Împotriva individualității

Volumul de debut al lui Ioan Coroamă, Colectiva (Editura OMG, 2022), se distinge printr-un discurs aparent eliberat de convulsii, dar numai în măsura în care se poate imagina un corp hibrid între o hipersensibilitate de Gavroche urban și vocația rece analitică a unei mașinării; sau un Dan Sociu postuman; sau melancolia dezabuzată a lui Radu Nițescu îmbrăcând infernaliile digitale ale Ioanei Vintilă. Desigur, constatarea ne pune în fața unui aparent paradox, de vreme ce tinerețea este cel mai adesea tentată să îndrăznească în toate teritoriile turbulențelor, accidentelor, luxurianțelor. Coroamă își exersează spiritul frondeur tocmai prin acest act de sobră și acuzatoare delimitare față de gesticulația apăsată a momentului. Cu clar efect provocator, Coroamă practică o dicțiune curată, izbitoare prin limpezime și glacialitate; este, firește, seninătatea celui care înțelege ireversibilitatea damnării care se petrece „atât de digital, dar atât de tangibil” – Hybrid People (expo2) –, căci Colectiva ne așază înainte – fără a fi naivă – o înșelătoare poezie de candori tranzitive. O redutabilă cantitate de memorie livrescă funcționează ca ordonatoare și îmblânzitoare a arhivei comunitare în care sunt prezente toate subiectele care fac headline-urile alarmante: criza climatică, eșecul religiilor vernaculare, dezarticularea instituțiilor esențiale, tehnologia alienantă, hedonică, soporifică, prăbușirea capitalismului, consumul și producția, colapsul demnității umane, fatalitatea celor care „nu mai suntem om pentru om, ci om în afara omului”. Radiografia nu este, astfel, a unui individ, ci a unui organism complex: monstruoasa alcătuire ale cărei arhitect și victimă este omul.

O stranie muzică de învăluiri și dezvăluiri însoțește aceste halucinante înregistrări poetice în care frapează mai ales impresia de imparțialitate, de consemnare neutru-egală, de cronograf superior, care-și refuză orice relief patetic (Coroamă vorbește, de altfel, undeva despre „dedublările, redublările, relocalizările și ascunderile” sale). Vocea Colectivei este cea a unui placid însoțitor de zbor care știe că aeronava se îndreaptă ineluctabil spre dezastru și care rostește inutile, dar obligatorii și protocolare instrucțiuni de salvare. Lesne de remarcat încă din textul care deschide volumul, Câteva vrăji pentru tine, este acest ritm monoton al spunerii sentențioase care amintește de forța fascinatorie a profeților întunecați: „te-am văzut în timp și am rostit câteva vrăji pentru tine./ cine-mi ești tu mie aș fi crezut că știu, aș fi crezut/ că dincolo de două mâini care învață să cuprindă/ există două suflete care învață să se înțeleagă,/ apoi să se accepte,/ apoi să ierte./ ți-am văzut imaginea cum se estompează prin cafenele,/ dar cine-mi ești tu mie aș fi vrut să știu, aș fi vrut/ ca o dragoste să o rezolve pe cealaltă, să o tămăduiască/ încă de la rădăcini cât se șterge pe sine,/ apoi să se accepte,/ apoi să se ierte pe sine.” Efectul poetic este provocat și susținut printr-un sensibil joc de fluide și amorfe, de retractări, de deturnări și de obnubilări ale sensurilor – care nu poate fi decât al unei inteligențe poetice deplin stăpânite  –, după cum o arată nu o dată, și nu mai puțin în finalul acestui (fals) poem de dragoste (agape?), pe care eu l-aș citi mai degrabă ca un text de captatio și de stabilire a noii convenții poetice: „te-am văzut în timp și am rostit câteva vrăji pentru tine,/ tu de ce nu te rogi pentru mine de fiecare dată când mă nasc în mintea ta?/ tu de ce nu bagi de seamă că uneori bucuriile tale sunt anihilarea altcuiva?/ aștept ca fiecare potecă a memoriei mele să mă-nșele treptat, să mă amăgesc/ încât să mă cred altcineva, îndrăgostit de altcineva,/ să mă prefac pentru perioade și perioade că nu trăiesc/ în interiorul problemelor mele./ sechele după sechele după sechele, aproape că nu se cuvine/ să-mi doresc să existe intensitate-n trăire,/ dar oricum tu nu trăiești pentru mine sau trăiești pentru mine/ așa cum nu trăiesc eu în interiorul care mă seacă de energii./ am rostit câteva vrăji pentru tine/ în timp/ ce te-am văzut.” Viziunea este menținută la voltaj egal, stridența, sincopa, ruptura sunt respinse ca inacceptabile, iar poemul se naște nu din imaginea puternică ori memorabilă, ci mai curând din apele limbajului, ca în Fire: „așteaptă-mă să-ți generez mișcarea/ mâinilor, ochii nu-ți întrista devreme,/ nici măcar în locuri sterpe nu-i durere/ faptul că așteptarea poate varia.// dacă n-aștepți viața nu m-aștepta/ pe mine, să-ți umplu mâinile cu fire/ și n-aștepta ca truda mea să fie/ facere de bine, de tine nici durerea/ nu se va-ndura.// n-ai de ales decât un singur tip de mers,/ care se-ostenește ție să-ți salveze/ semeția trupului, aflată-n șantier.// așteaptă-mă și lasă-mă să te aștept,/ să-ți fierb rănile și să-ți pun proteze-n/ loc de oxigen, nimic la schimb să-ți cer.”

Pe fina linie de demarcație dintre uman și in-uman / supra-uman / postuman, poezia lui Ioan Coroamă creează un univers aseptic, mecanicist, infailibil determinist, finalmente inteligibil, deși pe buza catastrofei – un răspuns-reazem la impulsurile destabilizatoare dinspre realitate: „fac semne, îmi folosesc mâinile pe post de cremene,/ îmi folosesc mâinile pe post de perne,/ îmi folosesc mâinile de parcă n-ar fi reliefuri brăzdate/ cu piele, care odată împreunate, creează scurtcircuit/ în săculețul serotoninei.” (Cremene). Tocmai această continuă interogație asupra sinelui și asupra relației eu-ceilalți („cine se va revolta împotriva individualității/ va fi pedepsit,/ dar va câștiga un prieten” – Talking heads #two) duce reflecția înspre diagnosticul bine temperat, livrat fără compensații mântuitoare: o umanitate centrifugă în spațiul infinit al himerelor distructive.

Aici, „pe mine nu mă-ntreabă nimeni cine sunt/ sau ce vreau de la viață./ ajung să mă-ntreb singur ce așteptări am./ ce așteptări am de la oamenii cu părul verde,/ care vin să mă-mbrățișeze./ ce așteptări am de la câinii înfrigurați,/ care vin să mă lingă./ (…) ce așteptări am de la cei din jurul meu,/ care mă simt diferit, dar care nu-mi acceptă/ diferența./ (…) dar pe mine nimeni nu mă-ntreabă cine sunt,/ pentru că omul nu se va interesa niciodată/ asupra omului./ aș putea fi un brunet urât și/ o brunetă urâtă în același timp,/ și nimeni să mă privească ori să mă certe./ ce așteptări să mai vreau de la viață când/ a vrea să pictezi o casă și să ai o casă sunt/ așteptări incorecte?/ ajung să mă-ntreb unde mă localizez:/ în sufletele celor dragi sau în propria rugăciune?/ pentru că pe mine nu vrea nimeni să mă-ndrepte,/ să mă-ntrebe cine sunt, să-mi spună cine sunt/ și să-mi arate cine sunt./ nu vreau decât iluminare prin două cuvinte/ sau printr-un singur cuvânt,/ de la viață.” (Talking heads #one). Aici și „acum noi cei/ acum noi cei fără identitate./ acum noi cei fără de lege, pierduți în compresie./ acum noi cei fără de lumină transformați/ în lumină./ (…) acum noi cei fără de început și fără de sfârșit,/ ca un aparat conectat/ la alte aparate ce se cauzează circular/ de la răspuns-cauză la răspuns-efect” ne trăim, risipitori, evanescența.