Havuzul Simonei-Grazia Dima
„Havuz” înseamnă, mai ales pentru grădinile publice sau piețele orașelor, un bazin de apă descoperit, ce are în mijloc o fântână arteziană. Havuzul chiar asta este: o fântână arteziană, iar etimologia termenului are origini turcești.
După Istm al lui Ion Mircea – eroică metaforă ombilicală a unei gâtuiri (pseudo)geografice, tragic-orizontale, apărut la Editura Dacia, Cluj, ca o explozie irepresibil sublimată ermetist, în condițiile politic-antispiritual-antiestetice ale Tezelor din iulie 1971, Simona-Grazia Dima își permite, la anul 2020 – prin culegerea de versuri apărută la Tracus Arte, în București – translarea fățișă, țâșnirea pe verticală întru același spirit poetic neîncarcerabil: Havuz tocmai această atitudine o propune, promovează, mărturisește și impune. Havuzul poetei nu poate fi decât somptuos, și nu oarecum, nu turnat în beton, ci dăltuit artistic în piatră, cum întreagă civilizația balcanică (citește: arhaic-europeană) pe care versurile o exaltă în deplina atmosferă generată de o misteriologie cu totul particulară, stranie și totuși familiară. Exeget în exclusivitate al Poesiei, maestrul Gheorghe Grigurcu remarcă pe coperta a patra: «Drumul acestei lirici complexe, plină de pliuri și meandre, nu e de la concret la abstract, ci invers». De aici, singularitatea spiritualității acesteia insolite, pline de forță poetică tulburătoare, ce caracterizează opera Simonei-Grazia Dima.
Placheta Havuz aduce o aparentă revenire-capcană a imaginației în starea sa de confort și vaporizare out of this world – ca să-l parafrazăm pe Baudelaire – o revenire «acasă», în firea poetică a autoarei așa cum o știm din mai dedemult, croită ca o mitologie personală; ca o regăsire de sine în mister antic și simbol purificat, de-un exotism aparte. Aparență numai, întrucât notațiile punctuale, precise, denunță un martor analitic avizat, critic atent, conclusiv sarcast în sintetice sentințe: „un ev al mărăcinișului/ se-nfoaie mereu în spatele ordinii. Iar strădania/ nu rezolvă niciodată totul, goluri rămân, pervaz/ pentru lunatici, golașe interstișii, niște lilieci./ Răstimpuri fără logicieni./ Și cine-i va proteja atunci de fiară?”. Ca după o dregere a glasului, iată, în același text, reinstalarea în postura de artist-cetățean, veritabil umanist, neiertător și tandru în dezamăgire locuitor lucid al planetei cu oameni: „Moștenitorii orei se prezentau: cei pricepuți s-o umple,/ să-și instaleze gospodăriile rapace-n haos./ Edificați acum, orfanii, chiar și dezmoșteniți,/ simțiră împăcarea de-a fi la adăpost/ între surpate maluri, în puritatea propriilor mâhniri” (Adăpost, 56). Observația lui Tudorel Urian, pe coperta a patra: «Privit de la nivelul poemului, tot acest du-te-vino între cotidian și metafizic poate da senzația unui ermetism cu nuațe de suprarealism, dar făcând doi pași în spate, întregul tablou se relevă a fi un grandios spectacol al unei existențe umane și o cale de înțelegere a propriului sine al autoarei» ne revelează imaginea unui totem autoreferențial, «o clepsidră uriașă unind cerul și pământul», un havuz-expresie a vocii poetei care e viața (sa) însăși.
După Pisica de lemn pictat, volumul anterior al poetei, distins cu Premiul pentru Poesie pe anul 2019 al Asociației bucureștene a Uniunii Scriitorilor din România, tonul revoltei față cu neajunsurile social-politice sesizate de autoare nu scade în directețea «revoluționară» a temelor, ci în violența exasperată a expresiei. Subtilitatea reflecțiilor speciei zoon politikon atinge estetic în volumul Havuz nivelurile poetice proprii stilului inconfundabil, intransigent, resemnat-constatator și inițiatic totdeodată, al poetei: „Slujbași lipsiți toată viața de-un nume/ își privesc stăpânul din umbră,/ înveliți în platoșe reci, cu fețe de câine,/ gata de-nchipuita conflagrație,/ neputincioși să descifreze desenul fin,/ înscris pe fulgii ninsorii luxuriante,/ ce tocmai s-a pornit” (Baobab, p. 18); sau: „iar noi am hoinări/ prostuți și ludici, neștiind dacă pasul/ ne este adevăr sau biet exces de culoare,/ nici cât e de mers de la sfera manevrată/ de păpușari până în inima noastră” (Cuvântul până la capăt, p. 19). Anamnetica nostalgie confirmă senzația trezirii poetei în alt ev (p. 20), cu buimăceala unui zeu cândva temut, rătăcit în prezentul propriei statui. Un cult firesc și totuși deznădăjduit, aparte: „pentru străvechea bogăție/ destrămată,/ pentru anticii autori/ de mult pierduți” cu regretul că: „ei ar fi lămurit, poate,/ Întregul” și – splendidă metaforă: „ne-am fi zărit,/ flotanți, în ei”, induce, ca un seism al realității, tabloul devastator al actualei/eternei ciocniri a generațiilor și vârstelor interioare: „unde abia de mai cutreieră,/ cu sufluri nevăzute, forțele creației” (Întâmplarea cu mituri, pp. 20-21). Aceeași pustiire a inimilor, aceeași neputință a aproprierii splendorii Cuvântului însuși, în: „slatina decepției milenare” Surpriza (p. 24), în: „forfot de regrete” Stai, călărețule! (pp. 25-26). Un strigăt al frumuseții pierdute, ca o invocare a stării adamice botezătoare în fața Dumnezeului-creator: „Numele dăruit din parte-ți le va părea/ un clopot ce zboară dezlegat de cer,/ cu sunete de aur” (Dăruirea numelui, p. 11). Dacă un psalm și crez spiritual găsim în Legământ (p. 10), un refuz delicat dar categoric al simoniei (prostituției) prin artă, în Invitație târzie (p. 27): „nu se cădea să fac marfă/ din broderiile cerului”. Viziune de stranie frumusețe a unei glorioase agape divine la care, empatic se insinuează, în preajma Treimii, Maica însăși părtașă dezabuzată parcă, a dumnezeirii: „Ne-au spus că suntem doi: mamă și fiu,/ dar nu-i așa. Suntem același, revelat […] Crucificată mamă sunt,/ căci tu abia din întâmplare ți-aduci aminte/ că-mi ești fiu” (Unul, 31-32). «Logosul» heraclitian fascinează ca un „monstruos mic dejun” la începuturi, urmat de-un „prânz demonic” al spiritului chinuit de căutare și dorință, „vânt heraclitic” al transformării minții omenești căutătoare între lumi (Cel mai puternic dintre noi, 33-34); sau în dramatica punere în scenă din Libație (40).
O perpetuă ospeție împrăștie în versurile din Havuz arome, ca într-o Grădină a deliciilor maestrului fantast și goliard Hieronymus Bosch: „paragină/ a curteniei de la centru, sub cerul plumburiu./ Aburi se-nalță din mâncarea pură, barbară”; cu trimiteri la trecute vremi de impostură/imaturitate, cu urmări proiectate echivoc în prezentul istoric, un du-te-vino între ieri și mâine: „N-a fost deloc o întâmplare cina aceasta reunită,/ când ne tot împingeam pe creștet șepci nepotrivite/ și, de emoție, abia puteam îngăima un vers./ Sărbătoream tacit, îmbujorați, străvechea tinerețe,/ și grație nouă, spuse, dintotdeauna goneau eliberate/ spre zarea nemișcată – câini imperiali, discreți” (Agapă, 35). Fântânile, havuzuri ale trecutului: „răsună-atunci adânc/ glasul istoriei, ne împacă: armiile/ celor jigniți și iubitori nu pier,/ suie-n fântâni, dinspre/ vâltori antice” (Cântecul sclavilor, 47); așa cum literatura însăși este memorie (da, Alexandru Paleologu!): „țâșnirea de sifon, în bibliteci, a cărților” (Desen, 60).
Trei din textele cărții poartă și dezvoltă acest titlu, același cu al volumului: Havuz (cel dintâi, p. 7): Havuz. Rotundul marmurei (plasat în miez, p. 42) și ultimul: Havuz. Dar o intensitate vede (p. 80). Havuzul fără apă, apotropaic precum amuleta însuflețită animist de idealul imanent credinței ce o poartă: „Dar piatra lucitoare, neînșelată/ de-absență și de gândul trădător,/ tresare, căci simte-n mijloc/ în roi de intangibili stropi,/ aburul proaspăt –/ chiar ținta visului, atinsă” (p. 42). Poeta oficiază descinderi solipsiste într-un limbaj sufletesc ce atinge diezi și bemoli de sensibilitate unică, țâșnitoare cum apa imaginată, reală, invocată, a unui „havuz” – inima unui poet. Solitudinea înflorește ca o grădină frumos îngrijită. Estetul grădinar de noeme înflorind un poem din două fraze: „E muzică – palpită/ o bulboană,/ și niciun sunet după,/ doar raze/ pe marmura havuzului/ de unde nu mai țâșnește/ niciodată apa, însă necontenit/ răzbate-un tainic vuiet,/ în apropiere și departe,/ vîntosul labirint al scoicii nesfârșite/ pătruns e de-o neliniște/ asemeni firii cu pletele-ncurcate,/ trunchiul tăcerii vijelioase/ pulsează, și zvâcnesc în vid/ inelele de mușchi și spori/ ce-l năpădesc, un roi/ de măști minuscule, voioase, explozii de áripi aurii/ ale-unei țări golite pe deplin./ Nimeni aici să mai tresară,/ dar o imensitate vede,/ când noi ne străduim să înțelegem/ subtilul caier de la temelii” (p. 80). Vis internalizat al găsirii «centrului» (Eliade), credință tandră ca o rugăciune, fără stridențe de fațadă: „După atâta umblet, un leac e liniștea,/ simți cum renaști. Dar nu-i destul,/ atunci când tihna limpezimii trebuie dusă/ mai departe. În centru se înalță lăcașul etajat/ al artezianei, iar apa străbate prin ea tainic./ Senină, împăcată, dincolo de lucruri și de vis,/ doar vine. Acolo-ai vrea să fii,/ în sulul ei lunecător, unde nu-i niciun ornament/ și fericirea-absoarbe. Gata să pleci, e deja-n tine,/ fără s-o fi atins, ți se lovește, zglobiu, de ghizdul/ inimii, întruna renăscând. Și astfel,/ calea prin pădure ți-e sigură, proteguită” (p. 7). Arta de a fi hieratic în permanența devenirii înflorește și ea în cele trei texte despre arborele-simbol baobab, la paginile 18, 53 și 75, iar două altele vorbesc despre eden (30, 59).
Abstractizare extatică și concretețe fantastă în versurile cărții Havuz, împletesc unduitoare mărturii de stranie sinceritate înțeleaptă: „De toate mai presus, ne temem de uitare” (Uitare, 74). O credință de nezdruncinat, în inefabilul purității, frumuseții, iluziei, artei-viață triumfă: „chiar dacă ai căzut adesea în capcană, tot ai învins, trezit din joc, de-a bușilea,/ proptit în brațe de argint, ca reînviat/ de o necunoscută strălucire” (Trezit din joc, 65). Un sfat misteric de oracol pythiat și înviorător cum unda apei din izvorul Castaliei grecești și a lui Hesse: „prefacerea cuvintelor/ până la măduvă pătrunde-o,/ ascunsu-ntreg să-l capeți viu, pe dată” (Acum cu litera ta, 71). Havuzul, expresie vizibilă a diferențelor de nivel, ecou al dialogului celor de sus cu cele de jos, prin credința ziditoare a creaturii. Apa, principiul său vital, un apeirón personal. Rafinamentul constă în spunerea ca o șoaptă a durerii asumate cu înțelepciune adânc-asiată, ca un susur îndepărtat adus cu insinuarea tunetului anamnezei în actualitate ferm rostită cuminte, cu duioșia mamei ce își crește durerea/dragostea-„povestire” ca pe un prunc la sân, acestă durere existențială ce ține de condiția însăși a existenței umane.
