere de fascinație și de pericol» (Karlfried Graf Dürckheim). Citind poesia lui G.V.P. pregustăm experiența numinosului, moment în care (potrivit opiniei acestui diplomat german, veteran al Primului Război Mondial, decorat cu înalte medalii și Ordinul de Merit al R.F.G., psihoterapeut și maestru Zen, care a trăit între anii 1896-1988) «cuvântul „frumos” nu mai este destul de puternic», adică: «așa cum a arătat R. Otto apropo de sfințenie, când suntem frapați de „un tremendum și de un fascinosum” în același timp. Așa cum spune Jung, ceva acolo ne subjugă, ne pune în raport cu puteri de fascinație și de pericol. Ele ne eliberează dar ne și aneantizează».

Spune Precup, în cartea sa de poeme intitulată Culoarea coniacului tânăr, aflată la cea de a doua ediție, revizuită și adăugită: „Stai între fericire și spaimă./ Vezi cum crește haloul în splendida lor verticală,/ simți lacrima cum a copacilor după tăiere./ Plânsul dă floare și iese pe gură.// Cu nerăbdare în clocot stai între ei” și – ne arată el de la chiar început: „Stai între zeii cuvintelor”, „Stai între cei deʹo seamă cu norii” (Mușcătura). Este vorba, mai arată maestrul Zen, de neliniștitoarea ambivalență a numinosului ce domnește în atmosfera locurilor unde, în prezența maestrului japonez, se practică tirul cu arcul sau unde se învață artele marțiale ori se celebrează ceremonia ceaiului. Maestrul este, în cazul nostru, poetul; atmosfera aceasta de «fascinație și pericol», de „fericire și spaimă” o dă poesia sa, în care suntem primiți deîndată ce începem să o citim. Senzația de pericol și fascinație vine pentru lector tocmai din exotismul spiritual și nu strict geografic al textului scris de un meșteșugar al artei cuvintelor. Același expert al tradiției esoterice apusene precizează: «Noțiunea de numinos include mai mult decât sacrul. În ea răsună și ambivalența transcendentului, aspectul întunecat al transcendenței», dar și adevărul că: «Trebuie să regăsim simplicitatea în fața sacrului, mai mult chiar: să-i acordăm sacrului și deci numinosului, ceea mai înaltă valoare în ierarhia calităților pe care suntem capabili să le percepem» (Karlfried Graf Dürckheim, La voie de la transcendance, Paris: Ed. du Rocher, 1991, trad. Viorica Jurcan). Aceasta pare a fi cheia optimă de apropiere și înțelegere a poesiei lui George V. Precup. În acest fel ne emoționează într-un mod cu totul special poesia lui G.V.P.: ca un mesaj al numinosului, al non raționalului, al experierii ființei cea de dincolo de rațiunea profană. Da, Precup poate fi însemnat în răbojul viitorimii  drept poetul: „veghind la poem cum la ușa bisericii” (Fiul pierdut). Cum iubirea de Dumnezeu presupune umilința și nu trufia personală, o similară smerenie, încărcată de astă dată cu gingășia unei sincerități tulburătoare, specifice întregii opere a poetului – cu referință la persoana iubită, identică nu o dată poesiei – năvălește în volum. Texte închinate inubliabilei iubiri pierdute sunt multe în volumul Culoarea coniacului tânăr, culoare a hârtiei „întinerite” în aroma de scorțișoară a trupului femeii „întinerit” prin invocare imnică, de incantații orfice. «Unde era ea, acolo este Raiul», nota Adam la mormântul Evei, în Jurnalul lui Adam Și al Evei scris de Mark Twain. G.V. Precup preferă formula încă mai lapidară, propusă de genialul nebun al veacului XX, Ezra Pound: „Luminaʹi acolo/ unde se află ea”, preluată ca motto al unei sublime poeme de amor pierdut în eternitatea amintirii (Amprente). Reținem, pentru nota de umor tandru, textul intitulat Imaterial: „Era așa de frumoasă/ de îmbătrâneai în așteptarea ei.// Iar praful de pe umeri ți se părea un dar”. Între aceste splendide madrigaluri: Portrait dʹune femme; Issabela; Guadaloupe; Deidre, Nokira; poema ce dă numele cărții etc. etc. O particularitate a exotismului unor nume de ființe și locuri este, la G.V. Precup internalizarea lor sau, cum observa în prefața intitulată Modulări…, criticul și istoricul literar Christian Crăciun: «Livrescul poeziei sale nu este unul citațional, ci unul asimilativ», sau: «Poemele dedicate […] sunt remarcabile prin captarea tonului local, excluzând cu atenție orice tentație a pitorescului etnografic».

Poesia este despre cuvinte și, de bună seamă, despre puterea lor secretă de a seduce. Secretă, pentru că nu e o putere la îndemâna oricui. Poetul leagă între ele piesele de vocabular așa cum se leagă metalele în atelierul fierarului: la temperaturi înalte, date nu doar de focul siderurgic, dar și de suflarea dogorâtoare a îngerilor în care, asemeni metalelor, cuvintele albesc în athanorul poetic, ajunse în piscul incandescenței, strălucind ca zăpada, ca isopul, aduse la orbitoarea lumină a înghiocării lor în trupul textului.

