Henri Jacquier: „Mulțumesc, scumpă Românie!”*

Una din pricinele pentru care mă bucur că sunt francez e că această calitate mă obligă să iubesc România. Mă obligă nu numai afinitățile sufletești și chiar fizice care apropie în mod firesc cele două popoare ale noastre; ci și o datorie de recunoștință pentru o fidelitate care, în cei patru ani de zile negre pe care le-a trăit Franța, nu s-a dezmințit o singură clipă, o fidelitate a tuturor inimilor românești, chiar a acelora cari câteodată erau siliți de împrejurăru să dea altă expresie sentimentelor lor adânci. Recunoștință, îndeosebi, pentru frumoasele rânduri pe care le-a scris aici, săptămâna trecută, delicatul și unul din exponenții ei cei mai autorizați, Radu Stanca. Rar mi-a fost dat, într-adevăr, să fiu atât de mișcat de o mărturie de simpatie așa de sinceră pentru țara mea.

Cu câteva clipe înainte de a citi aceste rânduri, tocmai aflasem, de la un martor singur, de nedemnele aruncate Franței în public de către contesa maghiară Karola Bethlem, adresându-se consulului francez de la Cluj (un mare prieten, e drept, al românilor), cu prilejul deschiderii Universității ungurești de acolo: „Francezii sunt niște porci, iar Franța o țară care trebuie rasă de pe suprafața pământului”.

Eram, zic, sub impresia dureroasă a acestor cuvinte uluitoare de ură, când am citit „Bonjour, douce France!”. Atunci mi s-a mângâiat sufletul și am revăzut în gând toate acele sincronisme, cu adevărat providențiale, care jalonează istoria noastră recentă, a României și a Franței: intrarea trupelor germane în Paris (eram atunci la București și am văzut, chiar pe stradă, mulți români înlăcrimați în ziua aceea), și apoi dezmembrarea României Mari; eliberarea Parisului și alipirea României de puterile aliate în sfârșit, recunoașterea generalului De Gaulle și eliberarea întregului Ardeal. Vreau să cred că astfel de întâmplări sunt mai mult decât coincidențe și dovedesc un izbitor paralelism, o adevărată comunitate de destin.

Citeam, în zilele din urmă, notele de călătorie ale unui ardelean care a stat acum o sută de ani în Franța și la Paris:

Codru Drăgușanu. Am constatat că pe atunci chiar un ardelean se simțea foarte bine „la el acasă”, trăin la noi. Stundeții ardeleni care de 20 de ani au studiat în Franța mi-au împărtășit aceleași impresii. Pot să spun că, la rândul meu, de 21 de ani de când trăiesc în Ardeal, nu m-am simțit niciodată în străinătate și toți colegii mei francezi ar putea face aceeași mărturi.

„Douce France”, da, această dulceață a aerului, a climatului, a naturii, a moravurilor, este fața cea mai atrăgătoare pentru un străin. Dar Franța este neînchipuit de diversă: există, printre altele, și o figură severă a Franței și sunt convins că tocmai această figură, dacă ei ar binevoi s-o caute, sub aparențele exterioare câteodată mai frivole, ar atrage și mai mult pe ardeleni, care ar regăsi în ea virtuțile lor de profunzime și de gravitate.

Și atunci, mai ales în generația mai veche, s-ar șterge ultimele prejudecăți și m-aș bucura și mai mult că sunt francez și că trăiesc în Ardealul românesc.

* Francez de origine și român prin adopțiune, profesorul Henri Jacquier (1900-1980) exprimă dialogul dintre culturile noastre de-a lungul unei existențe omenești, vertebrată de harul dascălului de înaltă clasă, obișnuit să utilizeze claviatura amplă, de la cunoștințele unei limbi orientale până la conceptul matematic sau la categoriile elastice de filosofia culturii. După separarea brutală a Transilvaniei de nord de restul țării prin Dictatul de la Viena (1940), Universitatea din Cluj se mută provizoriu la Sibiu. Henri Jacquier va trăi aici unul dintre cele mai frumoase capitole din viața sa, legat fiind de revista și de cenaclul Cercului Literar, al cărui amfitrion de neuitat a fost în 1944. Că interludiul sibian nu s-a redus la preocupări de estetică sau la plimbări peripatetice o dovedesc reacțiile în parte făcute publice – în tensiunile politice ale zilei. Henri Jacquier urmărea cu înfrigurare soarta Franței ocupată de trupele naziste și, în paralel, drama ardelenilor în perioada 1940-1944. Atitudinea civică și vibrația patriotică a cărturarului își găsesc expresia tranșantă într-un „răspuns”, puțin cunoscut azi, la o declarație iredentistă maghiară. „Mulțumesc, scumpă Românie!”, imprimat în săptămânalul sibian „Națiunea Română” (din 5 nov. 1944) – și pe care îl reproducem acum – face pereche, la alt diapazon, cu studiul neterminat „Lauda limbii române”, publicat după un deceniu și jumătate.

Mircea Muthu

Din nr. 6 (septembrie) 1990

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *