În amintire

Infelicele I.Negoițescu. De-o eleganță blajină, care nu părea a se lua prea mult în serios, „om de lume”, dar capabil de impresionante retranșări confesive (l-am văzut, acasă la Cornel Regman, cu fața scăldată în lacrimi), mi se înfățișa ca o întrupare a concrescenței dintre lumesc și spirit. Un soi de dandysm cu chipul întors spre interior. Capabil de-o neobosită elocvență, avea în timbrul vocii o subțiere ușor asprită în răstimpuri, un semnal de bunăseamă al unei sensibilități incomunicabile pe de-a-ntregul. Poate restul grațios al unei timidități. Părelnic relaxat, conserva urmele unui complex învins.  Cred că nu era în stare de ranchiună. Dacă se vedea pus în situația de-a contesta pe cineva (Eugen Barbu, Marin Preda, Eugen Simion, de la un timp Nichita Stănescu etc.), o făcea cu o convingere inocentă, cu o tărie morală care se dispensa de tactica suficient de răspîndită a unor ocoluri, relativizări, disimulări. Nu făcea parte dintre cei ce-și continuă stilul scriptic în oralitate, precum bunăoară Arghezi. Simplitatea opiniei în vorbirea curentă reprezenta oarecum alibiul complexității migălite și totuși elansate a scriptorului. Înfățișa o frunte largă, „eminesciană”, aidoma unui zenit senin al ființei, defel excesiv montat. Într-un rînd se pare că a și interpretat undeva rolul Luceafărului… A fost unul din puținii oameni de litere de o neșovăitoare corectitudine pe care mi-a fost dat a-i întîlni. Exala o onoare interbelică. Estet fără rest. Imun la oportunisme. Conștiința valorii proprii pe care o avea fără dar și poate se asocia cu delicatețea maximă, cea cu care, aș zice, ar avea grijă de-a se mișca astfel încît umbra sa să nu intersecteze umbra semenilor. Într-o seară de iarnă, ieșind împreună, tîrziu, de la restaurantul Casei Scriitorilor, I. Negoițescu, îndatoritor, m-a invitat să-mi petrec noaptea la el (aveam un drum destul de lung de parcurs pînă acasă), la locuința sa de atunci, de pe Ana Ipătescu. Nefiind însă încălzită decît o singură cameră unde nu se afla decît un singur pat, ne-am văzut în situația de-a ne culca alături. Ei bine, ocazionalul meu amfitrion a avut o comportare impecabilă. Nici o vorbă, nici un gest n-a trădat, astfel cum ar fi tentat să-și imagineze cineva, vreo intenție homoerotică. Am stat de vorbă fără întrerupere pînă dimineața, mai bine zis eu ascultîndu-i cu sufletul la gură o lungă, impresionantă spovedanie, cuprinzînd inclusiv detalii din incriminata-i viață intimă. O sinceritate netedă, amară în pasionalitatea sa reprimată de o desăvîrșită puritate a conștiinței.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *