În căutarea artei romanului

Care ar putea să fie legătura între Heinrich Schliemann și Karl May? Și, oare, ar fi posibil să se stabilească vreo conexiune între aceștia și șeful serviciilor secrete dintr-o țară al cărei nume nu este menționat explicit, dar care seamănă perfect cu generalul Pacepa? Răspunsul la aceste întrebări (dar, fără îndoială, și la altele!) pare a fi doar una dintre mizele romanului Din spusele lor (Po njihovih besedah), al scriitoarei slovene Katarina Marinčič. Iar la finalul lecturii, cititorul va înțelege că, de fapt, nu răspunsurile propriu-zise sunt cele mai importante, ci dimpotrivă, e de reținut tocmai efortul autoarei de a formula, subtextual și aluziv, o serie de interogații ce vizează marile neliniști ale lumii zilelor noastre și de a evalua raportul mereu în schimbare dintre realitate și iluzie, adevăr și ficțiune, aparență și esență.

         Apărut în 2014, foarte bine receptat de critica literară și încununat cu prestigiosul Premiu „Kritiško sito”, acordat de Uniunea Scriitorilor din Slovenia pentru cel mai bun roman al anului, Din spusele lor provoacă, încă din primele pagini, toate clișeele de gândire și toate modelele tradiționale de interpretare cu care cititorul contemporan este, din păcate, cam prea obișnuit. Căci, pe lângă faptul că aduce laolaltă personaje care țin de pura ficțiune și figuri reale, din epoci și spații culturale diferite, textul acesta are și un  foarte accentuat caracter experimental, mai cu seamă la nivelul formei, fiind compus din trei secțiuni inspirate din scrieri autobiografice. Iar acestea se întretaie și se oglindesc una în alta, scriitoarea relatând-recompunând, în acest fel, indirect, povestea lui Heinrich Schliemann, a lui Karl May și a unui general de securitate fugar. Apropiere aparent nepotrivită, dar care își va demonstra pe de-a-ntregul viabilitatea în plan estetic. Căci toate aceste trei secvențe narative sunt reunite, simbolic, prin intermediul imaginii scriitorului ficțional, din perspectiva căruia Katarina Marinčič meditează asupra adevărului autobiografiei și, pornind de aici, asupra importanței adevărului, privit drept unica șansă de salvare spirituală pentru o umanitate prea adesea tentată să aleagă, din comoditate, din nepăsare sau din cauza lipsei (ori inversării) reperelor morale reale, iluzia, minciuna, falsul.

         Iată, în acest sens, ce mărturisește în finalul romanului scriitorul: „Uite, draga mea prietenă, care este punctul meu de vedere. Într-o vară, când am împlinit patruzeci de ani, am intrat în posesia a trei autobiografii din întâmplare, care nu a fost o întâmplare (am primit cadou aceste cărți!). Am citit pe o plajă de la Marea Mediterană ceea ce ne-au povestit despre sine Heinrich Schliemann, Karl May și P. M-am îndrăgostit de ei, mai ales de minciunile lor. (Nu voi spune că îi leagă minciunile: ar fi prea schematic și, din partea mea, ar fi o dovadă de falsă modestie. Eu i-am legat între ei, îi unește arbitraritatea mea artistică.)” Extrem de interesantă este, însă, și mărturisirea Katarinei Marinčič însăși, care, într-o conferință pe care a ținut-o anul trecut, a vorbit pe larg despre simbolica sa întâlnire cu „un antierou român”, Ion Mihai Pacepa, ale cărui memorii, Orizonturi roșii, le-a citit cam în aceeași perioadă cu memoriile lui Karl May și Heinrich Schliemann. Ulterior, toți trei au devenit pesonajele romanului Din spusele lor. Iar la sfârșitul prelegerii, scriitoarea slovenă a spus: „Una dintre cele mai fermecătoare întâmplări din viața mea împreună cu cărțile: prima frază din romanul Din spusele lor am scris-o cu mult înainte să dau peste un vers de brocart al unui mare poet român: Norilor copacii le urzesc brocarte.” Poetul e, desigur, Tudor Arghezi, iar versul la care se referă Katarina Marinčič face parte din minunatul poem Niciodată toamna. Iată și începutul romanului ei: „În inima împădurită a unei ţări pe care nu o vom numi, plouă torenţial. Când ploaia se opreşte, lasă în urmă un ecou lung, risipit printre frunzele care acum, la sfârşit de vară, par de brocart.” Simbolică întâlnire întru spirit, chiar înainte de a se produce întâlnirea cu textul scris, a Katarinei Marinčič cu superba expresie poetică argheziană.

         Interesant – dar și șocant, cel puțin la prima lectură, mai cu seamă pentru un cititor care preferă structura mimetic-tradițională a romanului! – este că scriitoarea slovenă utilizează strategii narative complexe și extrem de elaborate, împletind în mod uluitor firele ficțiunii sale, pentru a crea un veritabil efect de vertij, întotdeauna, însă, bine controlat. Astfel, unele dintre fragmentele ce relatează cercetările arheologice ale lui Schliemann, aflat în căutarea cetății Troia din epopeile homerice, au structura hexametrică, cele avându-l în centru pe Karl May, cunoscutul autor german de romane de aventuri, iau forma unor reprezentații teatrale, iar secvențele dedicate generalului de securitate sunt scrise în proză. Perspectiva, punctul de vedere și vocile narative sunt, astfel, perfect definite și puse în evidență într-un mod extraordinar, romanul dovedindu-se a fi și un exemplu de polifonie excelent orchestrată.

         În contextul prozei slovene contemporane, marcate de nume precum Boris Pahor, Drago Jančar, Evald Flisar sau Goran Vojnović, Katarina Marinčič se individualizează profund și reușește să-și afirme glasul și stilul proprii, depășind marile obsesii tematice ale conaționalilor săi (ororile lagărelor de concentrare și efectele lor asupra ființei umane, pe care Necropola lui Pahor le-a descris într-un mod tulburător, sau preocuparea pentru realitățile tragice ale celui de-al Doilea Război Mondial, pe care le regăsim, de pildă, în excelentul roman Azi noapte am văzut-o, al lui Jančar), dar și experimentele sau investigațiile personale ale altora (fie ele jocurile complicate și spiritul livresc al Observatorului lui Flisar, fie evaluarea în plan interior și social a consecințelor destrămării fostei Iugoslavii, impresionant prezentate de Vojnović în Iugoslavia, lumea mea). În loc de așa ceva, în cartea de față, Marinčič elaborează perspective – narative și simbolice – care se suprapun și își dezvăluie reciproc semnificațiile, pornind, cel puțin la nivel strict formal de la experiența estetică a romanului iluminist reprezentat de Denis Diderot sau Laurence Sterne, amestecă stilurile (și genurile), rezultatul fiind un text deopotrivă modern, în sens istoric (să nu uităm că începuturile romanului modern sunt identificate, de majoritatea cercetătorilor, în Veacul Luminilor), și postmodern, dacă avem în vedere natura prin excelență experimentală a romanului, privit ca formă literară deschisă încă din secolul al XVIII-lea și consacrat ca atare de marii reprezentanți ai postmodernismului care s-au raportat adesea tocmai la Diderot sau Sterne pentru a-și fundamenta ideile. Deloc întâmplător, aceștia sunt și scriitorii care susțin, estetic și metaforic, demersul narativ al Katarinei Marinčič, ea însăși specialistă recunoscută în literatura iluminismului francez, pe care o și predă de câteva decenii la Universitatea din Ljubljana.

         Reușind să trateze cu o extraordinară libertate formele literare consacrate și să adapteze în mod original formulele de expresie ale autobiografiei, romanul Din spusele lor aduce în prim plan nu doar noua natură și semnificație a discursului autobiografic (una dintre preocupările de seamă ale prozatorilor și teoreticienilor zilelor noastre), ci și rolul și locul omului de litere în lumea contemporană, precum și relația dintre scriitor, operă și cititor. Cititorul implicit, cel ideal, scriitorul implicat sau conștiința reflexivă devin, în acest fel, teme pe care le regăsim în cartea aceasta care, pe lângă dimensiunea experimental-livrescă, oferă și imaginea unei noi abordări a realităților Europei de Est în contextul provocărilor vremurilor în care trăim: „Scriitorul şi-a imaginat o mulţime de asemenea lucruri, fiindcă nu avea altă soluţie. Nu-l mulţumea nici o mărturie. Avea senzaţia că noua lui carte trebuia să înceapă într-o pădure. Intuieşte că nu e suficient, aşa că ar vrea totuşi să vă spună că e vorba de o pădure în sens propriu, nu figurat.”

         Născută în 1968, la Ljubljana, într-o familie de intelectuali (tatăl său, cunoscutul prozator și dramaturg Andrej Hieng, fiind considerat unul dintre reprezentanții cei mai de seamă ai literaturii și teatrului din Slovenia), Katarina Marinčič nu a fost deloc intimidată de faima tatălui, ci a reușit să-și găsească rapid vocația, afirmându-se de timpuriu, căci a publicat primul roman, Tereza, în anul 1989. Cartea aceasta a propulsat-o dintr-o dată pe foarte tânăra scriitoare în prim-planul spațiului cultural sloven, iar creațiile sale ulterioare, romane sau nuvele (Rožni vrt / Grădina de flori – 1992, Prikrita harmonija / Armonia ascunsă – 2001, O treh / Trei – 2005), au confirmat un talent de excepție, intuiții artistice extraordinare, precum și o rară capacitate de diversificare a formulelor expresive. De altfel, romanul din 2001 și volumul de nuvele Trei i-au și adus cele mai importante premii literare ale Sloveniei, Premiul Kresnik, respectiv Premiul Fabula, o parte dintre aceste texte fiind deja traduse în engleză, franceză, germană, spaniolă și portugheză. Specializată în franceză și engleză, doctor în literatură franceză din 2001 (cu o teză despre rolul digresiunii în opera lui Balzac), Katarina Marinčič ține cursuri de literatură franceză la Universitatea din Ljubljana și e o prezență activă în viața culturală a țării natale.

         Considerată o autoare de o sensibilitate de-a dreptul proustiană, apreciată pentru atenția acordată detaliilor și, deopotrivă, pentru stilul aparte, scriitoarea slovenă a demonstrat, în întreaga sa creație, și o predilecție pentru tema istoriei. De pildă, evenimentele din Armonia ascunsă se petrec în epoca Primului Război Mondial, iar nuvelele incluse în volumul Trei sunt plasate în diferite perioade istorice. Însă nu avem de-a face cu creionarea unui simplu cadru ori cu un fundal de desfășurare a întâmplărilor, câtă vreme de fiecare dată Katarina Marinčič experimentează la nivelul structurii consacrate a narațiunii istorice tradiționale și, mai mult decât atât, ceea ce o interesează mereu nu este Marea Istorie și nici efectele acesteia asupra existenței umane, ci istoriile intime ale personajelor pe care le creează, plus istoria (ascunsă sau publică) a fiecăruia în parte.

         Tereza, romanul de debut, impune deja, cu claritate, majoritatea elementelor care ulterior îi vor caracteriza poetica: un limbaj specific, deopotrivă natural și șlefuit cu măiestrie, interesul pentru amănuntele aparent neînsemnate din existența personajelor, dar care se vor dovedi definitorii pentru evoluția acestora, subtila analiză psihologică și jocul perspectivelor narative și al punctelor de vedere, capacitatea de a utiliza resursele umorului și ale ironiei, dar și arta de a surprinde tragismul condiției umane, fie el și ascuns uneori în spatele convenției sociale sau al comicului de situație. Toate acestea vor apărea în romanele și nuvelele publicate ulterior, iar dacă unii cititori au fost tentați să-i aprecieze opera mai degrabă pentru acea pulsație a vieții ce se presimte de fiecare dată în spatele celor mai obișnuite întâmplări sau personaje, alții au descoperit în cărțile sale o structură excelent pusă la punct, mizând mult pe epiloguri sau prologuri (în primul ei roman sunt nu mai puțin de trei prologuri și un epilog!), pe forma epistolară sau pe notele și observațiile unui narator care, alegând să rămână exterior și detașat, nu e deloc străin de realitățile ori de semnificațiile faptelor relatate. Așa se întâmplă și în Din spusele lor, unde ansamblul narativ e complicat și prin combinația genurilor și epocilor istorice despre care am amintit anterior. În plus, aici, personajele intră rar în contact unele cu celelalte sau, mai exact spus, legătura lor se stabilește indirect, fie prin intermediul monologurilor interioare, fie prin prisma preocupării scriitorului ficțional pentru discutarea noilor raporturi dintre adevăr și iluzie: „Ce caraghios”, îşi zice Pavel. „Mai caraghios decât orice aş fi putut eu imagina. Poveştile adevărate ne pot devora dacă nu suntem atenţi”.

         Tereza e (și) un foarte bun roman de familie, evidențiind un tip de personaj feminin care până atunci fusese absent din literatura slovenă (care prefera protagoniste gata mereu să se sacrifice pentru binele celor din jur), de natură să șocheze cititorul aplecat spre tradiție, dar și să determine o meditație amară asupra tuturor rolurilor feminine acceptate până atunci în societate. Așadar, nevoia de a experimenta la nivelul construcției personajului e evidentă la Katarina Marinčič încă de la debut. Romanul următor, Grădina de flori, citit de o parte a criticii literare ca o veritabilă parodie a literaturii sentimentale din veacul al XVIII-lea (sau chiar ca o autoparodie, dacă ne raportăm la Tereza!), aduce în plus și numeroase strategii ale ironiei – care, deși fuseseră deja exersate, își găsesc abia acum adevărata dezvoltare și rezolvare estetică. În egală măsură, descoperim în acest roman subtile pagini de analiză psihologică, adâncurile sufletului omenesc fiind sondate cu o extraordinară înțelegere, dar și cu o intuiție artistică remarcabilă. Scriitoarea se apleacă din nou asupra unor situații cotidiene, descrie atmosfera de familie, dar face asta doar pentru a descoperi și a exprima, dincolo de particular, universalul, și pentru ca textul ei să dobândească, astfel, o dimensiune superioară în plan estetic. Nu o dată, lumea ficțională creată pare a fi surprinsă într-un punct de criză, dincolo de care cititorul va fi martorul declinului, autoarea mișcându-se cu o neașteptată siguranță și pe tărâmul unor universuri romanești crepusculare, descriind personaje lipsite de speranță sau prinse pentru totdeauna în capcana evenimentelor istorice de care nu reușesc să se desprindă, pentru a-și trăi, realmente, viața. Nu întâmplător, de-a lungul textului vor fi reluate de mai multe ori aceleași fapte sau întâmplări, însă prezentate din puncte de vedere diverse, din perspective diferite, ca pentru a pregăti terenul pentru îndrăznețul demers din romanul Din spusele lor și pentru polifonia pe care o descoperim aici.

         Ceea ce unește toate creațiile Katarinei Marinčič și dă consistență operei sale privite în ansamblu este modul în care autoarea se raportează la istorie, nivelul tematic fiind dublat, în permanență, de experimentul la nivel formal, de stilul din ce în ce mai elaborat pe care îl descoperim în textele deplinei sale maturități și care e evident mai ales în Din spusele lor. Aici, linearitatea narativă tradițională e complet dislocată și, chiar mai mult, e provocată la tot pasul de jocul perspectivelor și al personajelor istorice reale, puse mereu alături de creații ficționale. Tehnica digresiunii, deprinsă de scriitoare de la iluștrii săi predecesori englezi și francezi va face deliciul cititorilor mai puțin preocupați de subiectul propriu-zis și va dezvălui resorturile nebănuite ale artei romanești a Katarinei Marinčič. Amintirile, gândurile ascunse, speranțele și idealurile personajelor sale sunt, astfel, convocate simbolic pentru a crea imaginea unei lumi aflate mereu în mișcare și transformare, și în care totul poate fi (trebuie să fie!) permanent re-gândit, re-configurat, re-evaluat. În acest fel, autoarea slovenă sondează și adâncimile sufletului omenesc, punând omul în centrul unui univers istoric în care e silit să-și găsească, în fiecare moment al existenței, punctele de reper potrivite. De aici provine și apetența sa pentru detaliu, nu o dată pentru detaliul pitoresc, pentru aspectele neobișnuite sau inexplicabile, scriitoarea fiind convinsă că tocmai acestea pot determina, în anumite condiții, marile elanuri, pasiuni și decizii ale personajelor sale sau pot schimba chiar cursul istoriei.

         Sentimentul izolării, singurătatea, dificultatea comunicării și relațiile interumane dificile sunt alte elemente pe care le regăsim de-a lungul romanului de față, iar ele sunt completate de tendința de a ironiza ori chiar de a caricaturiza pe care Katarina Marinčič le utiliza deja în Gradina de flori. Cu toate acestea, nu totul poate fi ironizat, căci ceea ce salvează personajele – nu doar pe cele din romanul Din spusele lor, ci din întreaga sa creație – e iubirea, în multiplele sale forme și manifestări. Fie pentru o ființă umană, fie pentru o idee care animă la un moment dat sufletul unui protagonist, iubirea are darul de a oferi șansa unei spirituale renașteri și a unei reîntemeieri a lumii, chiar și în cele mai aparent nefavorabile circumstanțe. Și chiar dacă nu întotdeauna șansa aceasta e fructificată, rămâne de reținut aspirația personajelor de a fi mai mult decât par și, mai cu seamă, de a-și recâștiga umanitatea profundă pe care, în unele momente, se tem ori sunt chiar convinse că au pierdut-o.

         Imaginea artistului, a scriitorului, conștiința vie și lucidă a epocii sale, străbate creația Katarinei Marinčič și devine o adevărată preocupare odată cu romanul Armonia ascunsă, chiar dacă aici avem de-a face (și) cu semnificațiile temei ratării în artă și a eșecului în plan estetic. Și, cu toate că acțiunea cărții are loc în epoca Primului Război Mondial, autoarea nu acordă o importanță capitală marilor evenimente istorice, ci se apleacă asupra personajelor pe care le creează ea însăși, cu o ușurință remarcabilă, înregistrându-le cu atenție gândurile, aspirațiile și sentimentele. Unul dintre procedeele utilizate frecvent e și comentariul naratorului omniscient, pus uneori între paranteze, pentru a-i fi subliniată, astfel, importanța – dar și detașarea față de implicarea afectivă a personajelor. Jocul cu perspectivele narative completează ansamblul, pregătind calea spre Din spusele lor. Comentariile auctoriale, digresiunile, amânările controlate și relația mereu fluidă a textului cu cititorul reprezintă aspecte pe care Katarina Marinčič le șlefuiește cu tot mai multă atenție, elaborând un stil din ce mai rafinat și perfecționându-și nivelurile și planurile narative. Nu puțini critici literari au considerat că exact aici își are originea dimensiunea polifonică atât de bine realizată din Po njihovih besedah, și că tot de aici ar decurge complexa structură formală și de conținut ce caracterizează acest roman, cel mai recent pe care l-a publicat scriitoarea slovenă.

