În limba germană, acasă
Dacă prin fenomenul literar se înțelege deopotrivă actul de a produce literatură, cât și existența unui public suficient de educat, atunci vigoarea unei literaturi este dată și de cantitatea – neapărat de calitate – a traducerilor care fertilizează piața de carte. Dincolo de orice mode, de industria bestseller-ului, de snobismul atât de uman al cărților „de succes” niciodată deschise, care îngreunează scândurile atâtor biblioteci, câte o carte rară – și nu dintre acelea care țin pagina de promovare a editurilor – are capacitatea de a da un impuls neașteptat, ca o bulă de aer care călătorește mut prin placa de apă și-și face, la suprafață, muzica de seducție. O astfel de carte ar putea fi Salutare, barbarilor! (Casa de Editură Max Blecher, 2022), o antologie de poezie germană în traducerea Manuelei Klenke, a cărei publicare acoperă o reală necesitate, întrucât urmărește, după destul timp, să dea o imagine clară, deși subiectivă asupra poeziei scrise în limba germană pe teritoriul Germaniei. Antologia vine, după cum amintește Joachim Umlauf în cuvântul înainte, după explorări sporadice precum cele din Poezie germană contemporană (Dacia, 1991, 1992), cu texte în traducerea Gretei Tartler, respectiv din Poezie concretă. Autori de limbă germană (România Press, 2005), care reia texte aparținând unor poeți de expresie germană din Austria, Germania și Elveția și care se datorează lui Eugen Gomringer și lui Matei Albastru. Interesantă – și salutară – este, de asemenea, selectarea aici a unor poete și poeți care aparțin, prin rădăcini, unor spații culturale diferite de cel german (extrem-oriental, slav etc.) și care propun discursuri cu marcaje suplimentare, care țin de orizontul imigrației, al traumei, al dislocării. Rezultă o reprezentativitate solidă, 26 de poete și de poeți stabiliți în Germania, încă în viață la momentul conceperii antologiei (din păcate, Barbara Köhler a murit în ianuarie 2021), o culegere care jalonează aproape un secol de transformări/continuități literare. De pildă, poeta care deschide antologia, Elke Erb, este născută în 1938, iar cel care o încheie, Yevgeniy Breyger, este născut în anul căderii Zidului Berlinului, 1989. De altfel, diversitatea și efervescența acestor discursuri este esențializată de Joachim Umlauf astfel: „…poezie clasică, versuri albe, poeme în proză, structuri hermeneutice complexe, poezie plină de seninătate, jocuri de cuvinte, încercarea de a trece de criterii formale, de a scrie în termeni retorici, fără formă, pe fondul unei culturi populare. În acest mix generațional se conturează tendințe actuale, cum ar fi poezia motivată politic sau cea care pornește dintr-o abordare ecologică, «nature writing». Referințe, dialoguri sau replici date unor autori precum Celan, Brecht, Goethe, Kafka, Rilke, Novalis, Ovidius, Horatius sau Stefan George…”, un tablou tot atât de flamboaiant și de viu pe cât se cuvine poeziei, care nu este altceva decât viață trecută prin seismografe hipersensibile.
Știi, în realitate/ suntem pregătiți să râdem. Elke Erb (n. 1938), traducătoarea în limba germană a Marinei Țvetaeva, este autoarea unei poezii a exasperării. Cele șase texte reținute în antologie, aparținând mai multor vârste ale creației, cristalizează o experiență poetică a crizei, a refragmentării continue, ca și cum la fiecare încercare a realității de a-și stabili coerența, ar lovi-o ustensila urgenței și a demistificării: „Găuri în sens, gâlmă existențială, de neînghițit/ (gustări inaccesibile cu împotrivire). – Țin loc,/ îmbinate una de alta, de cușcă// (sau doar îmbinările, fără noduri) – și înăuntru,/ pitulat într-un colț, puiul stingherit// (fâlfâind, când apare cineva, cu aripile/ tăiate./ De parcă s-ar grăbi.)/ De parcă s-ar speria.” (În douăzeci de ani).