Stabilit de multă vreme la Sibiu, poetul Precup mai are, apoi, con-știința alegerii celor mai simple piese de vocabular. El nu caută și nu folosește vorbe rare, pentru a epata. Cuvintele sunt din cele obișnuite în vorbirea noastră de toate zilele. O morfologie aleasă pentru frumusețea ei frustă ne încântă aici. Alcătuirea acestui discurs personalizat, original, ține și de ceea ce, pe lângă meșteșugul cernerii cuvintelor cum aurul ales în hurca aurarului, se numește talent. O înzestrare în același timp naturală și dobândită, cu trudă, în ce privește potrivirea cuvintelor în versuri sau, cum spun cercetătorii, sintaxa poetică: „Cum crinul mă înalț./ Dar cad pe capete zori./ Alții. […]/ Pândesc printre gulere treze,/ mierla dorindu-se om care scrie. […]/ Glasul mamei.// De ce pândești, fiule, ce nu poate fi pândit?” (Pânda). Nu e singurul text al volumului, din care vedem, la Precup, câtă dreptate avea Lucian Blaga afirmând: «Poeții […] își sunt asemenea prin ceea ce nu spun». Desigur, măiestria jocului cu cuvintele se manifestă în cadrul înzestrării de care vorbim, prin efectul de plasticitate al imaginilor create, la care contribuie și topica particulară a textelor precupiene. Prin forța lor de șoc emoțional și intelectual. Aceasta se leagă și de ceea ce în mod curent numim inspirație. iar toate, împreună, nu pot naște în poesia cultă a ultimelor milenii, decât, din ogorul roditor a ceea ce înțelegem prin termenul de cultură. O stare a intelectului creator ce presupune lectura bogată, asimilată bogat. Un proces complex care le cuprinde pe toate aceste înzestrări și trude ale poetului de vocație, născut iar nu făcut, prin gura căruia vorbește o instanță superioară, recunoscută de el însuți drept autor inițial al textului: „Altcineva scrie de ele, mâna mea nu” (Ca spirtul pe răni); „memoria cuvintelor mele se adaugă Akashei” (Culoarea coniacului tânăr); „cine scrie din mine?” (Zephyrus); „Cine scrie în mine scrie șiʹafară” (Ochii de sare). Este, în fine, un proces complex care înglobează toate aceste vitale, ineluctabile calități, în magma fabulosului produs de specia umană: arta. În speță, arta literară. La acest nivel, artistul își poate permite modestia nedisimulată, rezultată din cunoașterea stării lucrurilor și se întreabă odată cu maestrul dervișilor rotitori Mewlana, poetul multor vorbe înțelepte, cunoscut și sub numele Rumi: «cine e cel care rostește prin gura mea cuvinte», în mottoul așezat în fruntea volumului său, de poetul Precup.

Complexul fenomen pe care l-am numit arta lui George V. Precup se alcătuiește, firesc, din ceva mai mult decât elementele de care deja am vorbit. El conține o seamă de ingrediente atât de rare, încât până și numele lor ne sunt necunoscute. Un exemplu, cu generoasă parcimonie (sic!) livrat de poet, ar fi Vinul Antares, despre care aflăm: „cu măsură scriu despe el./ Paharnicul fiind, știu secretul”. Iată că lecția lui Blaga îl face pe Precup păstrător al minunii și tainelor lumii, în măsura în care „vinul” respectiv, ca licoare inaccesibilă din constelația Scorpionului, le este permis numai zeilor și acelora asemenea lor… Ceva foarte înalt ca introspecție în transcendent și ceva foarte fin ca umor terestru conviețuiesc în acest diafan, vaporos și străveziu univers poetic. Ironia imanentă deconcertează cu o șăgălnicie care-i lipsește lui Ion Mircea, poet al cărui stil amprentează, ca dintr-un palimpsest, și opera poetică a lui G.V. Precup. Ca un „hingher al cuvintelor” (Mistuirea), unul care se roagă „să nu-l mai doară decât poezia” (Ordinea nouă) se prezintă poetul în câteva autoportretizări.

Conștiința de homo religiosus a poetului, asumată, mărturisită, livrată asemenea unui panaceu universal: „Și poezia e rugă” (titlu omonim). Condiția poetului ce se revendică „din neamul Orfeu” (Uitarea numelui), în acest volum de versuri, spre deosebire de lamentoul din precedentul, intitulat Aferim (edițiile 2014 și 2015) și sub mottoul „De ce nu miʹar fi sufletu tău, hrană?” ales din Petrarca, este aceea a unui erou al izbândei definitive în fața morții: „Respiră în mine/ foșnește cum pe femeie mătasea.// Nu mai pot fi învins” (Ars poetica).

Spuneam, la început, despre puterea de fascinație și înspăimântare a textelor lui G. V. P. ca urmare traducerea acestora în limbi de circulație, în plină desfășurare, nu trebuie să mai mire pe nimeni.