         În Din spusele lor, epocile istorice și existențele (ficționale ale) personajelor converg în prezentul scriiturii. Conștiința scriitorului aduce alături, de pildă, momente din viața lui Schliemann (episoade ale copilăriei sale, ale iubirii adolescentine pentru Minna, dar și ale complicațiilor sale sentimentale și profesionale de mai târziu), detalii ale biografiei lui Karl May, căutările sale în plan artistic, cu modul în care acestea sunt receptate în contemporaneitate. Se cuvine să remarcăm și lungile indicații regizorale cu care Katarina Marinčič își completează aceste secvențe textuale, în cazul scriitorului german: „Dr. MAY stă picior peste picior, povesteşte agitând elegant mâna dreaptă, la care îi străluceşte un inel cu o piatră verde sau neagră: Universul meu de copil era alcătuit în totalitate din cuvinte, nu am avut nimic altceva, am avut însă cuvinte în număr nelimitat. Când am ajuns să văd imagini, îmi însuşisem deja demult toate expresiile necesare. Şi astfel, de la o vreme, oamenii au observat la mine o capacitate uimitoare de a vorbi şi de a scrie în mod clar, dar şi plăcut. (Conspirativ.) Ştiţi, cuvintele nu fac parte din lumea exterioară. Cuvintele sunt fiicele nopţii care stăpâneşte peste sufletul omului.  – Aşa! Ţi-a reuşit, ai zis-o cum trebuie!”, exclamă Pavel. „Karl, cuvintele te-au salvat, nu măştile de pe faţă şi nici teribilismul!”

         Ironia perfect dozată, încă o dovadă a erudiției scriitoarei slovene, contribuie la configurarea atmosferei specifice a romanului de față, așa cum se întâmpla, de altfel, și în creațiile sale anterioare. Deloc paradoxal, în acest context, este și faptul că tocmai prin intermediul ironiei Katarina Marinčič realizează o contrapondere simbolică la fragmentarismul ce pare a domina, pe alocuri, textul, precum și la jocul perspectivelor narative și al limbajelor complexe din care e împletit romanul: „Dar nu a venit încă rândul episodului cu teribilismul lui Karl. Trebuie încheiată scena care a rămas oarecum suspendată…” Prin asemenea mijloace artistice, interpretările de care poate avea parte cartea aceasta sunt păstrate permanent într-un orizont al deschiderii, iar multitudinea lecturilor, la fel ca și diversitatea lectorilor, se dovedesc a fi marile intuiții ale scriitoarei.

         Însă Katarina Marinčič aduce în prim plan și sugestia, ea preferând ca de multe ori să nu ofere cititorului descrieri propriu zise ale faptelor personajelor sau ale evenimentelor care le marchează existența ori biografia, ci doar să sugereze, să construiască un adevărat sistem de aluzii (fie livrești, fie metaforice), iar în acest fel cititorul are senzația că se găsește, câteodată, în fața unui veritabil labirint. Un labirint simbolic sau, privit din alte perspective, unul al istoriei (nu neapărat, însă, și unul istoric!), câtă vreme în viziunea scriitoarei slovene istoria reprezintă combinația complexă a marilor evenimente cu momentele personale esențiale din viața fiecărei ființe umane, doar în acest fel putând rezulta atmosfera atât de specifică prozei sale. Căci Katarina Marinčič este și o extraordinară creatoare de atmosferă, uneori realizată în doar câteva paragrafe sau în rapide schimburi de replici ale personajelor. Iar istoria pe care o regăsim în romanele sale e un extraordinar mozaic, format din toate istoriile personale ale protagoniștilor și, deloc în ultimul rând, din istorisirile lor, cele care recompun trecutul, înregistrându-l și transformându-l, prin recursul la cuvânt, în fapt estetic. Pluralitatea perspectivelor pe care le regăsim în romanul Din spusele lor reprezintă, așadar, în egală măsură, și pluralitatea istoriilor menite a alcătui singura mare istorie capabilă să mărturisească unicul adevăr întotdeauna valabil – acela al artei.

 

 

 

Katarina Marinčič, Din spusele lor. Traducere de Paula Braga Šimenc,

Cluj-Napoca, Editura Casa Cărții de Știință, 2021.

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.