Insectar cu locuri rezervate

Acțiunea se petrece în salonul unui spital-cazarmă.

Personajele: Doctorul și câțiva pacienți.

Doctorul (Intră grăbit în salon; privește lung pacienții): Dragii mei, sunteți niște privilegiați, da, pri-vi-le-gi-ați! Destinul vă surâde din plin, chiar aici, sub ochii voștri. (Cu degetul ridicat) Sunteți aleșii, aristocrații societății noastre de azi sau, mai bine zis, câștigătorii clipei de mâine. Domnilor, știți, istoria e ingrată, de cele mai multe ori nedreaptă, alteori perfidă, dar dreaptă niciodată. Tocmai de aceea voi sunteți o excepție, da, o excepție a dreptății sociale absolute.

Pacientul 1: Doctore, ce onoare pe noi, recunoaștem, dar de ce tocmai noi? Ce-am făcut să merităm asemenea favoruri, și în ce constau ele?

Doctorul: Bine spus, moncher. Nimeni nu primește nimic gratuit de la noi. Da, ați fost numerotați și selectați pe criterii care rămân deocamdată secrete. Sau, mă rog, necunoscute, pe care nici eu nu le-am deslușit încă. Să detaliez. De astăzi sunteți fericiții locatarii al acestui spațiu special. De altfel, trebuie să recunoașteți, privind în jur, o splendoare, regim hotelier, cinci stele. Ce mai, răsfăț peste răsfăț, dragilor!

Pacientul 2: Dar pe ce criterii, „moncher”, am fost aleșii acestui „hotel” atât de special?

Doctorul: Ei, pe ce criterii, pe ce criterii, pe criteriul valoric, domnii mei! Valoarea și numai valoarea, dar și virtutea au fost acelea care v-au selectat dintr-o mulțime, e drept, foarte bolnavă în esență, dar extrem de sănătoasă în aparență. Știți și voi, aparența, un cuvânt ingrat care singur poate deturna, înșela, trestia umană. Vigilența, aș zice, e la fel de hotărâtoare. Și una și alta ne sunt mamă și tată, avem nevoie de ele ca de aer. Și ce ne-am face noi fără sfânta aparență și lipsiți de galanta vigilență? Totul s-ar nărui într-o clipă. Castel de nisip, ce mai!

Pacientul 3: Parcă ziceați zilele trecute că noi, noi ăștia de aici, suntem cei mai bolnavi din toată adunătura asta pestriță. Și atunci de ce tocmai noi suntem „aristocrații”? Boala a fost un criteriu, sau aparențele ei? Sau poate vigilența voastră?

Doctorul: Păi vedeți, domnilor, aceasta e diferența. Colegii voștri sunt doar foarte bolnavi, dar voi, voi cei de aici, sunteți nu grav bolnavi, sunteți incurabili. Da, in-cu-ra-bili. Păi cum să fiți sănătoși când originile voastre sunt….nesănătoase. Adică bolnave genetic, dacă mi se permite o asemenea divagație. Și o sămânță bolnavă, îngropată în pământ, în loc să încolțească, putrezește, nu? Simplu ca bună ziua.

Pacientul 4: Și dacă suntem incurabili, deși poate vă înșelați, de ce ne spuneți abia acum?

Doctorul: Jurământul, dragilor, jurământul depus. Nu contează în fața cui l-ai depus, important e că l-ai depus. Obligă, domnilor, obligă! Adică onoarea, etica, morala, bunul-simț m-au împiedecat să amân adevărul. Dar de ce trebuia să vi-l spun, când nimeni nu știe ce e adevărul? Deși, pentru „domnul” adevăr, trebuie să recunoaștem, au murit oameni importanți, foarte mulți oameni, și pentru ce? Pentru o nimica toată, pentru un fleac. Dar astăzi a trebuit să-mi calc pe inimă și să-l impun în toată măreția lui. În toată nimicnicia și splendoarea lui. Nu vi l-am spus, în primul rând, din milă. Da, da, din milă. Ne-a fost milă de voi, declasaților, de voi și familiile voastre amărâte. Milă de viitorul vostru , care nu e prea roz, dar vă așteaptă încrezător cu brațele deschise.

Pacientul 5: Atunci, „milosule”, spune-ne măcar când se va întâmpla, când vom trece și noi apa aia numităăăăă…..

Pacientul 1: Styx!

Pacientul 5: Da, da, așa pare că-i zice. Spune-ne maestre, hai, fii azi în postura bunului samarinean!

Doctorul (Grav): Domnilor, predicția mea e unică și irevocabilă. Îmi pare rău că trebuie să v-o divulg, dar mâine cu toții veți muri. Crud, sadic, dar adevărul trebuie să primeze, cum spuneam adineauri, chiar în urâțenia lui grotescă sau în nimicnicia lui splendidă. Da, mâine, cu toții, vă veți urca la ceruri, lipa! lipa! pe o scăriță mică pe care v-o lasă, în mărinimia lui, Dumnezeu din cer. Ajunși acolo, în noua republică, pe care, fie vorba între noi, v-ați dorit-o cu ardoare, v-ați făcut o doctrină din ea, v-ați riscatviața pentru ea și binefacerile ei, sper să fiți iertați, izbăviți, mântuiți. (Își face cruce).

Pacientul 1: Bine-bine, dar numai ieri spuneai că ne vom însănătoșii cu toții și în curând vom pleca acasă sănătoși tun.

Doctorul: Aia a fost ieri, amice, o eroare de calcul, o deviație a gândirii noastre dialectice, metafizice chiar. Recunoaștem, avem și noi limitele noastre. Iată importanța autocriticii și consecințele ei binefăcătoare! Până și Universul, de la o zi la alta, poate fi dat peste cap, dezmembrat, bulversat, călcat în picioare, dezonorat, dacă mi se permite extrapolarea, darămite o predicție medicală! Cum spuneam, suntem și noi oameni, ce naiba,  supuși erorii. Din păcate, în primul rând  când vor ceilalți, și mai apoi când dorim noi! Și totul într-o lume care nu e decât, aproximativ, cea mai bună posibilă, în rest, bâlci, penitenciar, chermeză, ospiciu!

 

Pacientul 2: Da ce, crezi că noi vom muri când vrei dumneata și superiorii tăi? Uite, poate nu vrem să murim la comanda voastră, când vreți voi și legile voastre măsluite! Uite, eu nu vreau să mor mâine, eu vreau poimâine sau poate duminică la prânz. Sau poate la Sfântu Așteaptă. Ce-ai de zis?

 

Doctorul: Domnilor, domnilor, să lăsăm amănuntele, nu vă fac bine, vă agravează starea în care vă aflați. Inclusiv sănătatea, la care noi ținem extrem de mult. Îi suntem supuși până la a face orice pentru ea. (După o scurtă pauză).

Atenție! S-a stabilit pentru ziua de mâine un program special pentru voi, da, special, pe care va trebui să-l respectați cu strictețe. Pardon, cu sfințenie. Suntem obligați, suntem forțați. De cine? De împrejurări extreme, unele extraordinare. Iată, am folosit pluralul, printr-o derogare mă includ și eu. Și eu pot fi în orice moment unul ca voi, doar că eu știu să pactizez la timp cu cine trebuie, dar mai ales pentru cine trebuie și de ce trebuie.

 

Pacient 3: Ce program, șefule! Adică îmi spui că mâine dau ortu-popii și tu vii să-mi faci program pentru ziua în care voi muri. Asta-i bună, nenea penicilină.

 

Doctorul: Calmi, dragilor, calmi. Regret că trebuie să vă spun, dar din clipa asta sunteți ca morți, nu mai aveți absolut nici un drept, niciunul, ați înțeles! Sunteți niște simple insecte prinse definitiv într-un frumos insectar? Unul cu totul special. Cine v-a prins? Evenimentele, domnilor, evenimentele, ele decid, nu noi, cei mici. Ele fabrică destine în laboratoarele dosite ale necesității, atenție!, și nu ale întâmplării, cum au tot propagat unii. Iubim necesitatea, dar urâm întâmplarea, deși voi le renegați pe amândouă.

 

Pacient 4: Nu mai avem niciun drept!? Da ce, l-am avut vreodată. Mereu ne-ați închis gura cu bulanul, apatrizilor.

 

Doctorul: Domnilor, se pare că n-ați înțeles nimic până acum din ceea ce se întâmplă sub ochii voștri. Să va explic. Deși azi sunteți victimele antumității, mâine veți fi trofeele posterității. Voi, cei de aici, sunteți slujbașii umili ai unor idei considerate viabile, dar tocmai ele v-au avortat în troaca propriei utopii, ale căror consecințe le suportați astăzi. De altfel, trebuie să recunosc, destul de bine. Constat că sunteți, normal,  tulburați de sfârșitul vostru iminent, dar sunteți, interesant, destul de volubili, chiar raționali, aș zice, ceea ce e foarte bine. Domnilor, cauza voastră din start a fost o mare iluzie, o mare cacialma, una care v-a înghițit o dată cu virusul vostru cu tot. Iar acum vă dejectează ca pe niște impurități puturoase. În ideologie, dragilor, nu e bine să crezi decât după ce ea te-a devorat. Abia din clipa aceea trebuie să i te dedici trup și suflet, atunci ea devine călăuză, far, cauză, ideal. Până atunci ești un inocent, un novice stupid gata să fie strivit în orice clipită de adversar. Abia după aceea, da, după aceea, din robul ei ai devenit stăpânul ei. Vedeți ce simplă e istoria? O nimica toată. (Surescitat). Dar hai, să n-o mai lungim. Vă aduc la cunoștință ordinea de zi stabilită pentru ziua de mâine, ziua care vă decide viitorul. Repet, care trebuie respectată cu strictețe, cu  stric-te-țe.

 

Un pacient (din fundul salonului): Hai, grăiește o dată, dragomane.

 

Doctorul: Domnilor, mâine veți fi beneficiarii, atenție, dar numai mâine!, unui regim cu totul și cu totul ieșit din comun. Atât alimentar, cât și al libertății de expresie, al programului de voie și, mai ales, cu respectarea sacrosanctă a satisfacerii ultimei voastre dorințe. Da, punem un deosebit accent pe ultima voastră dorință, pe îndeplinirea ei cu sfințenie. Cutuma-i cutumă, n-ai ce-i face. Ea e legea aparatului nostru justițiar, administrativ, și nu numai, într-un cuvânt  al statului nostru de drept. Doar despre libertate e vorba până la urmă….

 

 

Pacient 3: Dar ce definiție dai tu libertății, „legiuitorule”, tu care n-ai știut niciodată să te bucuri de ea, deși mereu ai clamat-o cu emfază și ai profitat de „binefacerile” ei?

 

Doctorul: Da ce, voi nu ați profitat, nătăfleților, și iată unde vă așteptați neantizarea! Într-un cavou, iertați-mă că sunt fortuit s-o spun. (Grav). E cea mai importantă categorie filozofică a umanității, coloana ei vertebrală, dacă îmi permiteți! Fără ea, filozofia ar fi o simplă disciplină de budoar, o însăilare stupidă de concepte și categorii inutile. E adevărat, unii ca voi o percep, o înțeleg în fel și chip, motiv pentru care ea, sfânta libertatea, trebuie raționalizată foarte atent omenirii. Dacă i-o oferi în măreția sa, omul se bălăcește prin ea, precum un purceluș prin noroi, până se satură și o calcă în picioare și o reneagă. Iată de ce trebuie, cum spuneam, dozată, economisită, împărțită parcimonios gloatei. După mine, da, după mine, ea trebuie risipită numai și numai cu pipeta fiecărui individ, dar numai acelora care merită, dată cu picătura, numai așa ea prinde rădăcini și societatea evoluează. Și mai e ceva, și libertatea e de mai multe feluri….s-o știți și voi de la mine.

Pacient 4: (Vociferări). I-auzi pelicanul, și care-ar fi acestea?

Doctorul: Nu mă fă pelican, că schimb imediat foaia cu voi! (Grav). Domnilor, libertatea, în esența ei e una singură, dar asta doar în….aparență. Ea e ca….prăjitura, dacă-mi permiteți comparația culinară, și ea are gusturi, mărimi, forme, culori, etaje diferite, și tocmai de aceea trebuie, repet, împărțită pe cartelă, ca pe vremuri, în mod egal fiecărui individ. Lunar, te duci la ghișeul special spre a-ți lua porția de libertate care, trebuie, obligatoriu, să-ți ajungă până luna următoare. Cum te folosești de ea, asta e o altă poveste, depinde numai de tine cum știi să o „chivernisești”, și pe ce!

Pentru că, libertatea nu e decât o marfă care trebuie vândută la prețuri diferite pe taraba…. negustorului, nababului, sibaritului. El îi stabilește prețul. Cine își permite, cumpără, cine nu, nu, doar o tânjește și cam atât. Dacă se revoltă, și au fost cazuri, divina lege intervine nearbitrar și restabilește ordinea și disciplina. Adică drep-ta-tea, căci, se știe, între cele două entități există conexiuni inexorabile. Priceput-ați! Pentru că libertatea, cât și sora ei mai mică, dreptatea, sunt…. .de mai multe culori, adică policrome…..

Pacient 5: Cum vine asta….policrome?

Doctorul: Ei, vedeți că habar nu aveți pe ce lume trăiți! Și vă lipsește cultura, puilor, asta se vede de la o poștă. De exemplu, libertatea poate fi de culoare roșie, brună sau verde. Scurt, foarte scurt, adverb  provenit, parcă, și de la numele unuia dintre voi. Parcă Scurtu se cheamă. Fiecare dintre ele are particularitățile și nuanțele conforme ideologiei care o susține. Normal, nu? În cazul lor nu se pune problema libertății individuale, ci numai a celei colective, ea primează și selectează. Libertatea la comun, domnii mei, e mult mai performantă, țintește exact acolo unde trebuie, adică în conștiința umană. Cea individuală, un moft, o sclifoseală care trebuie eradicată încă din fașă, altfel prinde repede rădăcini. Prin ce mijloace, asta autoritățile, prin carisma liderilor lor, hotărăsc. Desigur, sunt recomandate mijloacele pașnice, dar dacă e nevoie se intervine în forță, cum spuneam, pentru că legea îți dă voie, îți permite….mă înțelegeți…

Pacient 1: Dar culoarea libertății noastre, mă musiu, ce nuanță are?

Doctorul: În primul rând că voi nu mai sunteți deținătorii ei, voi, în situația în care vă aflați, sunteți total privați de ea. Nu v-am spus mai adineauri, cine n-o merită, nu poate mușca din „prăjitura” dulce care e, așa că puneți-vă pofta-n cui, bibicilor. Dar, pentru că țin la voi, chiar îmi sunteți simpatici, vă voi face o confesiune care, sper, să rămână între noi. Deoarece sunteți în pragul morții, în ultimele clipe ale vieții voastre, Administrația a hotărât să vă ofere o linguriță de libertate, dovadă ofertele de care vă bucurați și de care beneficiați. Sunt convins că și singuri realizați aceste „donații”, să le zic așa. Ei bine, neagră e culoarea ultimei voastre libertăți, cea de acum, adică, vreau să vă atenționez, dispuneți de o…..libertate aflată în doliu. Ce vă mirați, în do-liu! Este ultima treaptă, ultimul prag al acesteia, mai jos de atât se cade în anarhie și haos, iar noi nu dorim acest lucru, noi suntem adepții ordinii absolute, măsurii ideale și armoniei impecabile.

(După o scurtă pauză). Dar să ne întoarcem la mioarele noastre rătăcite, adică la voi, despre ce vorbeam? A, despre anumite drepturi care, clamați voi, vi se cuvin și altele care, în opinia mea, nu vă privesc!

Pacient 5: Bine, bine, dar noi nu suntem condamnați la moarte de o instanță juridică, prin urmare nu ar trebui să beneficiem de aceste așa-zise drepturi, care și așa ni se par destul de suspecte Noi vrem să murim, dacă tot vom muri, simplu, așa cum am trăit și ne-am îmbolnăvit, adică de moarte bună și de o boală sănătoasă.

 

Doctorul: Întocmai. Nu e nicio diferență între condamnații de drept comun, condamnații politici și voi. Cu toții aveți avantajul că știți ziua în care veți păși în neființă, ceea ce constituie un mare, un enorm avantaj. Nu oricine știe că va muri într-o anumită zi, fie de marți, de vineri, de luni, și la o anumită oră, fie patru, fie unsprezece  sau șapte  sau, ce frumos sună!, la ora zero! Ce poate fi mai sublim decât să mori la ora zero? Nimeni nu-ți poate reproșa nimic, eventual că ai murit la o oră idioată, așa, pe nepusă masă și deranjezi. Desigur, e bine să mori la ore de vârf, dar voi, din păcate, nu beneficiați de un asemenea statut. De aceea, vă rog, dragii mei, fiți demni în fața morții, indiferent de oră, fiți voi înșivă, muriți cu capul sus, cu zâmbetul pe buze, precum Danton, dacă ați auzit de el. Cu speranța zilei de apoi, așa cum stă bine unor oameni de calitate, precum cei de teapa voastră.

(Scoate un carnețel și un pix, pentru a nota) Ei, ia să vedem care vă sunt ultimele dorințe, zmeilor? Un lucru vă cer, fiți modești, cât se poate de modești! Modestia e calitatea omului nostru contemporan, a omului nou, căruia i se dă totul de-a gata și nu i se cere nimic. Doar un singur lucru, o nimic toată: OBEDIENȚĂ. (Rumoare printre pacienți. După un timp.)

 

Pacient 1: Hai, fie. Domnule, ultima mea dorință e să fac o tură cu bicicleta prin curtea sanatoriului.

 

Doctorul: Hmm! Deși nu dispunem de biciclete, o vom împrumuta de la municipalitate. S-a făcut.

 

Pacient 2: Eu vreau să mănânc o ciorbă de burtă cu smântână și ciulama cu ardei grași.

 

Doctorul: Parcă e un făcut. Bucătarul nostru e un Master Chef impecabil. Prestează și la cele mai luxoase locații din urbe. Inclusiv a noastră, biensoure.

 

Pacient 3: Eu vreau să văd filmul Buzduganul cu trei peceți, și apoi să beau un Cico sau Brifcor rece ca gheața.

 

Doctorul: Nostalgicule, nu te-ai lecuit nici acum de virus!

 

Pacient 4: Eu vreau să fac amor cu asistenta-șefă, în camera intimă. Sper că se poate, nu?

 

Doctorul: Dragule, ce-i aia cameră intimă? Noi nu dispunem de așa ceva. Un răsfăț burghez, iar noi înfierăm asemenea bonjurisme care contravin eticii și echității noastre. Dar, totuși, ce nu se poate la noi! O vei face, dar numai la vedere, și fără pudibonderii. Abia așteaptă, cocozvârla, o știu eu! Unde, unde, vom vedea!

 

Pacient 5: Doresc să mi se citească trei poezii scrise de Vasile Petre Fati!

 

Doctorul: I-auzi? Cine dracu mai e și ăsta? Dar hai, fie. La biblioteca închisorii, pardon, a sanatoriului, cu siguranță se găsesc poeziile lui. De altfel, pacienții noștri iubesc poezia și binefacerile ei terapeutice. Avem și destui poeți printre noi dar, din  fericire, a știut el Platon de ce i-a alungat din cetate. Ei, vedeți diferența. Spre deosebire de grec, noi îi primim cu brațele deschise în „cetatea” noastră, deși, fie vorba între noi, ăștia nu-s buni de nimic, doar pentru a da totul peste cap. Niște clauni ai haosului, negării și nebuniei. Da, nebuniei. Imbecili cu ștaif și ifose de celebritate. Din fericire, viitorul îi selectează cu grijă și cei mai mulți ajung la coșul de gunoi al anonimatului. Nici măcar al istoriei. Ce comedie! Niște naivi, ce mai, dar naivi cu pretenții, și asta mai dă puțin bine posterității pentru ei. Hai, următorul!

 

Pacient 6: Eu vreau, domnule, să ascult, la radio, o piesă de teatru a cărei subiect să fie nemurirea. Să știu și eu ce e aia Nemurire! Că mereu am auzit de ea, fără să știu ce e, cu ce sos se mănâncă draga de ea?

 

Doctorul: S-a făcut, moncher. De altfel, o să faci în curând cunoștință cu ea. Vei vedea că e (mieros)…  dulce ca mierea, moale ca lâna, albă ca zăpada și lină ca un leagăn ruginit din fața blocului.

 

Pacient 7: Doresc permisiunea să cânt, în gura mare, prima strofă din Internaționala. Îmi e cea mai dragă. Mă cutremură.

 

Doctorul: Cu toată plăcerea, camarade. De prea mult timp nu s-a mai auzit pe meleagurile noastre o asemenea „splendidă” melodie. (După un timp).

Mai dorește cineva ceva? Haideți, tovarăși ai lui Hades, nu vă jenați, cereți și vi se va da, lăsați rușinea de-o parte. În afara acestei instituții spitalicești erați zmeii-zmeilor, iar acum, constat cu stupoare, faceți pe mironosiții. Cabotini eșuați ce sunteți. (Liniște totală).

Buun! Acum schimbăm azimutul. În ce vestimentație preferați să muriți? Hai, să vă aud, îngerașilor! Acum să vă văd?

(După o pauză scurtă, doctorul notează ce i se dictează).

 

Pacient 1: Eu, numai și numai la costum și cravată, așa dă bine unui macho care se respectă și-și respectă călăii. Pentru că de foarte multe ori se produce o anomalie de proporții: victima nu-și respectă călăul. Un nesimțit. Și să nu-mi uitați decorația prinsă la rever. Știu, ea nu mă merită, dar eu o merit din plin. Cum am citit undeva, negarea negației se produce mai ales atunci când te aștepți mai puțin, și tot printr-o…negație.

 

Doctorul: Lasă ideologia, suntem apolitici. Nu are ce căuta în instituția noastră. Următorul.

 

Pacient 2: Recunosc, nici mort nu mă voi lipsi de salopeta mea. Cu ea mi-am câștigat franzela la Agnita-Botorca și Bumbești-Livezeni..Doar că e cam zdrențuită, dar ce mai contează.

 

Pacient 3: Am fost o viață întreagă malagambist, în haine de malagambist vreau să mor. Să crape fufele de ciudă, dar mai ales autoritățile.

 

Pacient 4: Vreau pantaloni din tergal, la dungă perfectă. Cămașă de blugi cu bretele iar în picioare galoși nepurtați. Să nu-mi uitați pălăria de vară și umbrela, e bine să fii prevăzător. Pe acolo, am auzit, totul este imprevizibil, dar mai ales plouă de rupe!

 

Pacient 5: Eu vreau în costumul lui Adam. Așa m-a adus mama pe lume, așa vreau să mor.

(Se așterne liniștea. Nu mai sunt alte dorințe).

 

Doctorul: Am notat. Voi aduce la cunoștință organelor superioare și, în mărinimia lor, cu siguranță, vor aproba dorințele voastre, recunosc, nu tocmai ușor de satisfăcut. Da, mă rog, uneori mai închidem și noi ochii în fața unora ca voi, mai trecem cu vederea abaterile. Cu bolnavii incurabili nu te poți juca, ce vrei! (Schimbare de ton).

Acum intervine o altă chestiune la fel de arzătoare. La ce oră dorește fiecare să moară? Am primit informarea în ultima clipă, așa că mă execut. În biografia unui om, ora exactă la care își dă duhul e foarte importantă, cum vă spuneam mai devreme.  Dar și modalitatea de a muri a fiecăruia nu ne poate lăsa indiferenți. Ei, să vă aud?

 

Pacient 1: N-am înțeles, maestre, de unde să știm noi la ce oră vom muri? Ce, noi suntem Nostradamus? Cred că nici tu nu știi când vei muri, darămite noi.

 

Doctorul: Îmi pare rău că te dezamăgesc amice, dar eu știu exact ziua și ora. Stimabililor, regret că trebuie să vă anunț, dar legiuitorul a făcut o derogare și lasă la latitudinea voastră ora decesului. Mila, domnilor, mila de care vorbeam, dar și bunătatea sunt coordonatele majore, esențiale ale societății noastre. Noi nu facem rabat de la ele. Adică de a respecta, într-un cuvânt, calitatea umană, de a o corecta, de a o îmbogății și modela. Dar mai ales de a o re-mo-de-la. Da, re-mo-de-la. Nici nu vă închipuiți ce importantă e pentru insul zilelor noastre. Doar știți, omul și numai omul e în centrul preocupărilor și inițiativelor noastre. El este părintele nostru, tutorele nostru, fiul nostru de pe pământ și fratele nostru din cer. Omul, ce târâtură minunată!, dar, din păcate, nimeni nu dezamăgește atât de pregnant precum el! Un vierme pe picioroange.

 

Pacient 2: Pe dracu. Dar despre ce Instanță vorbești, doctore, care e aia, s-o știm și noi?

 

Doctorul: Secretă, frate, v-am mai spus, secretă. Despre ea nici eu nu știu prea multe, dar o servesc cu credință și supunere, așa cum voi n-ați făcut-o. Și uite unde ați ajuns? În ce hal, rataților.

 

Un pacient: Ț-ai dracului de bagabonzi și hațancăi nenorociți.

 

Doctorul: Domnilor, vă rog, fără mahalagisme. În instituția noastră sunt respectate cu strictețe bunele maniere. Să abandonăm detaliile inutile, să redevenim principiali. Dacă refuzați ora exactă, dacă vă oripilează, hai, fie, să trecem la următoarea ordine de zi și vom dezbate o altă chestie la fel de spinoasă. Mai degrabă o dilemă aproape filozofică, la care mulți cartezieni au eșuat în speculațiile lor inutile. Cum doriți să muriți? Asta-i marea întrebare? Cheia filozofiei universale. Hai, să vă aud? Suntem clemenți cu voi, vă dăm șansa de a alege. Și să mai ziceți că nu sorbiți cu nesaț din licoarea dulce a libertății! Și nu una oarecare, ci a libertății totale, absolute? Aș spune chiar a noii libertăți. (Rumoare. Doctorul scrie în carnețel, după cum i se dictează).

 

Pacient 3: Eu vreau să mor pe scaunul electric. Îmi voi imagina că mă aflu pe un tron foarte mare, din aur. Un fel de Gheorghe Doja postmodern, un fel de Roșu-împărat care taie și spânzură peste mai multe republici ale lui Verde-împărat.

 

Doctorul: Împărat peste republici, hmm!, dar, mă rog….

 

Pacient 4: Domnule, doresc o moarte ușoară, oricum ar fi ea. Dar transmisă în direct de cele mai mari canale de televiziune. Și fără reluări. Doar moartea, ca și nașterea, nu-i așa, nu pot avea loc de două ori?

 

Doctorul: Ok, filozof de paie.

 

Pacient 5: Eutanasiat. E o moarte pe cât de ușoară, pe atât de elegantă. Aș zice chiar burgheză. Da, în aceste condiții vreau ceva burghez, nu dau înapoi de la confort și huzur, trebuie să recunosc. Au și ele calitățile lor, nu?

 

Doctorul: Fie, da ce legătură o fi între moarte și eleganță, asta numai tu o poți ști!

 

Pacient 5: Simplu. Un mort daca nu e și puțin cosmetizat, dă prost în ochii privitorilor. E compătimit, și ce poate fi mai jenant pentru un mort decât să fie compătimit. Un mort trebuie să fie mereu invidiat. L-ai invidiat o viață întreagă, invidiază-l și mort, iată șpilul!

 

Doctorul: Știi că ai dreptate! Uite, la chestia asta nu am meditat, dar o voi face. Următorul.

 

Pacient 1: Eu vreau, precum Ofelia, o picătură de otravă și hașt!, s-o termin cu lumea asta întoarsă pe dos. Încâlcită rău de tot.

 

Doctorul: Daca așa vrei, așa va fi. Încâlcită că așa v-ați făcut-o voi, aiuriților. Altul!

 

Pacient 2: Vreau să mor demn, în fața plutonului de execuție. Iar cadavrul meu să constituie materialul didactic al unei Facultăți de medicină. Cu două condiții: 1.trupul să nu-mi fie ciopârțit prea tare și, în nici un caz, fără prevalări de organe și 2. craniul meu, peste ani și ani, să fie folosit în piesa aia de teatru cu…prințul ăla nebun. Adică, craniul meu să fie Yorik-ul vostru predispus la speculații „ontologice” de mare calibru, de mare profunzime. Vreau ca craniul meu să spună ceva posterității.

 

Doctorul: Felicitări, domnule. Iată, importanța unui cadavru nesupus putrezirii și efectele lui binefăcătoare asupra semenilor. Mulțumiri în numele lor. Bravos! Întocmai așa se va întâmpla cu tine, bunul meu „Pascal.”

Alte cereri, alte dorințe….nimic, nimic!? Profitați, domnilor, profitați.

(După o scurtă pauză). Atunci să trecem la punctul culminant. Care vor fi ultimele voastre cuvinte înainte de a muri. Acum să vă văd, amicilor?

(Prețios, apăsat) Ați auzit și voi, ultimele cuvinte spuse de un condamnat la moarte, pardon, de un ins incurabil aflat pe patul de moarte, devin monumentale, apoftegmatice, pot intra în istorie cu o repeziciune formidabilă. Reprezintă, da, reprezintă oglinda umană a aceluia care le-a rostit apăsat în fața omenirii. Se legitimează cu ele pe lumea cealaltă. Ba mai mult, se identifică. Iată ce simplu se intră în istorie pe ușa din față. Hai, să vă aud, leilor! (Prețios) Dar nu eludați miezul lor, esența lor, polisemantica lor intrinsecă.

 

Pacient 3 (Șoptit): Polisemantică!?!? Al dracului felcerul ăsta. (Tare) Eu nu vreau să spun nimic. Vreau să mor tăcut, mut ca o lebădă, vorba unui poet din satul meu. De ce să știe generațiile care se vor succeda, ce am gândit eu înainte de a da colțul? Asta-i bună, îmi încălcați intimitatea cu bună știință! (Strigă) Infractorilor! Hoților! Trădătorilor!

 

Doctorul: Calm, calm bibicule, calm! Aici nu ești la Doftana. Soluționat.

 

Pacient 4: Eu vreau să spun un vers din Esenin. E poetul meu preferat. Să mor cu el în gura mea păcătoasă.

 

Doctorul: Iarăși am ajuns la troglodiții ăia de poeți? Și încă la cine, la unul care, în fața morții, așa cum sunteți voi, a scris ultima poezie pe pereți, cu propriul sânge. Și asta numai să dea de muncă zugravilor, nesimțitul. Să nu mai punem faptul că sunt amicii buni ai lui Bachus și Dionysos, adică beau de sting prin tot felul de cotloane, cârciumi, taverne, bufete. Uneori se mai fac și de râs, tuberculoșii, răpciugoșii, zdrențăroșii. După mine, în manualele școlare nu ar avea ce căuta, străzile care le poartă numele le-aș înfunda, busturilor și statuilor le-aș da foc, bibliotecile cu nume de poet le-aș transforma în cantine sociale pentru obidiți sau, mai bine, cazarme militare. Mai bine, poate, ospicii pentru știm noi cine (face cu ochiul) sau centre de reeducare pentru cei care nu aderă necondiționat la construirea noii noastre societăți.

Dar uite unde am ajuns, de la Esenin, Bine, moncher, se aprobă. Următorul.

 

Pacient 5: „Veto, te-am iubit până în clipa în care mi-am dat duhul !”, va fi strigătul meu de glorie. Poate îl va auzi, nerușinata.

 

Doctorul: Interesant, foarte interesant. Te avertizez, noi nu intervenim în viața privată a bolnavilor noștri. Ne ferim să nu-i afecteze psihic, am avut cazuri soldate cu sinucideri. Aferim! Altul.

 

Pacient 1: Dottore, notează : „Trăiască și înflorească viermele care mă va devora!”. Ce zici, merge, dă bine viitorimii?

