Grigore Alexandrescu
Nu mai adăstasem de multă vreme asupra scrierilor lui Grigore Alexandrescu și aș fi rămas cu imaginea adolescentină, formată cu multe decenii în urmă, dacă n-ar fi ajuns pe masa mea de lectură ediția recentă îngrijită de harnicul poet Mihai Posada în excelenta colecție O sută și una de poezii, a Editurii Academiei Române. După știința mea au apărut în această colecție peste 300 de poeți, ceea ce înseamnă că a reconstituit cam întregul tablou al evoluției poeziei românești de la geneză și până în zilele noastre. Mulți dintre confrații noștri contemporani, sperând că aura Editurii înseamnă automat și o formă de consacrare și de recunoaștere publică, au luat-o cu asalt și s-au împăunat cu emblema ei. Or, colecția în sine nu consacră decât valoarea existentă deja în pântecul poeziei editate.
Revenim la lectura clasicilor din ce în ce mai rar, nu dintr-o inhibiție anume, ci mai mult din iluzia că-i cunoaștem deja destul de bine și că nu mai prezintă interes re-lecturarea lor. O eroare. O nouă lectură înseamnă, nu doar o confirmare a ceea ce se știa deja, ci și descifrarea unor înțelesuri și nuanțe noi, nesesizate anterior. Și ceremonialul liturghic este același de două mii de ani și totuși ne place să-l frecventăm iar și iar în fiecare nouă slujbă duminicală. O nouă lectură are valoarea unei reveniri într-un templu – vizitat deja anterior.
Grigore Alexandrescu a trecut și el printr-o perioadă de mai slabă receptare. Cine și-a mai adus aminte de el în ultimile decenii? Au fost aniversări și comemorări, au fost atâtea pretexte de a fi adus în discuție publică și nu știu ca poetul să fi constituit subiectul unor evocări sau studii mai consistente.
Acum, c-a apărut această antologie, poate se vor învrednici mai mulți confrați, să se înregistreze cu reacții și exegeze, menite să îmbogățească bibliografia poetului târgoviștean. Poate, am spus, deși nădejdile sunt minimale și nu știu de se vor împlini într-un viitor prea apropiat.
Ceea ce reținusem din lectura adolescentină a scriitorului era mulțimea versurilor cu valoare aforistică, și a reflecțiilor condensate, disipate cu dezinvoltură de poet prin poeziile sale și mult m-am mirat că nu s-a găsit nici un critic să le strângă de pe unde le-a risipit poetul, așa cum s-a procedat cu Eminescu, cu Maiorescu, cu Iorga, Panait Istrati și alți scriitori din literatura noastră sau cea universală. E un semn că poetul n-a ispitit prea mulți critici dispuși pentru recitira clasicilor.
Fără să facă filosofie, și fără să-și propună intenționat o adâncire a meditației, scriitorul s-a distribuit într-o infuzie de panseuri și sentințe morale și s-a disipat în atât de multe reflacții condensate încât, așezate într-o anumită structurare, se poate reconstitui o adevărată viziune kalokagathonică. Cele mai multe sunt plasate în finalul fabulelor sale, dar ele există peste tot, ca meditații foarte apropiate de sagacitatea proverbului românesc. Vremea cu moartea cosesc fără-ncetare (Meditație) sau Omul este o taină care-o știe mormântul (Mângâiere) sunt reflecții cu trecere în acea vreme de pionierat literar.
De asta spun: Ar trebui să ne obișnuim cu ideea că în istoria literaturii noastre nimic nu este definitiv stabilit, că și pe clasici, despre care avem prejudecata că-i știm foarte bine, trebuie să-i supunem, din când în când, unei noi re-lecturi și reveniri și unei alte perspective critice. Or, Gr. Alexandrescu merita această nouă ediție, aproape completă, așa cum merită și alte dispuneri. critice.
Ca toți scriitorii cu viziune și cu privirea perspectivantă, Gr Alexandrescu a fost și el atent, ba chiar implicat în evenimentele vremii sale, a fost, putem spune, un om al epocii și al direcției pregresiste de evoluție socială. După câte știu, efigia sa este conservată de puține imagini iar cea mai cunoscută este aceea cu mâna dreaptă la tâmplă, semn de adâncă meditație pe care am asociat-o cu ținuta cea mai potrivită pentru recitarea cunoscutelor versuri din Lupul moralist: V-am spus, cum mi se pare, de nu ați fi uitat/ Că lupul se-ntâmplase s-ajungă împărat. Totdeauna, din adolescență, l-am imaginat la masa de scris, în lumina slabă a unei lămpi cu gaz, recitând aceste versuri cu degetele la tâmplă.
Ceea ce m-a impresionat, cu precădere, la poetul târgoviștean este conștiința menirii sale poetice – temă generoasă asupra căreia poetul revine frecvent și de fiecare dată cu alte reflecții și încredințări. Impostura, diletantismul și improvizația în poezie, și în literatură în general, se observă ușor și poetul le-a repudiat deseori și pe multe tonuri în profesiile sale de credință. Invocându-l pe Alexandru Donici, bunăoară, nu ezită să moralizeze lipsa interesului pentru lectură a contemporanilor săi; Pe noi tu ne-ai satirat/ Căci dumnealor, știu prea bine, ca oameni care citesc,/ Că în lauda virtuței acei rău se osândesc.
Mai acid. mai caustic și mai aplicat se arată în Epistola către D.V. II: În zadar mai deunăzi, am vrut, prin poezie,/ Să scap de-o bagatelă, de-o mică datorie;/ Ș-am arătat acelui care cerea parale/ Că viața e scurtă, și vrednică de jale/ Că aurul, argintul, metale păcătoase,/ La omul ce-o să moară nu sunt trebuincioase,/ Că averea n-o ducem în lumea viitoare.
Asemeni multor scriitori, Gr. Alexandrescu s-a consternat și el de mulțimea metehnelor omenești din vrema sa, dar pentru a înșela vigilența reghimului despotic a peferat disimularea, a conferit maniere și atribute omenești unor ființe selectate din regnul animal. A fost unul dintre cei mai prolifici fabuliști români, un La Fontaine valah, și n-a ezitat să satirizeze – cu rigoare și stil, după cerințele genului – tipologii și comportamente umane ușor de identificat în fauna vieții sociale. Că manevra nu i-a reușit totdeauna o dovedește vremelnica sa întemnițare după publicarea poeziei Anul 1840.
Reeditarea lui, într-o ținută academică, la mai bine de două veacuri de la naștere este, desigur, un semn de recunoaștere, dar și un prilej de a-l supune recitirii și de a-l așeza mai confotabil în cadrul evoluției noastre literare și a imaginarului liric românesc. Apreciem efotul editorului Mihai Posada, îl felicităm pentru rigoarea cu care a întocmit această ediție, pentru efortul consultării edițiilor anterioare, pentru studiul introductiv și pentru lămuritoarele note de subsol. Este, într-adevăr, o ediție de referință.
