În loc de o nouă paradigmă, un nou loc comun

Văd că revista „Euphorion” vrea să bată fierul cît e cald. Nu e rău. Numai că, în covălie fierarii nu sunt încă pregătiţi; ştiu ei că inorogii există, că trebuie potcoviţi, struniţi apoi în zăbale, dar de ajuns la ei nu prea ajung. Ceea ce văd sunt umbrele lor internautice, ca nişte aburi în plină iarnă la nările nărăvaşe ale armăsarilor cu experienţă. Şi ca să-şi dea aşa cu părerea despre umbra lor, despre pieile lor virtuale, despre nechezatul lor peste coamele dealurilor pline de iepe necitite, mereu în călduri, nu prea le dă mîna, mai ales că staulele sunt deja bine marcate, izolate şi scrutate de priviri agile, care se dau fie academice, fie elitarde, fie de grup sau de gaşcă şi dacă sari, ca mînz nărăvaş şi dornic de cunoaştere, dintr-un staul într-altul nu prea-ţi mai găseşti locul în vreo paradigmă care stă gata să colcăie în noile teorii şi ele gata de a fi paradigmatice. Dar sunt şi lucruri deja aşezate în tiparele lor, încît, dacă ajungi la nutreţul proaspăt, începi să-i simţi şi să-i doreşti calităţile nutritive.

                   De peste douăzeci de ani, mai exact din 1996, ianuarie, scriu în „Convorbiri literare” despre cărţile debutanţilor editorial în poezie. Dar mult mai de dinainte, din 1990, organizez la Botoşani un concurs naţional de poezie, „Porni Luceafărul…”, ajuns la ediţia a XXXVI-a, preluîndu-l din mers pe cel existent din 1982. O simplă statistică spune că au trecut prin acest concurs mii şi mii de tineri aspiranţi. Juriul, care a avut diverse compoziţii, dar de fiecare dată format din reprezentanţi ai celor mai bune editurii şi reviste literare din România, a deschis calea spre afirmare a sute şi sute de tineri poeţi, mult peste opt sute, unii confirmînd, chiar din promoţia optzecistă, mulţi din cea nouăzecistă, apoi douămiistă şi, evident, din cea postdouămiistă, despre care doreşte să afle mai multe amănunte ancheta de faţă. Lista lor este lungă şi reflectă o productivitate poetică relevantă, care, la un moment dat, a dat ghes discuţiilor despre inflaţia poetică a celor aproape patru decenii pe care le am aici în vedere. N-a fost nici inflaţie poetică, nici criză poetică, aşa cum se plîngeau unii şi alţii, ci un soi de emulaţie de la un an la altul, datorită şi cenaclurilor existente mai peste tot, cele mai bune fiind cele studenţeşti, de la Bucureşti, Iaşi, Cluj sau Timişoara, dar şi de aiurea, prin ţară, pe unde se vorbea chiar de „şcoli de poezie”, aşa cum a afirmat la vremea sa regretatul critic Laurenţiu Ulici despre grupul de poeţi de la Neamţ, care, cu un curaj contra curentului, prin formula „rezistenţa prin cultură”, au continuat timp de cinci ani, la Tîrgu Neamţ, spiritul Colocviului Naţional de Poezie din toamna lui 1978 de la Iaşi, organizînd acolo Colocviile Naţionale de Poezie, colocvii în jurul cărora s-a cimentat prima paradigmă poetică de altă factură decît cele existente pînă atunci, şi anume „paradigma optzecistă”, din spirtul căreia s-a format nouăzecismul şi chiar douămiismul, ce începuse cu cîţiva ani în urmă la Cluj cu Echinox, care rupea tiparele şaptezecismului „poeziei leneşe”, orientînd poezia spre o altă formulă (a se vedea poezia lui Ion Mircea!), ori la Bucureşti cu Cenaclul de Luni, care venea cu poezia beatnicilor americani pe un postament novator existent prin poezia lui Virgil Mazilescu şi a Angelei Marinescu, propunînd în esenţă noua paradigmă de la noi, aşezată de critica literară în sintagma „optzecism”. Urmărind acest curs, în fondul lui, nu ai cum să nu observi evoluţia limbajului poetic, căutarea formulelor de aiurea, mai ales în ultima vreme. Sunt etape pe care promoţiile literare le ard în felul lor, unii topind totul de-a valma, lăsînd o zgură asemănătoare cu sterilul, din care cei mai buni căutători au scos aurul pe care şi l-au trecut în nume propriu. Nu e greu să vezi la cine e aurul şi la cine este sterilul. Vom vedea, în decursul celor patru decenii, din 1977, să spunem, cînd au apărut primii optzecişti (Gabriel Chifu, Traian T. Coşovei, Elena Zubaşcu, Petru Romoşan, Emil Hurezeanu) şi pînă în 2017, cînd avem un val consistent, dar, firesc, neomogen, de postdouămiişti, că grosul noii paradigme poetice se află la optzecişti, cu evidente urmări la nouăzecişti. Nu mai dăm nume, că ele se ştiu sau se vor contura cu precizie în anii ce vin, dacă vor fi lecturi atente din partea criticii literare.

                 Aşa cum am spus mai sus, din 1996 scriu despre debutanţii editorial în poezie. Am adunat cronicile din perioada 1996-2008 într-o primă carte, Cititorul de poezie, publicată la Editura revistei „Convorbiri literare”. Se pot vedea clar de acolo tendinţele noului val de atunci, cînd intrau în scenă milenariştii, cum au fost denumiţi poeţii tineri de atunci (cîteva nume sunt absolut remarcabile şi au orientat oarecum modele spre altceva decît se scria pînă atunci, inducînd ideea că autenticismul şi minimalismul ar fi cele care ar da caracteristicile unei eventuale paradigme. Inconsecvenţa însă i-a dezorientat, ca să spun aşa. Fracturiştii, ce păreau a se orienta spre altceva decît pînă atunci, au eşuat în diverse formule poetice care nu mai ţineau cîtuşi de puţin de regulile ce impun o nouă paradigmă (Marius Ianuş a început să scrie poezie religioasă, uneori într-o prozodie şchioapă şi a renunţat la ceea ce au fost primele sale cărţi de poezie, de altfel excepţionale; Dan Sociu a declarat că nu-l mai reprezintă minimalismul, ci maximalismul, o nouă tendinţă ce nu se deosebeşte cu nimic de prima, exersînd în mizerabilism şi abordare retro a noului discurs). Oricum, chiar şi aşa douămiiştii păreau a se distinge între ei şi nu dădeau semne că seamănă între ei, că se folosesc de modele, că nu mimează, ci, ignorînd într-un fel ceea ce s-a scris pînă la ei (cu unele afecţiuni elective, să spun aşa, pentru poezia lui Mircea Ivănescu, din care unii s-au înfruptat cu talent şi ştiinţă), căutau noua cale, noua poezie, care, iată, pînă la urmă nu era cu nimic deosebită de cea care fixase noua paradigmă poetică de la noi, şi anume paradigma optzecistă. Ceea ce era nou putea fi limbajul poetic uşor îmbogăţit, nonşalanţa în exprimare şi îndepărtarea de lirism şi de esenţa consacrată a poeziei; şi mai ales consistenţa şi înţelegerea actului poetic în sine.

                Pînă în 2010 valurile anuale de debutanţi, pe care-i urmăream şi scriam despre ei, iar pe cei mai buni, prin filtrul unui juriu naţional, cel al Premiului Naţional de Poezie „Mihai Eminescu” – Opus Primum, alăturat marelui premiu pentru Opera Omnia, din 1997, ajuns anul acesta la ediţia a XX-a, se limitau ca la cincisprezece – douăzeci de apariţii pe an, cu o selecţie de pînă la douăsprezece nume care intrau în recenziile mele la rubrica Debuturi din „Convorbiri literare”. Cele mai multe contează şi acum. Au evoluat. Pe poeţii primelor valuri de după 2000 i-am urmărit şi la a doua, la a treia sau chiar la a patra carte. Şi evoluţia lor, se poate constata, este una clară, spre bine, dar în tonurile consacrate, fără să rupă gura tîrgului, fără lider, dar cu nume ce pot intra oricînd într-o discuţie privitoare la evoluţia poeziei româneşti de azi.

                 Celelalte valuri, de după 2010, care vor intra într-un al doilea volum Cititorul de poezie, care va apărea la anul la Editura Junimea, cu recenzii scrise în perioada 2009-2017, sunt mult mai mult afectate de efectele cluburilor de poezie de pe internet. De la Clubul de poezie, în care s-au format milenariştii şi pînă la qPoem al lui Călin Vlasie, care a încercat să ordoneze valoric invazia de pe paginile virtuale ale netului, apariţiile editoriale s-au înmulţit, ajungînd în unii ani şi la patruzeci de titluri. Nu toate contau. Cele care s-au impus şi în urma selecţiei pe care juriul Premiului Naţional de Poezie „Mihai Eminescu” de le Botoşani au intrat în atenţia criticii literare şi s-au afirmat într-un fel. Dar ceea ce am constatat în componistica acestor apariţii editoriale, pe care le am în vedere în această carte, care are în vedere 108 tineri poeţi, mai ales la cei din partea a doua a deceniului, ultimele apariţii, este recrudescenţa mimetismului, dar nu a unui mimetism de nuanţă epigonică sau emulativă, ci una ce ţine de „noul loc comun”, aşa cum l-am denumit în unele recenzii. Şablonul, deşi modificat de la apariţie la apariţie, se vede limpede la cei mai mulţi. S-a evidenţiat, mai ales în rîndul poetelor, prelucrarea unei teme, cea a tatălui, lansată cu ani în urmă de Xenia Karo şi abandonată, în care relaţia, fie de dragoste, de respect sau de asuprire a copilăriei este dezvoltată şi devine făcătoare de cărţi după modelul dat, uneori poveştile fiind adevărate, alteori fiind ficţiuni. Astfel, cărţile, în construcţia lor par a fi nu antologii de poeme, ci poeme întregi, fragmentate şi însumate unui titlu. În structura lor însă poeziile seamănă, aduc în pagină „noul loc comun”, ba chiar în ultima vreme „noul nou loc comun”, un pericol ce poate steriliza poezia, aşa cum s-a putut vedea la începutul anilor şaptezeci în poezia franceză sau, mai ciudat, la noi în perioada poeziei proletcultiste sau a poeziei leneşe, pe care Ion Barbu a înfierat-o dur. Componistica unor astfel de cărţi este la îndemînă şi poate fi la discreţia oricui are un calculator, o tabletă sau un telefon performant. Ce dispare în fond? Dispare tocmai autenticitatea, originalitatea, chiar dacă ea, originalitatea, dă impresia că există, că dă în spume, iar limbajul poetic pare împrospătat pe ici şi acolo, ceea ce ar putea da semne de ivirea unei noi paradigme. Mai mult decît atît, unii poeţi preiau în poeziile lor ritmuri Hip-Hop/Rap, producînd texte ce conţin umor involuntar, efecte cu totul şi cu totul hilare.

                  Încîntarea faţă de astfel de reuşite duce la proliferarea unui model fals, care nu poate crea o nouă paradigmă. Lipseşte ceva de esenţă tare în poezia ultimului val, care s-ar putea aduna în componenţa promoţiei postdouămiistă. Agăţarea de un neo-expresionism nu este şi o deschidere de cale, aşa cum a fost, de exemplu la Ion Mureşan, unul din modelele care ar putea sta la baza de formare a celor ce vine. Dar mai întîi trebuie să ştii să te desprinzi de model şi apoi să vezi ce poţi aduce nou. Existenţialismul, în noua lui formulă de exprimare, nu poate crea paradigmă, atîta timp cînd tiparele sunt aceleaşi, cît timp limbajul este cantonat în expresii ce ţin de imediatul trăit şi exprimat, ţinînd cont mai puţin de scopul estetic. Însă nu spre aceste modele se îndreaptă noul val, ci spre o oarecare independenţă faţă de actul de creaţie tradiţional, chiar şi de cel inovator, modern sau postmodern din ultima vreme. Un model de evoluţie prin priviri retrospective este Claudiu Komartin, reprezentant al primului val douămiist, care a ştiut să-şi reaşeze poezia în linia unei evoluţii a poeziei româneşti, fără de care, dacă nu ţii cont, poţi rătăci calea. Un alt poet care şi-a găsit în acest timp drumul propriu prin priviri retrospective este Radu Vancu, a cărui poezie se detaşează net de întreg valul douămiist şi postdouămiist, deşi s-a format în acest timp.

                   Ceea ce se petrece acum, în cele mai bune cărţi ale ultimilor opt ani, perioadă care ar trebui să contureze o nouă etapă a evoluţiei poeziei noastre, este tocmai această „îndepărtare de cartea de poezie pentru a scrie cartea ta de poezie”. Şi atunci ne putem întreba de unde impresia asta de „nou loc comun” sau chiar de „noul nou loc comun”?. Ceea ce poate face mult rău poeziei, evoluţiei ei, este locul comun. Se cunosc ravagiile acestei modalităţi facile de creaţie. Dar dacă cei care vin nu sunt atenţi la ceea ce a fost istoria poeziei româneşti de la origini pînă în prezent nu au cum să-şi dea seama de riscurile eşecului din mers. Biblioteca virtuală nu este una prea generoasă, deşi pare aglomerată de tot felul de bibliografii sau antologii de poezie, care, frunzărite cu mausul sau degetul pe android sau smartfon, nu creează senzaţia pe care ţi-o oferă cartea în sine, bucuria de a scoate cartea din rafturile unei biblioteci, de a-i simţi foşnetul care rezonează cu sufletul pregătit să se înnobileze. Par chestiuni demodate, care cer timp, răbdare. Dar fără aceste etape de ardere estetică nu ajungi la adevărata poezie. Iată de unde mi se pare a se ivi noul loc comun, care trimite spre periferie vrînd-nevrînd valul de tineri poeţi, de la care, iată, se aşteaptă o schimbare, o nouă paradigmă.

                 Dau mai jos lista poeţilor debutanţi editorial despre care am scris din 2010 încoace şi care, unii dintre ei au primit confirmarea juriului naţional de acordare a Premiului Naţional de Poezie „Mihai Eminescu” – Opus Primum şi a altor jurii importante: Ioana Florea, Moni Stănilă, Gabriela Ivaşcu, Sorin Lucaci, Gabriela Toma, Cezar Nicolescu, Daniel D. Marin, Elleny Pendefunda, Dana Cernuşcă, Sorin Mihai Grad,  Lucian Adam, m. duţescu, Naomi Ionică, Sorin Despot, Eva Precub, Bogdan Lipcanu, val. chimic, Emil Iordache, Adrian Diniş, Andrei P. Velea, Medeea Iancu, Corina Bernic, Ioana Negoescu, Vasile Tudor, Răzvan Buzilă, Andrei Dosa, Crista Bilciu, Laurenţiu Belizan, Gheorghe Serediuc, Alexandar Staicovici, Matei Hutopilă, Constantin Iftime, George Nechita, Ania Vilal, Marius Şurleac, Marius Iulian Stancu, Silvia T., Anatol Grosu, Teodora Coman, Marius Chivu, Bogdan Federeac, Livia Ştefan, Bogdan Alexandru Stănescu, Laura Dan, Alex Văsieş, R. Niţescu, Tatiana Nona Ciofu, Florin Buzdugan, Cristina Popa, Georgiana Rusculeţ, Vlad A. Gheorghiu, Ştefan Baghiu, Krista Szocs, Marius Lăzărescu, Raluca Blezniuc, Ana Ionescu, Ion Buzu, Marius Grama, Gabriela Nicolae Mihăilă, Dominic Stănescu, Teodora Gheorghe, Andrei Alecsa, Ramona Strugariu, Ştefan Ivaş, Sabina Comşa, Merlich Saia, Maria Pilchin, Victor Ţvetov, Ligia Părvulescu, Dan Ciupureanu, Marcel Miron, Alexandru Turcu, Emanuela Ignăţoiu Sora, Ionelia Cristea, Roxana Cotruş, Maria Paula Erizanu, Ana Donţu, Anca Dumitru, Kady Nicol, Elena Mihalachi, Marina Popescu, Andreea Voicu, Corina Guguluş, Anca Zaharia, Ioana Oancea, Cristina Popescu, George State, Alina Puşcaşu, Alexandra Negru, Teodor Sinezis, Ioana Miron, Cornelius Drăgan, Cristina Costov, Ionuţ Bogdan Cărăuşu, Emilia Ajule, Carmen Ştefania Luca. Este clar că din această listă, care reprezintă cam 70% dintre debutanţii ultimilor opt ani, unii dintre ei s-au făcut cunoscuţi şi reprezintă, în promoţia lor, repere. Un lider încă nu se poate contura, dar primii zece din serie pot defini caracteristicile noului val. De aici şi pînă la o nouă paradigmă mai e ceva timp de străbătut.

                    Acest lucru depinde şi de cum vor şti noii poeţi să se raporteze la noile media. Ponderea accesărilor acestor noi media este foarte mare: internetul pare a fi sursa de bază, cenaclurile virtuale şi postările pe site-uri, unele dintre ele dorindu-se a fi şi repere critice, facebook-ul şi mult mai puţin răsfoirea fizică şi cu folos a revistelor literare care apar în România. Unele au şi formate electronice. Variantele electronice par a-i mulţumi pe tinerii poeţi. Prezenţa lor în reviste nu este una care să sară în ochi şi nu cu o frecvenţă care i-ar impune. Faptul că nu se îndreaptă spre revistele literare, întîi citindu-le, apoi devenind colaboratori şi, de ce nu, angajaţi ai acestor reviste, aşa cum au făcut importantele promoţii şi generaţii de la noi, reprezintă o realitate care ar trebui să atragă atenţia celor care au datoria să-i cheme spre ei pe cei tineri, să le stîrnească interesul şi mai ales să le arate care este scopul acestui interes. Cîţi tineri poeţi au iniţiativa de a scoate pe piaţă o nouă revistă? De la Marius Ianuş şi „Fracturile” lui efemere şi de la „ca şi cum”, revista lui Vasile Leac şi a grupului de la Arad, cît şi revista sprijinită de Uniunea Scriitorilor din Româmia la finele anilor două mii, al cărei nume, iată, îmi scapă, nu prea am mai văzut iniţiative de acest fel. Să fi pierit cheful şi dragostea pentru Gutenberg, pentru cuvîntul tipărit pe hîrtie, nu virtual, în pixelii unui display? Nu cred. Încă aştept să sară un lider al acestei ultime promoţii şi să se impună cu noile sale idei, în aşa fel ca şi această promoţie postdouămiistă să marcheze timpul istoric cu ceva memorabil. Astfel, într-o concurenţă de bun simţ şi gust şi această generaţie ar putea privi mai cu atenţie spre celelalte, în aşa fel ca totul să se închege şi să nu mai pară că existăm în două literaturi, ca într-o schismă care nu poate duce la nimic bun, ba nici chiar la apariţia unei noi paradigme.

               Cît priveşte festivalurile de profil, unele într-un aer festivist care lasă în urmă doar praful de pe tobă, din ce în ce mai multe, altele cu cheltuieli imense şi fead-back-uri zero, cele mai multe pentru a mulţimi orgolii locale şi a crea mici gloriole, cu efecte de istorie recentă din care cu greu poţi selecta ceva care să poată fi aliniat la marile evenimente de gen ale lumii, cu premii de tot felul, dar care nu contează, unele chiar şi naţionale, dar, de asemenea, tot pe termen scurt, cu colecţionari de premii, altele şi mereu altele, nu prea mai fac porţi deschise pentru cei interesaţi, ci mai curînd pentru echipe de inşi care-şi fac din astfel de preocupări afaceri personale. Ceea ce nu are cum să atragă pe nimeni, aşa cum de altfel fac şi cele mai multe instituţii de cultură, care nu-şi mai au rostul, cantonate în rutină sau în ignoranţă, legitimate de o legislaţie mereu în defavoarea creatorului autentic. Mici paşi s-au făcut şi aici, dar aceştia sunt mereu ameninţaţi de imensele gropi peste care trebuie să sară cei care apelează la fondurile lor.

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *