Iluminarea făpturii în amiaza iernatică

Unul dintre cele mai importante proiecte editoriale din ultimele decenii este reprezentat de colecția „O sută și una de poezii” a Editurii Academiei, proiect personal al lui Dumitru Radu Popescu, în care au apărut până acum peste o sută de antologii de poezie, de la Eminescu la Blaga și Radu Stanca și de la Bolintineanu la Arghezi și Cezar Ivănescu. Pentru această colecție, pe care am mai prezentat-o în paginile revistei noastre, am alcătuit în acest an o antologie Mircea Ivănescu cu prilejul împlinirii a nouăzeci de ani de la nașterea poetului și a zece ani de la moartea sa. Din păcate, antologia nu a mai apărut, din motive legate de drepturile de autor.

            Am antologat în acest volum poeme din volumele publicate de Mircea Ivănescu între 1968, anul debutului editorial, și 1989. Credem că aceasta este perioada de grație a scrisului poetic ivănescian. După 1990 poetul a scris puțin și a publicat versuri doar în reviste literare (excepția o constitue volumul în colaborare cu Iustin Panța), mai ales în „Euphorion” (la insistențele noastre, ale tinerilor care făceam revista în acele vremuri). De altfel, revista sibiană i-a dedicat numere speciale și numeroase alte pagini, începând cu 1990 și până în prezent. De volumul din 2002, „Aceleași versuri”, apărut la efemera colecție „Poeții orașului…” a Editurii Dacia, nu s-a ocupat deloc, cedând insistențelor îngrijitorilor cărții ca aceasta să apară, mărturisind adesea apropiaților că nu mai este interesat de poezie și de cariera sa poetică. Era retras deja, aproape izolat acasă, iar după 2005, după moartea Stelei, soția căreia i-a dedicat toate volumele sale, a intrat într-o recluziune de câțiva ani, mărturisind celor câțiva apropiați care îl vizitau că nu-și dorește să mai trăiască. Nici nu mai putea să citească, rămânând doar cu o slabă vedere periferică. Dacă referitor la atitudinea sa față de volumul din 2002 putem să ne gândim oarecum la un alt „joc” ivănescian, în ultimii săi ani jocul a dispărut, fiind înlocuit de mari suferințe fizice și sufletești. În alcătuirea volumului am ținut cont mai puțin de antologiile apărute în decursul anilor din poezia lui Mircea Ivănescu, unele bune, altele cu lipsuri majore, ci am ales poemele, pas cu pas, din volumele originale, așa cum am procedat și în cazul antologiei „Versuri alese” din 2010, apărută în colecția poeților laureați ai Premiului Mihai Eminescu. Diferența constă în faptul că aceea antologie cuprindea mai bine de 250 de poeme, în cazul de față fiind nevoit a alege (și ce greutate mare a fost!) o sută și una de poezii, adică un fel de esență a esențelor scrisului me-ivănescian.

            Încercăm mai jos, din perspectiva unui om care l-a cunoscut destul de bine pe poet și care îi păstrează o admirație neștirbită de nimic, câteva considerații, biografice și critice, într-un ritm nesistematic și fragmentar, spre o cheie de abordare a unei opere poetice care nu încetează să suscite un interes major și care, suntem siguri, nu va înceta prea curând în a oferi cititorului și criticului prilejuri de profundă reflexie.

            Mircea Ivănescu a murit în 21 iulie 2011. Este înmormântat în Cimitirul central din Sibiu. Din păcate, casa în care a locuit la Sibiu, pe strada Vasile Aaron (o zonă a Sibiului idilică altădată, cu case și grădini patriarhale, nu mai există azi, iar strada lui Ivănescu (casa nu era departe de Baza Hipică și de Liceul Energetic) s-a transformat, odată cu întregul cartier, într-un spațiu „nou”, aproape irespirabil. După moartea poetului, revistele Euphorion și Transilvania, Biblioteca ASTRA și Filiala Sibiu a USR au solicitat autorităților locale ale Sibiului cumpărarea casei și transformarea acesteia în casă memorială. Solicitarea a fost refuzată, iar la puțin timp aceasta a fost demolată. O parte a bibliotecii poetului se află în prezent la Biblioteca ASTRA din Sibiu, într-un fond special.

            Locuiam doar la două străzi depărtare de strada unde stătea Mircea Ivănescu, iar tata îl ştia destul de bine. Meseriaş vechi şi binecunoscut în cartier, tata îi reparase gardul de la stradă dar şi alte câteva lucruri din curtea şi casa unde poetul se mutase către 1980, venind de la Bucureşti, chiar la capătul dinspre şoseaua naţională al străzii Vasile Aaron, la ieșirea din Sibiu spre Șelimbăr. O casă frumoasă, destul de veche, cu grădină şi multă verdeaţă, mai degrabă sălbatică. Mai târziu, de câte ori mergeam şi sunam la portiţa dinspre stradă, îmi veneau în minte cei doi băieţi de saşi care au locuit acolo, unul cam de vârsta mea, celălalt mai mic cu vreo doi ani, în acele vremuri din anii şaizeci ai copilăriei noastre la marginea de răsărit a Sibiului, chiar lângă Valea Săpunului. Toată lumea din cartier, de la întretăierea Hipodromului cu Vasile Aaron, ştia că Mircea Ivănescu e scriitor, ba chiar un prototip absolut al scriitorului: foarte rar, pe stradă, în mers, unul cu paşi mici şi foarte rapid (o singură dată în viaţă l-am văzut mergând foarte, foarte încet, încât m-am şi speriat şi nici măcar nu l-am abordat), fără să aibă o carte în mână, mai mereu răsfoind-o sau citind din ea, de obicei o carte foarte groasă – şi cam aşa şi sunt „Ulise” a lui Joyce sau „Omul fără însuşiri” a lui Musil, ca să nu mai vorbim de vreun tratat de artă cu ilustraţii gen Cornul de aur al băiatului – , cu ochelarii cu foarte multe dioptrii aplecaţi pe nasul acvilin, sub fruntea înaltă şi părul albit devreme, cu capul întotdeauna descoperit, chiar pe gerul cel mai pătrunzător, cu obrajii răniţi la bărbierit, în fulgarinul bleumarin de fâş, cu sufertaşul de mâncare în cealaltă mână, sau cu o sacoşă încărcată de peşte congelat pentru pisici (treisprezece în momentul mutării la Sibiu, deşi se pare că una s-a cam pierdut pe drum, spre disperarea Doamnei Stela) şi de ţigarete Carpaţi pentru Stela, care fuma cam două pachete pe zi. Erau ţigări ieftine la vreme aceea, însă spre sfărşitul anilor optzeci nu se prea găseau, mai ales cele de Sf. Gheorghe. La un moment dat s-a reuşit chiar să i se facă Doamnei Stela, desigur, cu acordul ei condescendent, un anumit program de un pechet pe zi, însă era foarte greu ca acesta să se şi respecte. Era o situaţie oarecum specială, având în vedere că Mircea Ivănescu nu a fumat niciodată. Doamna Stela nu ieşea din casă, stătea în camera cu vedere la stradă, într-un pat mare şi comod, şi citea enorm, nu neapărat literatură „serioasă”, ci de orice fel, dar mai ales literatură poliţistă. Şi asta a devenit la un moment dat o problemă, deoarece Doamna Stela se pare că citise tot ce s-a scris în istoria genului, mai ales că ştia perfect vreo câteva limbi străine. Dar era la curent cu tot ce se întâmpla în jur, din ziare sau de la radio şi televiziune. Prin anii nouăzeci am pus rămăşaguri după rămăşaguri, pe ciocolată, cu dânsa, pe teme politice, mai ales cu alegerile de pomină ale acelor ani. Am pierdut întotdeauna şi, desigur, m-am prezentat de fiecare dată cu tableta de ciocolată la familia Ivănescu. Domnul Ivănescu râdea mânzeşte, întins foarte degajat într-o rână la picioarele uriaşului pat al Doamnei sale, atent şi politicos cu discreţie şi solicitudine, ca la un moment dat s-o ştergem englezeşte ca nişte puberi disperaţi la, cică, o plimbare prin cartier, care ducea fără discuţie spre strada Luptei (strada copilăriei şi adolescenţei mele, de unde eram mutat însă la vremea de care zic, undeva la cealaltă margine a Sibiului), la „Doi colonei”, restaurantul cu terasă şi mese de tablă, lipit de complexul alimentar de pe strada cu pricina, unde zăboveam „cumpărând” şi „consumând” o votculiţă mare sau chiar două, ba şi bere la halbă, servită la bar. Acolo mi-a spus maestrul o dată, parcă într-o duminică dimineaţa, după ce mă întrebase ce-mi fac copiii: „Domnule Văcărescu, să nu vă îndreptaţi copiii spre cariera literară. E prea multă suferinţă.” Iar cuvântul acesta revenea mereu şi mereu în conversaţia poetului, devenind cu timpul de legendă, peste ochelarii şi dinspre albaştrii ochi ivănescieni: „Câtă suferinţă!”

            S-au scris despre poezia lui Mircea Ivănescu pagini de mare substanță critică. Încă de la debutul editorial al poetului (destul de târziu, la treizeci și șapte de ani, la vechea Editură pentru Literatură), critici precum Nicolae Manolescu, Ștefan Aug. Doinaș sau Matei Călinescu (prieten de-o viață al lui MeI) au observat inedita reflecție poetică ivănesciană, mult diferită de a contemporanilor săi (aceștia, precum Nichita Stănescu sau Marin Sorescu, mult mai cunoscuți și mai comentați în acei ani). Dintre cele mai importante abordări critice cu privire la poezia lui Mircea Ivănescu, începând cu criticii amintiți mai sus, nu lipsesc Mircea Braga, Al. Cistelecan, Gheorghe Grigurcu sau Ion Pop.

            Sintetizând oarecum, putem abserva, azi, la peste trei decenii de la apariția ultimului volum de care poetul s-a ocupat personal (Poeme vechi, nouă, de la Cartea Românească, din 1989), un aspect fundamental: de la început și până la sfârșit, poetul pare că este mereu egal cu el însuși, nimic netulburând reveria și melancolia me-ivănesciene, de-a lungul celor peste două decenii în care aceasta și-a publicat opera, într-un ritm constant și într-un „format” de mare noutate la noi, mai aproape de „proză” decât de „alambicata” lirică „înaltă” și „pură” modernistă și neomodernistă, bazate mai ales pe metaforism, ermetism și ambiguitate, narativitatea, biografismul și cotidianitatea fiind  elementele nelipsite ale poeziei ivănesciene, care l-au înălțat pe piedestalul de maestru înainte mergător al postmodernismului românesc (desigur, fără „voia” acestuia, mai degrabă neinteresat de chestiune, deși avea și el atât „plăcerile”, cât și idiosincraziile sale).

            Poate doar ciclul Mopeteiana să fi spart, totuși, „comentariul perpetuu” ivănescian, prin punerea în scenă a unor „povești” ironice și autoironice din perspectivă sentimentală, îmbinare ce pare rară în cazul autorului nostru, dar care, la o lectură atentă, chiar dă măsura poeticii me-ivănesciene, ivindu-se astfel, din faldurile jocului său spiritual, o heterotopie grațioasă și ritualică a Eului mopeteean și a lumii sale, versus, adăugăm, acelui Noi „desuet”, umil și discret, voce care își face apariția în alte poeme, ca în „noi vom aprinde din frunze uscate un foc ca/ un țipăt spre ea din fundul grădinii,/ și dansând în jurul ei invoca-o-vom…”. Ipostază care face legătura cu cealaltă față revelatoare a „liricii” ivănesciene, în care doar Ea este „cea care dă realitate”. Să fie Ea, faimoasa din Apocalipsul Sf. Ioan (12,1): „Și s-a arătat în cer un semn mare: o femeie îmbrăcată în soare; ea avea luna sub picioarele ei, iar pe cap o coroană de douăsprezece stele.” ?

            Bipolaritatea (dar, superb, doar de mână/ mâini stângi!), „narativă” așa-zicând, de care aminteam, ridică o problemă de mare importanță oricând și oriunde în poezie și care îl poate ajuta pe cititor să aleagă drumul cel mai curat al lecturii: cine este „naratorul” din textele ivănesciene? Și despre ce „lume” e vorba aici? Ne aflăm, desigur, undeva între vocea în oglindă a autorului, oarecum la vedere, și lumea transcendentală, arhetipală, de dincolo de clasicele trei dimensiuni, aceea a imaginalului (în sensul, desigur, al lui Henry Corbin, adică o lume aflată dincolo de lumea sensibilă a celor trei dimensiuni „clasice”). Poate e necesar să amintim aici și admirația pe care o avea Ivănescu pentru Camil Petrescu, odată sugerându-mi, cu delicatețea-i obișnuită, de „rândurile” din „josul paginii” Patului lui Procust: „Există indivizi care au anumite vise, un fel de realitate transfigurată. Ca viziunea unei supralumi… Nu știu dacă e construită numai cu elemente din realitatea imediată, sau e viziunea unui alt plan de existență. E un peisaj diformat, dar nu într-un mod vulgar…”.

             Între cele două lumi, cea a vocii din imediat și cea de dincolo (sau dincoace) de vizibil și măsurabil, ni se dezvăluie imaginarul me-ivănescian, subtil și sofisticat, emoțional și emoționant, livresc și delicat, definiție a inefabilelor sufletului omenesc apăsat de o irepresibilă melancolie și de o insațiabilă reverie, în care memoria, amintirile sunt magma din care se naște platoul de lavă al poeziei ivănesciene, purtător al unei fertilități mai greu de aflat dar greu de îndepărtat atunci când pătrunzi în vatra incandescentă și înțelegi cât de departe te afli de monotonia atâta de mult clamată cu privire la poezia sa.  Undeva între „dar sunt și amintiri adevărate?” și „golul” existențial (iarăși mult clamat, mai ales în legătură cu Bacovia) și descoperirea, pas cu pas, că acesta e de fapt un prea-plin de desfoliat, ca și când eul ivănescian dublat de fața sa imaginală ar străbate un infern binecunoscut nouă tuturor și un purgatoriu iernatic spre un paradis în care Ea apare străluminată, la marginea unei păduri de mesteceni în flăcări: „(și mă gândeam, cu un rânjet/ rău, ca într-o carte celebră, nu mai știu cine/ umbla cu propriul său cap prin infern, luminându-și/ drumul). și parcă nu e totuna?” Și: „am mai fost pe aici. a trecut vremea,/ stejarul se legăna – și ploaia asemeni/ cu vântul foșnea printre frunze, foșnea./ m-am sprijinit de copac. lumea/ era stridia mea./ oricând aș fi deschis-o, știam/ că voi găsi chipuri,/ că ani întregi au trecut/ ca niște nimicuri.// și că pot iarăși porni/ către copacul în care/ am întâlnit de demult, de demult/ lumina ei mare.” Și apoi: „și pe urmă, ea și-a întors capul spre mine,/ și i s-au făcut ochii foarte înguști,/ și unde eram eu, în spatele lămpii înalte,/ doar un cerc roșiatic./ a stat un timp astfel, întoarsă/ spre lumina mea aprinzându-o obrazul/ – avea o față de oarbă, atentă./ apoi și-a plecat încet capul,/ și părul i s-a încărcat de lumină.” Sau ca în acest autoportret în oglindă și dincolo de aceasta, la picioarele Ei, într-o realitate care nu poate fi dscrisă decât prin intuiție poetică:

depinde şi de data aceasta pe cine o înţelegem când spunem –

                                                                                            ea –

dacă e aceeaşi fiinţă pe care o privim uneori

pe o fotografie, în stânga unui bărbat cu păr alb abundent,

şi cu ochelari – şi urât – şi privindu-l de acolo, din stânga,

cu ochii mari – şi sub fotografie scriindu-ne: „primii ochi

din stânga, de ziua ta…“ ochii ei sunt mari

şi expresivi – aşa cum se cuvine pentru o fiinţă a cărei recunoscută

îndeletnicire este să fie elocventă în însăşi fiinţa ei.

dacă ea este acea fiinţă, atunci putem spune

că nu o visăm – ne gândim, fireşte, de multe ori,

la ea, chiar şi cu ochii închişi, noaptea, când ne regăsim

în pat, după somnul năclăit care este al nostru.

dar dacă spunând – ea – o altă făptură invocăm

– una din multele făpturi care în vorbele noastre

trec, pleacă, vin, râd, tac, îl privesc prin oglindă

pe povestitor – atunci despre ea putem spune că o visăm,

uneori, rar, şi am putea adăuga

şi că, în măsura în care viaţa e vis,

trăim câteodată alături de ea clipe dintr-o viaţă

în care totul se petrece invers decât

în ceea ce ei numesc realitate.

                        Dacă un întreg Ev de dinaintea Renașterii s-a înfășurat mai ales în faldurile unor Artes Moriendi („această viață este mai degrabă o moarte decât o viață; este un fel de Infern” scrie Sf. Augustin), iar viața terestră a revenit în forță, ca Memento vivere, odată cu renașterea anticei inflații de carne și sânge, modernitatea, îndepărtată de sacralitate și refractară la perioada de aur a vieții dezlănțuite, este o „țară pustie”, o lume a tristei banalități, în care viața merită cu greu de-a fi suportată, iar moartea nu mai e salvare, chiar dacă, ironic și, doar, „estetic”, poate fi „frumoasă”. Pare și că singura rezistență e acel cuvânt, banal și el, dar care, prin simplitatea dată de marile înțelesuri poate deveni „adevăr”. Lirica me-ivănesciană nu-i altceva, în lumina stinsă a iernii, decât un comentariu despre această reverie care se leagănă între logosul redescoperit dătător de sens și moartea ca splendid creuzet al vieții. Numai că și acest simplu adăvăr poate fi doar o iluzie care se leagănă între curgerea lui „ceea ce continuă” și umbra unei luminoase ființe nemișcătoare:

o fiinţă poate să fie prilejul

de a te despărţi de ceva – (şi asta înseamnă

în literatura, cam îndoielnică, doar că

fiecare fiinţă te schimbă – trebuie să se facă un altul

– căci, scrie, dac-ai rămâne mereu acelaşi, ai fi mort,

şi asta să însemne că schimbarea este viaţa. – dar dacă

nici nu există mişcare, schimbare – şi nu există decât

continuitatea care se numeşte adevăr

– cum repetai mereu pe vremuri – că numai ceea ce continuă…?)

o fiinţă poate să fie, aşadar, prilejul

de a rămâne acelaşi – şi de a rămâne tot neschimbată

fiinţa de-alături, ea însăşi? –

şi asta să-nsemne într-adevăr moarte? dar moartea,

e, doar, forma cea mai dementă – adică cea mai

intensă, şi splendidă – a vieţii…

            Deşi pe vremea când eram la liceu şi apoi la facultate, îl vedeam pe Mircea Ivănescu destul de des, trecând pe strada Luptei dinspre complex spre Vasile Aaron, traversând strada Gheorghe Gheorghiu-Dej, devenită după revoluţie Vasile Milea, l-am cunoscut personal destul de târziu, abia după 1989. Cu o singură ocazie m-am aflat foarte aproape de el, prin 1988, toamna târziu. Pe vremea aceea mergeam în satul Şelimbăr (celebru pentru bătălia lui Mihai Viteazul cu Bathory), aflat la câţiva kilometri de oraş, după lapte pentru cei mici. Într-o seară, cu bidonul de lapte plin, m-am îndreptat către staţia de autobuz pentru întoarcerea la Sibiu, iar acolo l-am zărit imediat pe Ivănescu, era singura persoană din staţie. Nu mi-a venit să cred şi nu pricepeam ce-ar putea să facă Ivănescu în Şelimbăr. În zăpăceala mea, m-am apropiat şi i-am zis „Bună seara, domnule Ivănescu”, ca unei persoane pe care o cunoşti de foarte multă vreme. Mi-a răspuns firesc, „Bună seara”, acolo în ploaia rece de noiembrie, deloc surprins că un necunoscut îl salută undeva în bezna satului cu nume faimos. Era cu obişnuita sacoşă în mînă, iar în autobuz a citit tot timpul, aşezat în spatele şoferului, unde era oarecare lumină de la un bec chior de lângă volan. Mult mai tîrziu am aflat, ba chiar din gura lui, că era o vreme în care îşi propunea să nu meargă la restaurant nicăieri în Sibiu. Bun, dar asta însemna că putea merge la Cisnădie sau la Şelimbăr. La Cisnădie a renunţat repede, că era cam departe, la cinşpe kilometri, dar Şelimbărul era aproape, la doar cinci. Povestea asta reală a şi devenit legendă, una ivănesciană desigur, şi unde mai pui că în mediul rural dom profesor sau dom inginer, cum îl alintau mandatarii crâşmelor de pe-acolo, făcea rost mult mai uşor de ţigarete Carpaţi. Era o oarecare disciplină în chestiunea asta cu abstinenţa în alternanţă cu preocuparea bahică, timpul şi spaţiul devenind palpabile la modul cel mai real cu putinţă. Vorba maestrului: „Ce înseamnă să dai realitate?” Ultima zi în care a mai avut loc o astfel de folosinţă pentru poet a fost, se pare, ziua de 21 septembrie 2005. O perioadă destul de tristă, cu obsesia morţii întipărită în suflet, şi din cauza dispariţiei de lângă domnia sa a Doamnei Stela.

            De altfel, mergînd la Mircea Ivănescu prin vara lui 2007, ca să-l invit, în numele lui Andrei Bodiu, la Maratonul de Poezie de la Sibiu (pe când oraşul era Capitală Culturală Europeană, maratonul avînd loc în octombrie), l-am găsit destul de trist şi obosit. „Din păcate, nu mai văd”, mi-a spus, „şi pe dumneata te văd ca prin ceaţă”. Tocmai îi citisem invitaţia pe care Andrei mi-o trimisese cu câteva zile înainte şi îi promisesem prietenului de la Braşov că o să insist ca Mircea Ivănescu să ne onoreze cu prezenţa la Maraton. Deşi eram sigur că poetul o să decline şi această invitaţie, ca şi altele, de altfel, în acei ani. „După cum ştiţi, domnule Văcărescu, nu mai ies deloc din casă, şi nu mai văd.” Am schimbat vorba şi i-am povestit despre hardughia modernă, zisă restaurant de lux, construită în locul faimosului nostru local, „Doi colonei”. „Da”, mi-a spus, „aveţi dreptate, toate lucrurile bune au pierit, pier…”. Am insistat apoi cu maratonul, promiţindu-i că o sa-i citesc acolo câteva poeme. „Nu, lăsaţi… nu e cazul, şi de fapt nu cred că din scrierile mele va rămâne ceva. E o curgere lungă, lungă şi fără sens, din care poţi oricând decupa bucăţi de versuri, de oriunde doreşti…” I-am răspuns că n-are dreptate, dar m-a contrazis cu un gest al mâinii, aşa cum stătea întins pe canapea şi ridicat pe cele două perne mari. „Nu, n-am avut niciodată vreun poem favorit din scrierile mele, şi tocmai din motivele pe care le-am arătat”, mi-a mai spus, după ce i-am reamintit de rubrica mea din Euphorion şi de faptul că totul a plecat de fapt de la cartea pe care mi-o făcuse cadou cu ani în urmă, Poet’s choice a lui Paul Engle. „Şi totuşi”, m-a surprins imediat, „ar fi minciună?” ( din volumul Alte versuri din 1972). Ştiam poemul, de fapt un „clasic” sonet ivănescian, dar abia mai târziu i-am înţeles opţiunea. După care poetul, zâmbind ca-n vremurile bune, jumătate melancolic, jumătate ironic, mi-a amintit de conferinţa prietenului său Ştefan Stoenescu, ţinută la Sibiu la Litere cu ani în urmă, cînd acesta a vorbit despre poem ca despre unul cu „inserţii williamsiene într-o structură stevensiană”! „Desigur”, a încheiat poetul, „l-am rugat pe conferenţiar ca, deşi eram în cadrul catedrei de engleză, să ţină conferinţa în limba română, ca s-o înţeleg şi eu, pentru că, după cum bine se ştie, eu nu cunosc limba engleză!” Şi parcă revăd acum acel gest indescriptibil al mâinii poetului, stând întins pe canapea, cu ochii albaştri privind spre altceva, undeva în ceaţă, pe o stradă străină.

            Adunând poemele ivănesciene pentru antologia din colecţia poeţilor laureaţi ai Premiului Eminescu, am ţinut cont de sugestia lui Mircea Ivănescu din 2007, iar Al. Cistelecan a observat foarte bine în postfaţa la acel volum că predomină acolo poemele cu caracter funerar. De altfel, perechea aceasta tensionată, viaţă – moarte, la care se adaugă alte două, adevăr – minciună şi realitate – ficţiune, nu mai puţin fascinante, constituie prilejul de meditaţie continuă în poezia ivănesciană. Şi nu doar atât, pentru că perechile amintite, care sunt de factură existenţială, psihologică, morală şi estetică, se complică metafizic-imaginal  atunci când se transformă proteic într-un joc tragic al combinaţiilor cu formă fixă (viaţă – adevăr, viaţă – minciună, viaţă – realitate, viaţă – ficţiune, moarte – adevăr, moarte – minciună, moarte – realitate, moarte – ficţiune, adevăr – realitate, adevăr – ficţiune, minciună – realitate, minciună – ficţiune), care, prin descompunere şi recompunere, definire şi redefinire, demitologizare şi remitologizare a realităţii înconjurătoare şi a celei interioare, capătă proporţii mitice şi mistice, cu mijloace dintre cele mai simple şi bazându-se pe un  cotidian alcătuit din cele mai banale gesturi, întîmplări şi cuvinte.

ce frumoasă e moartea – nu? – nodul în gât

şi ochii măriţi – care te fixează deodată,

şi mâna zvâcnită la rădăcina, migălos răsfirată

a durerii din piept – acolo, unde pulsează urât

carotida – şi vezi că nu mai poate, nu mai poate

să respire – şi stai – şi tu eşti aici, dincoace – şi nu simţi

nimic – (ai vrea, nelămurit, doar să fugi, să fii într-altă parte,

şi ce frumoasă e moartea – şi e un soare cu dinţi

foarte înceţi pe faţa care se face lividă – şi ce

friumoasă e moartea – (şi asta, de pildă, e

o clipă, care trece, nu trece, – şi mai târziu

tu faci vorbe – din astea –) şi ce frumoasă

e moartea – şi chiar, sfinţi părinţi – ştiu –

iadul e neputinţa de a iubi – de a simţi – şi ce frumos –

            Legat de poeme „favorite”, trebuie să amintesc și de faptul că, prin ’93 sau ’94, mi-a povestit despre fratele său, Emil Ivănescu, şi despre toată aventura sinuciderii acestuia, completând că, vezi, fratele său a fost cu adevărat genial, el, fratele mai mic, fiind departe de aşa ceva. Mi-a şi indicat un poem de-al său, pe care la vremea aceea nu-l ştiam, despre o excursie la mare şi întoarcerea în acelaşi loc după mulţi ani scurşi de la moartea fratelui şi a mamei sale. E vorba de unul dintre cele mai frumoase și mai triste poeme me-ivănesciene, „Poveste scurtă”, din volumul de debut. Copilăria și amintirea ei reprezintă de obicei pentru scriitori un paradis pierdut. Pentru Mircea Ivănescu pare că este la fel de banală și tristă (de fapt, cred că acest sentiment domină în viață) ca și înserarea în care, târziu, stă și „face vorbe” copleșit de amintiri, la marginea mării. Și poate ar fi bine să amintim aici despre faimoasa aserțiune a lui Wordsworth (din Prefața la Lyrical Ballads, de acum mai bine de două secole) despre modul cum se naște poezia, despre faptul că poezia nu e emoție pură (pe care orice om o are) ci este „emoție contemplată”, este rememorare (idee care astăzi ar trebui înțeleasă mai ales de tineri, care cred că poezia este visceralitate scoasă la tarabă). Lecția lui Ivănescu este aici:

Acum foarte mulţi ani, am fost într-o seară în oraşul acesta

unde lumina soarelui este mai albă, şi marea

la capătul vreunei străzi se deschidea, cum credeam eu

pe atunci că aveau să mă privească, cine ştie când,

mai târziu, în viaţă, ochii albaştri ai vreunei iubite.

Eram foarte mic. (Fusese o ocazie

să mergem în acest oraş, pentru două-trei zile,

şi mama se bucurase mult că mă putea lua şi pe mine –

să văd marea.) Cum am ajuns, m-am îmbolnăvit –

(eu, în copilărie, aveam des crize de febră).

Seara mama a stat cu mine în camera hotelului –

mi-au adus de la restaurantul de jos un ceai

într-un pahar cu suport de argint.

A trebuit să plecăm – eu şi mama – a doua zi.

La amiază, eram acasă. Nici n-am prea fost bolnav. În aceeaşi zi,

îmi amintesc, am stat lungit pe covor, în sufrageria mare,

şi am citit cartea „Arcaşul Verde”. Îl invidiasem pe fratele meu

– care rămăsese acasă – pentru că o citea în ajun.

Acum, după aproape o viaţă, sunt iarăşi în oraşul acesta –

stau în restaurantul de jos – unde atunci n-am intrat –,

şi beau alcool tare. A trecut, într-adevăr, o viaţă.

Mama se bucurase mult de ocazia aceea să meargă la mare,

fusese cu ani înainte, când fratele meu şi sora care a murit

înainte de naşterea mea erau mici.

Mama a mai fost după aceea la mare o dată –

după ce s-a sinucis fratele meu – cam la cinci ani după ce eu

i-am risipit acea bucurie, cu boala mea bruscă.

A mai vrut să meargă o dată, încă mulţi ani mai târziu,

în vara dinaintea iernii când a murit. Medicii nu i-au dat voie.

Acuma, eu sunt aici. Stau la masă şi scriu.

E noapte acum. Astăzi a fost senin, lumină albă de soare,

şi marea, albastră, la capătul străzii din colţul restaurantului.

            Un poem care iese într-un fel din ritualul poetic ivănescian, de data aceasta confesiunea fiind în prim plan iar jocularitatea este lăsată deoparte, cam în stilul despre care îmi vorbea odată, citându-mi din memorie un pasaj din același „Pat al lui Procust”, din „josul paginii” camilpetresciene: „Un  scriitor e un om care exprimă în scris cu o liminară sinceritate ceea ce a simțit, ceea ce a gândit, ceea ce i s-a întâmplat în viață, lui și celor pe care i-a cunoscut, sau chiar obiectelor neînsuflețite. Fără ortografie, fără compoziție, fără stil și chiar fără caligrafie.”

            Dacă ar fi să vorbim de atmosfera me-ivănesciană, am putea aminti două ipostaze: una ar fi atmosfera de interior burghez, în clar-oscur, cum sublinia I. Negoițescu, de genul „…e poate/ ultima oară că mai privesc/ lumina pe care atâta de bine o știu cum se face în odăi – / mată, bolnvicioasă” sau „înăuntru, hallul întunecos, cu mobile grele, înghesuite,/ o oglindă adâncă, peste bufetul din fund”, sau, cel mai bine, ca în „înnoptând într-o cameră plină cu cărţi”:

înnoptând primăvara într-o cameră plină

cu cărţi – becul de la capătul patului iscând

doar un glob spart de lumină – şi curând

privesc spre fereastră, acolo pot să-mi închipui o fină

ninsoare a mieilor. să nu fie decât un blând

întuneric. însă aici în cameră, printre cărţi, o nedeplină

tăcere, cu foşnet mărunt, care se anină

de gesturile încetinite ale mâinilor, când

întorc încet câte o filă. singurătatea acuma umplând

înţelesul unui portret în linii stângace, strâmb sprijinit

de unul din rafturile încărcate, înfăţişând

o fiinţă – stăpâna încăperii acesteia – cu gest uimit

al mâinii înălţate, surâzătoare pândindu-mă

cum mă mişc printre cărţi, furişându-mă.

            Cealaltă, peisajul citadin, și doar citadin, mai ales al Bucureștiului sau Sibiului, cu străzi „bântuite de ploaie” sau curți interioare, pasaje și străzi îngropate în zăpadă, într-un amestec de toamnă și iarnă (de multe ori, întrebat ce mai face, MeI răspundea „amestecat!”): „s-a făcut frig, și plouă – ploaie de toamnă,/ dar foarte rece – căcă de fapt o ninsoare/ încă neajunsă în alb” și „cum/ mopete amintindu-și apoi, mai târziu,/ de iarna cu ploi revărsate pe străzile în trepte”, sau „în lumea cealaltă,// de afară, ninge imens – și cu impuri/ ochi, fulgii zăpădoși de pe prichici privesc înăuntru,/ și tu ești singur aici, într-un gol cu ecouri tullburi.”, ca și în splendidul poem „Sibiu”, orașul care l-a adoptat pe poet apărând aici în toată splendoarea ruinității și voluptății melancoliei, o Veneție decrepită undeva în spațiul transilvan, în care sfârșeala existențială domină și nici măcar amintirea nu mai e de vreun folos:

piaţa rotundă din faţa bisericii, urcând

strada în trepte, printre ziduri urâte, şi încă

faţada presbiteriului – la geam însemnări,

şi copacii în cercuri de piatră, cerul de iarnă

fără zăpadă – (amieze atât de aşteptate odată)

şi frig – (destrămându-se îndată clipa aceasta,

regăsită, înainte de a o recunoaşte deplin,

ca şi cum ai clipi, şi-ţi alunecă încet gândul

într-o altă lumină, posomorâtă, la fel). nici nu mai vrei

să-ţi aminteşti, să gândeşti mai departe.

urci pe o stradă în scări într-o amiază de iarnă,

nici n-a nins. se pierde îndată

clipa aceasta. piaţa cu pomi printre pietre

se răstoarnă tăcută, nu mai este adevărată

lumina rămasă între ziduri uscate.

            Din păcate, în ultimii ani Mircea Ivănescu n-a mai scris poezie. EA a rămas asunsă în faldurile în pătrate albe şi negre ale versurilor de altădată sau întoarsă cu spatele, undeva, pe o stradă cu ceaţă, într-un oraş cu „ziduri bătrâne, urâte…” Între timp, poezia sa a devenit obiect de studiu, legendă, model, şcoală de gândire, corpus al postmodernismului românesc.

            Am descoperit frumuseţea versului ivănescian cu greu, ca și mulți alții, de altfel, iar odată cu asta, am descoperit poezia anglo-saxonă, din care apoi am şi tradus, în multe cazuri din poeţi făcuţi cadou de Ivănescu, ca Stevens, Williams, Sexton, Levertov, Lowell, Gluck şi alţii. Ca atare, o adevărată şcoală de gândire.

            Dar dacă n-a mai scris, nu înseamnă că Mircea Ivănescu nu mai făcea poezie. Cu prilejul unei anumite vizite, puțin înainte de vara lui 2011 (în martie 2011, puțin înainte ca poetul să împlinească optzeci de ani), când poetul a părăsit această lume, întrebându-l de una, de alta, venind vorba despre ce altceva decât cititul cărţilor, mi-a povestit că înainte cu vreun an a apelat iarăşi la o mai veche metodă, aceea de a găsi pe cineva să-i citească. Nu era un lucru nou pentru poet, el însuși citindu-i în numeroase rânduri Stelei, întins la picioarele patului. Sigur, persoana a fost găsită şi s-a apucat de treabă, o oarecare perioadă de timp. L-am întrebat dacă a fost mulţumit, dacă a fost bine cu chestiunea în cauză, şi mi-a spus atunci, stând acolo în patul de „suferinţă”, în faţa tetevizorului mut, cu ochii îndreptaţi spre tavan, zărindu-mă probabil undeva într-o parte, aşezat în vechiul fotoliu, cu vederea periferică de care încă mai avea parte, timp în care o imensă energie pozitivă se ridica în jur, vizibilă ca un val de ceaţă urcând pe curenţi de aer pe-o pantă de munte: „era o tânără persoană pe care cred că o cunoşti, venea de trei ori pe săptămână, după-amiaza, intra în cameră şi se aşeza pe scaun picior peste picior acolo în spate, lângă bibliotecă, deschidea o poşetă cochetă şi desfăcea o batistă albă, şi imediat se răspândea în cameră un parfum ameţitor, punea batista la loc în poşetă, lua cartea de pe măsuţă, se aşeza mai bine în scaun şi începea să citească de unde rămăsese cu două zile înainte, cu o voce înceată şi suavă, cam monotonă, şi eu ascultam şirurile de vorbe iar în cameră persista acel parfum, care, bineînţeles, rămânea aici şi după ce lectura se încheia şi ea nu mai era aici, e, cam asta-i, amintiri primăvăratice…”.

            În timpul vieții, Mircea Ivănescu s-a aflat multă vreme într-un nemeritat con de umbră, deși s-au scris pagini frumoase despre poezia sa. Poate că acest fapt s-a datorat și mutării sale la Sibiu, după 1979, în „provincie”. Încet, încet, steaua lui a crescut iar dincolo de faptul că mai ales optzeciștii îl au ca maestru (dar și dintre poeții mai tineri, care au debutat după anul 2000), Mircea Ivănescu este, putem spune asta acum cu cea mai mare convingere, unul dintre marii poeți români ai secolului XX. Cărțile sale sunt la îndemâna cititorului de azi și de mâine, pentru că „vorbele” sale ”sunt făcute să dăinuie” și nu să piară în flăcări. Și parcă-l zăresc acum pe MeI cum se mișcă printre cărți, ”furișându-se”, în camera cu bibliotecă de pe Vasile Aaron, înspăimântat de „pactul” făcut cu memoria lumii, cu amintirile personale, sfâșiat ca ființă duală într-o dantescă luptă. Și în cealaltă cameră, în fața ferestrei, Ea, cu fața „întoarsă de la noi”, invers decât ceea ce numim noi azi realitate („prăbușirea doctorului faustus”):

adică, sigur, ar fi simplu să spun – cu mâna mea

am destrămat totul – eu am ales

să răstorn faptele – şi privirile – şi cuvintele,

cuvintele mai ales, ale mele, ale altora, în minciună –

pentru că vorbele nu sunt făcute să dăinuie

– vorbele sunt minciuni pe care le aşezi cu surâs,

cu plâns, chiar lăuntric – dar care odată spuse

în afară, înăuntru, suspini uşurat, şi poţi apoi

să te gândeşti să alegi altele, ar fi uşor

să spui asta, numai că, vezi – nu tu –

nu tu ai sfâşiat tapiţeria aceasta

– sigur, fără licornă – ci oboseala din tine,

neputinţa asta – care e poate demonul făcut trup

înăuntrul trupului tău, şi cu tine în braţe, şi hohotind,

se rostogoleşte mereu, fără sfârşit, în flăcările unde-ţi ard acum

                                                                                toate cărţile.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.