Holy Spider. În numele tatălui și al fiului

După două filme cu tentă horror / fantasy care nu au trecut neobservate de critica de specialitate, Shelley (2016) și Border (2018), regizorul de origine iraniană Ali Abbasi revine în 2022 cu un film care, nu doar marchează cea mai importantă creație a sa de până acum, ci și schimbă total stilul său de abordare. Într-un fel, Holy Spider este, dincolo de calitățile sale evidente (nominalizat la Palme d’Or și premiat la categoria Cea mai bună actriță – Zar Amir-Ebrahimi), și o formă prin care Abbasi își întoarce atenția înspre țara sa de origine pe care a părăsit-o în 2002, emigrând în Suedia, an în care societatea și presa încercau să uite de unul dintre cei mai sângeroși criminali în serie ai momentului: Saeed Hanaei, zis și „Criminalul Păianjen”. Cel de-al treilea lungmetraj al său este, astfel, o cronică a evenimentelor desfășurate între 2000 și 2001 în orașul Mashhad, unde Hanaei a ucis 16 prostituate, înainte de a fi prins și condamnat la moarte. În cazul lungmetrajului lui Abbasi, Saeed Hanei devine Saeed Azimi, iar, după spusele regizorului însuși, filmul conține foarte puține detalii care să nu respecte întru totul desfășurarea evenimentelor reale. Totuși, Holy Spider nu este o docudramă. Cel puțin nu la nivel structural ori estetic, în ciuda detaliilor cu tentă ușor neorealistă care surprind periferia orașului și câteva tușe portretistice specifice personajului colectiv al lucrătoarelor sexuale. În plus, este de la sine înțeles că filmul nu a putut fi turnat chiar în Mashhad, echipa de creație optând pentru un oraș de provincie din Iordania cu un „decor” mai mult sau mai puțin similar… Ne aflăm, mai precis, în fața unui thriller a cărui atmosferă amintește pe alocuri de stilul lui David Fincher și, ca în cazul oricărui film care gravitează în jurul unui serial killer, în fața unui personaj care încearcă să stopeze acțiunile ucigașului. Astfel, lungmetrajul o prezintă pe jurnalista Rahimi care sosește din Teheran pentru a ancheta seria de crime, încercând să înțeleagă de ce poliția întârzie să-l prindă pe făptaș. Însă piedicile cu care se confruntă nu țin doar de ignoranța legii, ci și de statutul său de femeie a cărei autoritate are mai mereu de suferit în fața celor cu care ar trebui să colaboreze. Așadar, ea începe o anchetă pe cont propriu, ajutată de un jurnalist local care o va ajuta chiar și în momentul în care Rahimi decide să fie momeala care să deconspire identitatea criminalului.

Din această perspectivă, filmul nu pare să se diferențieze cu nimic față de alte producții consacrate ale genului policier. Totuși, pentru Abbasi, miza detectivistică este, de fapt, secundară. Lungmetrajul său nu este o versiune iraniană a lui Se7ev, în sensul în care pretextul religios al crimelor se desfășoară în fața investigatorilor asemenea unui domino plănuit cu grijă de asasinul care întruchipează o voință divină răzbunătoare. Tot astfel, filmul lui Ali Abbasi nu este nici o reinventare a unui tipar cinematografic similar cu cel propus de Citizen X – unde crima împotriva femeilor ascunde o personalitate masculină subjugată de o autoritate feminină. Cu alte cuvinte, Saeed Azimi, făptașul din Holy Spider, bifează prin excelență profilul „omului fără însușiri”, care, în același timp, se sustrage oricărei categorii psihopatologice convenționale. Nici trecutul, nici prezentul său nu prezintă anomalii ieșite din comun care să justifice cruzimea actelor sale. Și nici măcar fanatismul său religios care, de fapt, nu este cu nimic mai înflăcărat decât al oricărui alt musulman dedicat surprins de regizor în filmul său. Pe scurt, criminalul bifează aproape la modul clișeic tiparul bunului cetățean, respectuos și familist, ale cărui acțiuni sunt în total dezacord cu viața sa cotidiană diurnă. În ultimă instanță, Saeed întruchipează falsa tragedie a individului condamnat la o existență anonimă, imposibilă prin gradul său de ne-spectaculozitate. Căci, da, există ceva ce am putea numi „traumă”, undeva în fundalul tuturor acestor acte abominabile, și anume imposibilitatea bărbatului de a-și adjudeca statutul de erou al națiunii, trecând prin experiența războiului Iran-Irak din anii ’80 fără să fi murit la datorie sau fără să fi suferit o rană fizică ce i-ar putea acredita sacrificiul în numele patriei. Crimele sale sunt, deci, un vehicul prin care să poată câștiga popularitatea și, implicit, o formă de contracarare în fața propriului destin care i-a refuzat privilegiul de a fi devenit martir pe front.

Nu știm cu siguranță în ce măsură regizorul a premeditat acest fapt, însă un astfel de personaj pică de minune în contextul actual al tentativelor americane de a romantiza la modul abject profilurile celor mai odioși criminali ai secolului trecut. Ali Abbasi nu se investește plenar în această cauză, însă are grijă să evidențieze paradoxul forței mediatice prin care știrile din ziar se manifestă deopotrivă ca instrument de „awareness” și mijloc de promovare, o anti-reclamă a cărei eficiență este imbatabilă. Personajul său este, așadar, cel mai înfocat cititor al cotidianelor care au grijă să-i denunțe crimele pe prima pagină, revoltându-se atunci când nu i se acordă atenția meritată. În plus, atunci când simte că presa pare să uite de cazul său ori preferă să nu mai reacționeze, din lipsa unor indicii care să-i ajute la aprofundarea poveștii, Saeed are grijă să îi anunțe telefonic, oferind locația precisă a crimei pe care tocmai a comis-o. „Cu voia lui Allah”, el se folosește de perceptele Islamului pentru a adopta o atitudine deloc străină într-o societate obsedată de faimă – între existența fadă, conformă și lineară a „no-name”-urilor și magnetismul diabolic al unui „bad boy”, alegerea este simplă. În esență, totul se rezumă la tranzacții de followeri, la dorința de a epata printr-o filozofie proprie sau prin punerea asumată în umbra unui idol care și-a câștigat locul printre „personalitățile” marcante ale societății, cum se întâmplă în cazul acelor copycats devotați unor figuri precum Jack Spintecătorul. Prin urmare, așa cum Jeffrey Dahmer avea să-și asume conștient rolul de agent al Răului, în încercarea de a se accepta total și de a își „armoniza” instinctele sângeroase cu propriile acte, tot așa Saeed găsește pretextul de a își adjudeca statutul de manifestare a unei forțe divine „benefice”, cu scopul de a intra în panteonul celebrităților, titanilor civilizatori ai propriei țări.

Și, totuși, Saeed nu are parte de popularitatea la care se așteaptă, tocmai pentru că guvernul încearcă să evite alăturarea numelui său cu profilul unui musulman practicant. În acest sens, Ali Abbasi a vorbit în mai multe rânduri despre diferența de percepție pe care americanii, de exemplu, o au în fața unui caz similar. Dacă aceste evenimente ar fi avut loc în Alabama, a spus regizorul, reacția presei ar fi luat o cu totul altă proporție; în Iran, însă, absența unei riposte mai clare din partea guvernului echivalează cu o încercare de eschivă care, în cele din urmă, ar putea ascunde un acord total față de actul „justițiar” al asasinului. Cu acest prilej, intrăm nu doar în culisele unui act care pune într-o lumină incomodă structurile fundamentalismului aberant, ci și patriarhalitatea retrogradă a unei societăți care pune educația religioasă mai presus decât dreptul la viață al femeilor. Există, într-adevăr, multă misoginie în filmul semnat de Ali Abbasi, însă acest aspect nu este atât un scop în sine, cât o consecință firească a acestui exercițiu de (docu-)ficționalizare a unui eveniment cât se poate de real. Rahimi, jurnalista care vine să investigheze cazul Criminalului Păianjen, este o figură incomodă nu doar prin insistențele cu care încearcă să facă lumină într-un caz pe care poliția și guvernul întârzie să-l rezolve, ci și prin nonșalanța cu care fumează, ripostează în fața bărbaților, se plimbă neînsoțită noaptea și încearcă să preia frâiele din mâinile comisarului care, în cele din urmă, îi dă de înțeles că ar avea oricând justificarea de a o viola fără nicio consecință din partea societății. În același timp, departe de a opta pentru o formulă narativă relativ simplistă centrată pe războiul sexelor, regizorul nu ezită să ilustreze și tipologia celorlalte femei, cele „cu frică de Allah”, tipologie esențializată în ipostaza soției lui Saeed, care acceptă crimele comise ca pe un rău necesar, susținând, în cele din urmă, demersurile soțului. Dacă, în această ecuație, bărbatul devine elementul activ, instrumentul prin care se manifestă voința „divină”, femeia este cea care îi prezervă aura de erou, asigurându-și, la rândul său, copiii că tatăl lor este drept în tot ceea ce face, chiar și atunci când își asumă anevoioasa responsabilitate de a deveni un agent al morții. Cercul vicios al violenței se conturează, deci, pornind chiar de la nucleul sacrosanctei familii. Este de la sine înțeles că înlăturarea criminalului din societate nu va împiedica absolut deloc mecanismul repetitiv al acestui angrenaj ideologic.

Ajungem aici poate la punctul cel mai nevralgic al constructului narativ, la secvența poate cea mai terifiantă a întregului lungmetraj, cu care, de altfel, Ali Abbasi optează să-și încheie filmul. După ce „se face dreptate” prin spânzurarea lui Saeed de către autorități, în vederea definitivării reportajului care să închidă definitiv cazul Criminalului Păianjen, Rahimi îi vizitează apartamentul. Ceea ce găsește acolo nu este neapărat o familie îndurerată; ba dimpotrivă, fiul adolescent se arată mai mult decât mândru de a avea un tată care a contribuit decisiv la eradicarea răului din societate. Astfel, el nu doar că se arată mai mult decât onorat să descrie, folosindu-se chiar de sora sa mai mică pe post de potențială victimă, modul în care tatăl său a ucis și a scăpat de cadavrele prostituatelor, ci chiar își anunță intenția de a continua proiectul criminal, la sugestia celorlalți apărători ai moralității, odată ce va atinge maturitatea. Dacă valoarea simbolică a unui martir constă în numărul adepților care îi vor duce mai departe sarcina în numele căreia s-a sacrificat, atunci concluzia este pe cât de clară, pe atât de corozivă: da, Saeed, a fost un martir, sau mai precis un criminal martirizat de sinergia disfuncțională dintre impactul mediatic și o religie care, în mâinile fanaticilor, devine cel mai bun mijloc de a vărsa sânge în numele adevărului. Să fie, așadar, vorba de psihopatologie? Sau mai degrabă de un act mimetic elementar? Materialul brut filmat de Rahimi este mai mult decât evocator. Este clar că încercările sale de a stopa o anomalie socială au dezvăluit, fără să-și propună, o problemă structurală aparent imposibil de rezolvat. Ea părăsește orașul, lăsând în urmă doar o acalmie temporară – monstrul a fost eradicat, însă, înainte de a dispărea, acesta a avut grijă să lase în urmă o lungă descendență de adepți care să-i desăvârșească marea operă.