La Moscova tocmai s-a adunat/ Sinodul pentru a dezbate întrebarea:/ E POSIBIL CA APOCALIPSA SĂ VINĂ ÎNTR-O SINGURĂ ȚARĂ? Volker Braun, născut în 1939 (din al său Lagerfeld este preluat titlul antologiei, Salutare, barbarilor!), este un poet provocator, cu vădite inflexiuni de stânga, care reclamă profundele inegalități ale societății de astăzi, în care individul este captiv între consumerism și superficialitate, între valori volatile și atitudini clamoroase, într-o lume în care strălucirea podiumurilor face și mai deznădăjduită, și mai precară viața celor mulți, a entertainerilor: „Asta e drama: nu există nicio acțiune/ Știm asta și nu acționăm Nu/ Nu putem altfel Rochia/ A crescut din piele ÎN ZIUA DE ASTĂZI SE LUCREAZĂ CU PIELE DE OM Doar că durează/ Vedeți dumneavoastră, Commodus, o moarte-unicat/ Lagerfeld sau Lipsa oricărei griji El îi iubește/ nu pe cei frumoși pe care îi poate avea Inima lui/ caută frumusețea peste tot Frumusețea/ Este fiul unei mahalale are condamnări la activ/ Uitați-vă la datele tehnice, piele neagră/ Mă delectez cu luxul de a fi fost alungat…” (Lagerfeld).
Dețin o colecție frumoasă/ de vederi care n-au putut fi remise./ Sortate strict în ordine alfabetică./ Salutări din concediu, semnate cu degete unsuroase,/ trădări în dragoste scrise cu majusculă,/ sfaturi practice: te rog, nu uita/ să închizi gazul. Tot ce leagă oamenii. Michael Krüger (n. 1943) este, poate, cel mai liric – în sensul cel mai înalt & nobil al cuvântului – dintre poeții antologați. Discursul său se construiește din și în marginea unei emoții adânci, înregistrează exact tranziența realității intersectând poezia, „tot ce leagă oamenii”. Poemele sale sunt mici (și memorabile) documente de viață, precum Cum decurg lucrurile: „Totul e liniștit. Nu s-a întâmplat nimic./ Greșeala de a fi descoperit lumea am regretat-o de mult./ Fiecare lopată, fiecare os scos la suprafață, fiecare speranță dezgropată:/ inutilitatea lor e demonstrată de multă vreme. Ruinele/ se construiesc aici conform unui plan: și asta, tot o soluție/ pentru mai târziu./ Pe dărâmăturile artificiale s-au așezat familii care arată cu amărăciune/ poze colorate celor din jur: instantanee, fără nicio garanție./ Fusese vorba de o listă scurtă cu imigranți,/ chestiuni ridicole, nu merită vorbit despre ele: cel puțin/ nu să-i întrerupi pe ceilalți.”
Oare ce-am făcut/ mă întreb, nu știu nici să mor. Ursula Krechel (n. 1947) este o poetă a convulsiilor – personale, colective, politice – livrate în sintaxă complexă, în tiruri de mitralieră caustice la frontiera dintre vis și realitate: „Tu să știi, Lady, no comment/ trecerea e azi, trecutul a fost ieri/ cine înjură azi mâine se târăște/ ce astăzi e rece mâine arde/ în zilele lucrătoare chiar și-n supă înoată ochi/ asta nu înseamnă că ar trebui să fie ceva de capul ei./ Cine strigă în pădure, cine se pierde de tot/ cine mai gândește acum mâine va cloci sumbru.” (Prăbușirea supremă).
Sunt un porc din turma lui Epicur/ trăiesc în ascuns, exersez verbal/ saltul peste propria umbră. Gerhard Falkner (n. 1951), „unul dintre cei mai relevanți poeți contemporani”, autor a numeroase volume de poezie (frumusețea tristă a titlului Hölderlin reparat), este un creator inteligent, volubil, în ale cărui versuri pătrund, ca în tulburătorul wabi-sabi japonez, imagini violente, persistente, care atestă poezia adevărată: „Cu capul înclinat/ ochii fulgerători ai coțofenei urmăresc/ cântecul pentametric al soarelui/ asemănător unui troheu wittgensteinian/ în mijlocul unor minute și gânduri uniforme/ fără urcușuri și coborâșuri” (Schorfheide).
Stânca făcută pat/ pe ea noi greoi întinși/ osoși cu carnea molâie/ precum ne e specia. Esther Kinsky (n. 1956) scrie o poezie-avertisment, încadrându-se în rândurile scriitorilor cu preocupări de etică climatică și eco-literature. De altfel, poeta a obținut Premiul German „Nature Writing”. Textele sale, deloc „agreabile”, constituie o dură luare de poziție față de cruzimea și stupiditatea oamenilor în raport cu natura în care văd exclusiv o sursă de bunăstare și care ignoră urâțenia, sărăcia, dezechilibrul pe care le lasă în urmă.
Poate că asta este o poveste germană: cu cât suprafața măsurată e mai mică, cu atât adâncul e mai necuprins. Barbara Köhler (n. 1959) propune o poezie de mici seisme personale și mari interogații politice, inventivă formal, cu stridențe bine dozate, ca în Matinee 15.12.85: „încă o zi cu cer doar pe jumătate/ la doisprezece la amiază se formează în perdeaua de nori o gaură/ subțire care luminează ușor spectacolul meu// în care sunt singurul spectator voce lui F./ pe un peron gol zbiară Novalis/ e neamț și mort și SPERANȚA clincăne// din difuzor ULTIMUL TREN/ al acestei partide de pe tabla de șah a lui Fabel/ a plecat miercuri. stau jos// la spectacolul de dimineață fără cer/ la ce te ajută să spui că totul/ e doar un film.”
Să taci în limba maternă. În poezia lui Yoko Tawada (n. 1960, Tokyo) se găsesc atât filigranul imagistic japonez, cât și sensibilitatea ultragiată până la sincopă și mutism a poeziei europene (din care marca celaniană pare să fie cea mai pregnantă). De reținut, printre altele, este Zi de sărbătoare într-o fabrică de conserve japoneză, care surprinde marasmul precariatului: „o malaeză spală scutece în râu/ brațul tatălui a fost tăiat felii/ ca un castravete pe tocător/ un camion ridică praful/ care se lasă apoi pe rana umedă de culoarea somonului/ – Se trage un foc de armă în aer – Ai grijă! vin bananele/ Bananele poartă pantalonași englezești/ Pantalonașul e alb, fundul e galben/ Astăzi e sărbătoare! În fabrica de conserve/ Soarele de dimineață se ridică și străpunge/ râma scufundată în mocirlă/ Copiii se înghesuie/ cu gurile pline de dropsuri imperiale/ Hai, mamă, mai repede!// dar// scutecele se împotrivesc Așteptarea îndelungată// un tort de nuntă roșu cu alb zboară/ pe cerul malaez”.
Poemele// mi-a spus cineva de curând/ l-ar tenta doar când sunt/ pline cu surprize// scrise în acele ciudate/ momente când ceva// și mai nesigur ia de la capăt/ un vis cu ochii deschiși. Durs Grünbein (n. 1962) este un poet livresc, supus preocupărilor majore ale modernismului târziu, destul de departe de intruziunea mareelor contemporane, melancolic și defetist, versatil și subțire, succesiv laconic și pletoric.
Acum am șaptezeci și cinci de ani. Am avut o sută de ani de pace,/ dar acum se dărâmă din nou turnurile. Henning Ahrens (n. 1964), poet și prozator, este de reținut prin Război, șaptezeci și cinci, text din care am citat primele versuri. Un poet subtil și tragic, al cărui discurs prinde formă pe falia dintre continente politice și biografice: „Cum să fie altfel?/ Pe pământ oamenii nu se liniștesc niciodată/ iar dușmanii noștri// ne presează din toate părțile./ Sunt pe jumătate lihniți, tineri și disperați,/ credința lor le dă puterea grifonilor// iar noi blânzi și sătui/ zâmbim neajutorați la sfânta lor seriozitate./ Vor să ne ia cu asalt orașele,// dar noi le vom deschide larg porțile,/ pentru ca și ei să meargă în gol./ Și după o sută de ani vor constata// că timpul nu le ascute cuțitele.”
Ce bine că aici lumea e din blana/ în care-ți poți îngropa/ degetele. Marcel Beyer (n. 1965) este un vilegiaturist; spații europene, periferii continentale, aventuri decenale prin veacul trecut, toate sunt prinse în chihlimbare cinematografice ori în fotografii mișcate, devenite, astfel, poetice.
Pe vremea când haterul trebuia să lingă timbre, rămâneau atât de multe nespuse. Monika Rinck (n. 1969) este o poetă incisivă, deloc comodă, colocvială, care dă cu tifla conformismelor și mimetismelor, pusă pe harță lingvistică, politică și socială, o Angela Marinescu a limbii germane: „Fâț, fâț, dracu chiar n-are timp./ Să ne uităm mai bine pe partea cealaltă:// Binecuvântarea cuvântului bun, denumirea sugestivă,/ dragă dimineață aducătoare de noroc, bună și frumoasă…/ Cu puterea cuvintelor mele te clădesc, vreau să te slăvesc, precum un poem./ Cuvinte goale – ziarul aruncat, ceea ce a rămas din el –/ aduc frumusețea în lumea cu creierii arși!” (ATENȚIE: ÎN URMA ÎMBUNĂTĂȚIRII MULTOR LUCRURI).
Tot ce e bun, spunea ea, se umple/ cu puțin mai mult decât cu sine însuși. Jan Wagner (n. 1971) este un poet cu cheie, preocupat să fixeze mai ales o etică exemplară; de aceea, cele mai multe dintre poemele sale pot părea mai degrabă didactice, prelucrări, artificii, teze. Remarcabilă este însă hsu chao: lăcustele: „și-au depus ouăle în soldații/ morți. după ce le-au crescut aripile/ larvele au zburat, zumzetul lor/ o nenorocire, carapacea lor maro și tare./ era clar, se hrăniseră toate/ dintr-o furie neîmblânzită.// au zburat înspre nord, au acoperit/ cerul albastru precum o perdea. femeia/ lui a văzut roiurile deasupra ei, a pălit/ a încercat să tragă aer în piept, știa:/ murise în luptă și cadavrul său/ se rătăcise undeva prin pustiu.// (…)// de atunci a fost atentă, să nu strivească/ nici ea și nici copiii ei vreun animal/ care se hrănește cu mortăciuni./ s-a uitat înspre cer, și a strigat: «lăcustelor,/ dacă nu știți unde să iernați/ haideți în inima mea, acolo vă puteți ascunde.»”.
Țesuturi/ care luminează, în exterior tot lutul. Nico Bleutge (n. 1972) propune o poezie aluvionară, de înregistrare indistinct-senzorială, o poezie filmică, previzibil-monotonă, de condiționare reflexă.
Îți pun/ urletul meu în palmă/ Ca să-l poți scutura. Silke Scheuermann (n. 1973) este o scriitoare cu nerv, al cărei ochi senzitiv fotografiază lenta degradare a lucrurilor. Criza comunicării, singurătatea, anxietatea sunt nodurile cele mai însemnate ale acestei țesături poetice: „Fâșii cu nervuri uleioase acoperă/ valurile te duc pe marginile spumei/ spre odinioară/ și în/ vremea când/ tu faci încet dezordine pe treptele unui rămas-bun/ le-ai coborât până pe plaja asta/ – mai știi să înoți, dar nu mai înoți/ înspre libertate –/ Știu că te uimește la meduze/ capacitatea lor de a fi urâte și totuși transparente/ și știu că imediat/ îmi vei cere să-ți spun ce caut eu altundeva/ în speranța că te voi întreba și eu.” (Ziua în care pescărușii au cântat pe două voci).
Steagul/ crește/ din nanotehnică, roșia/ din fumul/ conductelor/ *albastre*,/ înăuntru o/ față («Față albastră cu Iro», desenată/ pe grăsimea burții moarte)… Daniel Falb (n. 1977), poet și filosof, este preocupat în scrierile sale de geofilosofie, de teoria antropocentrismului și de posibilitățile artei în antropocen. Textele reținute în antologie fac parte din volumul Orhidee și tehnofosile (2019), poeme-alarmă, poeme-neliniște, inconfortabile, poeme-critică a capitalismului, poeme de demantelare a beneficiilor erei tehnologice: „Oh, dar dacă botul se întâlnește undeva/ într-un drum prin melcul citațiilor/ cu o cameră și sau un microfon prin care/ poate vedea și auzi live lumea?// Și e conectat la brațul unei mașinării/ (ca să meșterească în CURUL CUIVA)? Da,/ botul are acces la camera MacBook Air/ se uită la fruntea mea de embrion (în timp ce tastez)// incl. pe micuța șiră a spinării. Da, monitorul/ e brațul unei mașinării, și întregul/ cap al embrionului inclusiv micuța șiră a spinării (crevetele)/ din fața lui e tot brațul mașinăriei.” (Un nou european, #).
Îmi amintești de ceva: acest sentiment/ istoric în sine, un copil vitreg al/ tristeții care ajunge în viitor./ Creștere, împletire, fragmentarea peisajelor –/ coroanele și rădăcinile au același volum. Steffen Popp (n. 1978) este un poet care chestionează formele poeziei, interesat de teoriile limbajului și de capacitatea cuvântului de a păstra/ de a augmenta/ de a explora conținuturi reale. Individul, limbajul său, punțile pe care le aruncă sunt alterări ale comunicării: „Nu ești ușa către ceva.”; în altă parte: „Ca o jucărie de tinichea/ îndoită mergi pe sub copaci, tras cu cheița, șlefuit/ de nu știu ce, și printre case”.
De parcă corpul meu ar fi din două jumătăți/ care vor să se îndepărteze una de cealaltă, deși eu le mișc împreună/ când partea din față e-n ordine spatele mi se împrăștie/ cum ar fi dacă ambele jumătăți ar păși una către cealaltă. Kerstin Preiwuß (n. 1980) scrie o poezie de ultragieri, căreia i se adaugă modulații feministe / de conștientizare a condiției femeii ori inflexiuni eco: „anul acesta mă mișcă morții/ stau în fața stau în spatele meu/ Amazonul curge Amazonul se revarsă prin ei/ sunt o sită prin care poate trece Amazonul/ în brațe aduce morții la mal” (zece); „stau în cămașa de noapte pe wc/ pentru că e încă noapte/ m-am oprit în fața valurilor/ mi-am montat o velă/ dedesubt bazinul meu și vârtejul din canalizare/ pe care o agăți peste pielea capului/ pe care o agăți sub pielea capului/ pe care o agăți peste ecuator.”
Trece un stol de păsări/ dar limba asta încă nu e tradusă. Nadja Küchenmeister (n. 1981) ar putea fi o poetă „tandră și nepăsătoare”, după cum o portretizează Dorothea von Törne, însă nu pot fi de acord decât cu prima parte a formulei: regretul crepuscular, stringența celor nevăzute și ne-simțite, o senzitivitate în hiperbolă, toate acestea trec într-o poezie de muzică stranie, exasperantă prin acumulare: „și nimic dintre toate astea nu are legătură cu mine, prinsă în/ nesfârșita lumină a după-amiezii. praf. praf. sunt insecta epuizată/ peste măsură, în acest pat era întinsă mama când era copilă.” (praf).
Ridic ca Sebastian privirea spre nor/ și sângerând încântător strig: more! Ann Cotten (n. 1982) este o poetă de origine americană, despre care Guido Graf spune ceva ce ar trebui să definească artistul prin excelență: „…este incomodă. Nu în sensul de rebelă, protestatară, ci simplu spus: comoditatea nu o interesează, nu o interesează nici reușitele și nici istețimea artistică. Nu pentru a exprima ceva ce mustește în interiorul ei, ci pentru a pune sub semnul întrebării și a modela lumea.” Realitatea din teren este însă mai puțin spectaculoasă și bănuiesc mai mult artificiu decât spontaneitate. Totuși, poezia își găsește drum mai curând atunci când efectul de șoc nu mai e căutat pentru el însuși: „Trebuie să lupți mult să ajungi undeva/ după ce privirile pe care ți le aruncă cineva/ îți confirmă că te va ajuta/ dacă ești gata singur în pământ a intra” (27. Gânduri cubitale).
Le-a fost promis paradisul/ și le-a fost plătită puțină culoare pe un perete. Nora Bossong (n. 1982) este printre cele mai interesante și atașante voci ale acestei antologii. Poezie politică, poezie umanistă, poezie eco, laolaltă alcătuiesc un discurs de o tandrețe sfâșietoare: „Dar cine să creadă că frumusețea/ poate fi locuită, cine vrea să doarmă/ sub cupola lui Lotofallah? Suportăm doar/ scurte vizite în visele altora, ne ținem/ de idei cu dimensiuni paradigmatice:/ rute turistice, gleznele roșii ale stewardesei,/ care nu se lovesc de cer. Fiindcă cerurile/ sunt pline de lalele olandeze, Semper Augustus,/ dispărut în flăcări, sufocat printre ele, cine/ nu și-a pierdut mințile încă./ Dar fii atent,/ cu câtă băgare de seamă le poartă viața de grijă bulbilor/ de lalele, fără de care n-am putea înțelege unde/ e lumea, unde e cerul și în care curte ard/ plasticul și peturile fumegânde care, înainte să se topească într-un nimic, se transformă/ într-un pocal de lalea” (Febra lalelelor. Isfahan).
Mai fă un pas acolo unde ar fi trebuit să te oprești, unde toți te-ar sfătui să nu mai faci nicio mișcare. Alke Stachler (n. 1984) este o poetă cu origini românești; textele reținute în antologie fac parte din două culegeri ale autoarei, Locul subțire (2016) și Iubită bestie (2019) – din care-aș vrea să citesc mai mult –, și relevă un discurs autentic și pregnant. Mici poeme în proză, perfect articulate, capabile să rețină atmosferă, precum: „să te împotrivești invizibilului. să ții minte întotdeauna doar sfârșitul poveștilor, să judeci lucrurile în funcție de finalitatea lor, oamenii în funcție de modul lor de a se întoarce. să cânți cântece triste, cântece vechi, cântece fără conținut, cu nimic altceva în afară de melodie. să lași pe cineva să ți le cânte. să nu te mai amesteci cu ceva care oricum e trecător. când cineva întreabă, să spui nu, indiferent care a fost întrebarea. cât de lungă este o secundă de groază, numeri până la unu și nu mai departe. să lași să ți se închidă corpul, să nu faci ceva, cu propriile forțe.”
Prin scris, a vrut/ doar să-și lumineze propriul cadavru. Alexandru Bulucz (n. 1987) și-a petrecut copilăria în Alba-Iulia, stabilindu-se apoi în Germania. Am avut bucuria să-l ascultăm, de altfel, alături de Yevgeniy Breyger, la ediția anterioară a festivalului Poets in Transylvania. De reținut este Amintiri, defragmentări (și cuvântul „asculfiș”!), despre copilăria în Est: „Născut în est, în vestul șoldului transilvănean,/ uterul, părinți cântăreți, tatăl la voce/ și chitară, mama casnică și tăioasă/ amintirea a cine știe câtor așa-ziși lei fioroși/ (Lei, monede și bancnote) în balta din curtea blocului,/ inflația umedă călcată, îndreptată, pe sub cămașa albă./ Pentru orele de așteptat la coadă/ în ceafa transpirată a economiei naționale un nas/ plin de spuma laptelui care iese din oala clocotindă de pe aragaz/ flama singuratică hrănită cu ulei și coji de portocale/ făcute să sfârâie”.
Cei care mai înțeleg doar poezie și în rest nimic sunt aceia cărora li se adresează Max Czollek (n. 1987), un poet de forță, preocupat de memoria holocaustului, în textele căruia se intuiește tensiunea magmatică ce împinge suprafața conceptelor: „mă adresez celor/ care licitează în pescărie o anghilă/ pentru a-i da apoi drumul pe elba/ cărora nu le vine în rest nimic în minte/ legat de libertate// care dețin balansoare din lemn/ și destule scări ce duc în sus/ o viață întreagă de urcat trepte// care-și întind mâinile spre capitulare/ spunând că/ ar apuca stele// care consideră marea nordului un zgomot/ care-și apasă/ o sticlă pe ochi/ care dublează miza/ și ies din joc, fără a-și arăta cartea.”
Cele mai multe probleme sunt plictisitoare chiar și atunci când sunt ale tale. Lea Schneider (n. 1989) se mișcă într-un univers asfixiant, absurd, ininteligibil; transcrie sufocarea sub suprafețe și muchii (întrebările însele devin „baroce”, înfrumusețate cu sălbatice „pliuri”), sub „lucruri despre care, întâi, trebuie să înveți de ce sunt periculoase”, sub „obiecte aproximative”, care „prezintă asemănări”.
Istoria împușcă istoria. Yevgeniy Breyger (n. 1989), poet de origine ucraineană, vorbește, în volumul Aerul furat (2020) – culegere din care sunt selectate textele din antologie –, provocator, premonitoriu, aruncă pe masă zarurile unui straniu vocabular de război, ca pentru a reconfirma puterea literaturii de a merge înaintea realității: „În noaptea în care satul se înarmează ea își află/ menirea, să împuște stâncile înalte. De-a lungul/ râului ele așteaptă ca niște ochi. De neclintit,/ încet, se îndepărtează piatră după piatră – de ea?// (…)// Prin lumea lăuntrică, merge hotărâtă înspre/ stâncă, aude împușcături. Istoria împușcă istoria,/ câinii se împușcă, satul împușcă orașul, animalele împușcă plante peste minereuri. Flintele alunecă// printre degete. Substanțele trag într-un/ amestec moale de cauciuc cu pământ –/ roiuri de păsări care trăiesc ca niște gloanțe,/ se gândește la ea, dispar între cer și pământ,// într-o inimă.” (Împărăția ploii).
Salutare, barbarilor! arată, dincolo de orice ezitare, diversitatea (și geniul, și posibilitățile) literaturii europene de astăzi – vorbesc despre poezia „europeană” și nu despre cea germană tocmai pentru că în această literatură nodală, cea germană, se concentrează preocupările poeților din peninsula pe care o numim Europa. Originalitatea marcată a acestor discursuri, orizonturile tematice dintre cele mai diferite, inventivitatea formală, spontaneitatea lingvistică (pentru care trebuie să i se mulțumească, desigur, și traducătoarei Manuela Klenke) fac ca această culegere să aibă toate șansele să devină un punct de reper între cărțile de poezie ale deceniului.