 

Doctorul: Mai încape vorbă. Între cadavru și vierme a existat, există și mereu va exista o unitate de monolit de care e bine să ținem seama. Exemplu superb de solidaritate, trebuie să recunoaștem, ca de la frate la frate. Adică fraternitate pe viață. Superb exemplu pentru lumea fratricidă în care trăim. Cine-i la rând?

 

Pacient 2: Nu prea știu, dar parcă aș zice „a fi sau a nu fi”. Și asta pentru că, nici una, nici alta, nu mi se potrivesc, fir-ar ele ale dracului să fie. Dar treacă de la mine.

 

Doctorul: E uzată, moncher, e uzată rău de tot. Orice gânganie o știe, orice găgăuță și-a pus-o, orice gândac a rostit-o în miezurile hălcii de carne. Dar dacă tu vrei, uzeaz-o și mai tare, dă cu ea de pământ, stoarce-o până nu va mai rămâne nimic din ea!

 

Un pacient: Eu voi clama cât pot de tare: „mor pentru popor!”

 

Doctorul: Ce vorbești? Păi fraza asta a rostit-o, de mult, altcineva, cu mult înaintea ta, e fumată.

Domnilor, știți și voi, istoria se repetă, dar nici chiar așa, la indigo. Decât să o repeți, mai bine o falsifici, iar masele o vor îngurgita mult mai ușor. Simplu.

(După o scurtă pauză). Domnilor, urmează proba de foc. Problema spinoasă a cortegiului funerar. Pe cine doriți să aveți pe ultimul drum, care să  fie componența lui? Cine să fie cei ce se vor bucura de o asemenea favoare, de o asemenea onoare? Hai, repejor că timpul presează. Sunt așteptat de Consiliul de Administrație al Instituției, care se va întruni într-o ședință de urgență. (După puțin timp). Cine începe?

 

Pacient 3: Din cortegiul meu doresc să facă parte o salamandră, un cireș și o furnică.

 

Doctorul: Frate, ești nebun, cum îți închipui așa ceva?

 

Pacient 3: Dar voi m-ați făcut  nebun, ai uitat,…. „frate?”

 

Doctorul: Dragul meu, nebun nu te face cineva, nebun devii, frumosule! Și asta în urma unui îndelungat proces psiho-somatic extrem de complicat, de complex. Ți-l voi explica cu altă ocazie. N-am timp acum. Caută-mă mâine la audiențe. Cererea se respinge. Altul!

 

Pacient 4: Pe mine nu vreau să mă urmeze nimeni. N-am chef de bârfele fariseilor din urma mea. Știu eu cât de clevetitori sunt vizavi de cei duși la groapă. Varsă o lacrimă pe mormânt, după care se gândesc repede că au uitat să cumpere pâine pentru progenituri. Nu înainte de a-ți trage și o înjurătură în gând deoarece ți-a plouat la înmormântare, de parcă tu ți-ai fi dorit-o.

 

Pacient 1: Apropo, știu un caz concret. I s-a întâmplat unui amic de-al meu mort de curând. Dus la locul de veci, groapa nu era terminată. Administratorul cimitirului anunță spășit familia că gropoiul va fi gata abia peste aproximativ un ceas, din cauza unor defecte tehnice. Dar și umil, de teama a nu se consemna neregula în Condica de sugestii și reclamații. Ce se întâmplase de fapt. Groparii atât de rău se îmbătaseră încât nu mai erau în stare să sape groapa. Atunci s-a apelat la un excavator care, piaza rea, s-a defectat pe drum. Îi trebuia schimbată bujia, și ia bujie de unde nu-i! Ei, ce să vezi nene! În câteva minute, toți îndoliații din convoi, prieteni, colegi, inclusiv rudele, în loc să aștepte răbdători, au luat-o la sănătoasa care pe unde a apucat, împrăștiindu-se ca potârnichile, încât bietul mort a rămas singur cuc. Bașca, i-au smuls și hainele de gală de pe el, spunând că și așa nu mai are nevoie de ele pe lumea cealaltă. Așa a rămas bietul om și gol pușcă în mijlocul cimitirului.

Pacient 2: Dar popa a rămas, nu?

Pacient 1: Pe dracu! Părințelul a fost primul care a zbughit-o printre cruci și cavouri, aruncându-și cădelnița și patrafirul cât acolo, blestemându-și meseria, în numele Domnului.

Pacient 3: Așa știu și eu o poveste cu unul. Plâns, a fost condus, atenție! nu dus! condus la groapă și ajuns la ea, sclifositul, a început să facă nazuri: ba că e prea adâncă, ba că e prea strâmtă, ba că e prea umedă, ba ca nu e pe aleea principală, ba că n-au fost culese bine râmele din pământul scos, ba că a mai fost folosită o dată, ba că e neaerisită, ba că ar prefera groapa comună că-i mai încăpătoare și mai comodă, și alte chestii din astea. Ba a mers cu obrăznicia până acolo încât a comentat și formatul coroanelor: ba că sunt prea pipernicite, ba că sunt din hârtie creponată, ba că înscrisurile sunt de mântuială, scurte și seci, ba că mulți nici nu s-au sinchisit să aducă măcar o floare, ca să vedeți voi cât de necioplit era. Ba că popa cânta prea pe nas, ba că era prea gras, ba că cantorul (cacofonie intenționată!) cânta pițigăiat și așa mai departe. Pricopsitul, până la urmă a cerut să fie înmormântat în picioare, sub pretext că familia îndoliată nu va mai fi nevoită să-i înconjoare mormântul cu un gărduleț din fier forjat. Costa și gardul, nu? Auzita-ți voi asemenea grozăvie?

Pacient 4: Și ce s-a întâmplat cu el?

Pacient 3: Păi ce să se întâmple? Groparii, ofensați, l-au prins de mâini și de picioare și l-au aruncat ca pe un sac cu cartofi în „garsoniera” confort III, neîmbunătățită..(După o scurtă pauză, meditativ).

De, știți și voi, morții cu morții, dar viii, săracii de ei, tot cu morții, că așa le e scris lor pe frunte. Chestie de destin, ce mai!

Doctorul: Ia mai terminați cu bârfele astea macabre. De astea vă arde vouă acum! Sunteți cu un picior în groapă și cu altul, precum văd, în cer, dar pentru aia tot vă arde de comentarii, nătărăilor. Un decedat e un mort care trebuie respectat, oricine ar fi el, așa cum un mort e un decedat care trebuie stimat, oricum ar fi el! Simplu, domnilor, extrem de simplu. Dar țațelor, pe cai, gata cu divagațiile! Următorul?

 

Pacient 5: Pe mine vreau să mă urmeze fanfara săsească din Codlea. Sonoritatea melodiilor funerare e atât de profundă, încât e imposibil să nu-i facă pe îndoliați să nu plângă în hohote pe toată distanța, de la capelă la groapă. Ba mai mult, cântă valsuri săsești impecabile și în urma cortegiului, de la groapă spre casă. De parcă ar căra moartea după ea în văzul lumii.

 

Doctorul: Etic și exotic. Neamțu tot neamț, ordonat – precis – rece – consecvent.

 

Pacient 1: Prefer doar lopătarii cimitirului. Sunt sinceri, harnici , chiar dacă sunt mereu beți. Atenție, dar însoțiți și de o persoană aparte: domnul Hans Castorp.

 

Doctorul: Dar individul mi-a fost pacient chiar în salonul acesta! A murit, îmi amintesc, de moarte bună, dacă o moarte poate fi bună sau rea. Dar fără atâtea răsfățuri, ca voi. Un model, domnilor, un pisc uriaș al modestiei. Dar un mort nu poate conduce la groapă un alt mort. E ilogic, contra naturii, veritabilă antinomie. Și ți-ai găsit pe cine, un fost tuberculos, asta-i bună! Se respinge.

 

Pacient 1: Atunci nu mai vreau să mor mâine, și gata! N-aveți decât să ucideți un altul în locul meu.

 

Doctorul: Să ucidem? Da cine te ucide, omule? Ce, ne crezi criminali! Asta-i bună. Nu v-am spus că sunteți bolnavi incurabili! Iar pe noi ne interesează boala, și nu omul Boala e mai importantă decât omul, ea e studiată, analizată, desfoliată, în timp ce bietul om nu e decât un obiect, nu ne interesează, nu face două parale. S-au, mă rog, simbolul unui obiect. E drept, vulnerabil, perisabil, mai rar mirabil, dar asta nu se pune. Repet, o sfântă efemeridă, o nenorocită omidă, o murdară crisalidă, ce mai poți aștepta de la el? Absolut nimic. Istoria omenirii o poate dovedi cu vârf și îndesat. Dacă-i dai bici, se supune, dacă-i dai coroană, o acceptă, dar dacă-i dai libertate, o calcă în picioare. Preferă, dacă mă credeți, viețuirea în lanțuri. Dar dacă-i sustragi aceeași libertate, se smiorcăie asemenea unui copil, și asta pentru că știe să cadă în genunchi doar în fața propriilor dogme. În afara lor e o secătură. Știe să spună „nu”  doar atunci când îl doare în partea dorsală, și să spună „da” doar atunci când îl doare în cot. În rest preferă scalda în mocirla de la poalele mușuroiului. O jucărie veșnic stricată, acesta e omul și aspirațiile lui fanteziste. Zadarnic ați crezut în el, iată că de data asta sunteți convinși, v-a dezamăgit definitiv și irevocabil. Mâine-poimâine veți vedea stăpâni plimbând în lesă, prin parcuri, pe alei, pe trotuare, nu câini, ci oameni. Prin cuști, la fel, oameni, prin grădini zoologice, oameni, prin colivii, oameni, prin muzee, oameni împăiați! Da! Da, împăiați cu propriile ideologii, mentalități și dogme! Viitorul e sumbru pentru om, stimabililor, sumbru rău de tot!

 

Pacient 1: Dar distinse domn, un Cezar, un Alexandru cel Mare, un Napoleon, un Hitler, un Stalin, un Mao, un Castro, un Putin, și atâția alții, n-au fost și ei oameni? Oameni în carne și oase. Ca să-mi sugerezi acum că oamenii nu sunt decât niște obiecte?

 

Doctorul: (Arătând insistent cu degetul spre tabloul de pe perete, reprezentând chipul unui bărbat în uniformă semi-militară) De ce-l omiți, de ce? Face parte din galeria bărbaților aparte, a elitelor, enumerați de tine adineauri. Domnilor, ei au cărat istoria în spate, ca pe un sac de cartofi, și n-a fost ușoară, vă spun eu. Ei au fost farurile urmate orbește de gloată, pentru că ei reprezintă bibelourile istoriei noastre universale. Da, BIBELOURILE.  Bănuiesc, de fapt sunt convins, că acasă, printre atâtea obiecte inutile, dețineți la loc de cinste și câte un bibelou. Prețios, și la care voi și familiile voastre țineți foarte mult, mai ales să nu se spargă, chiar dacă uneori uitați să-l mai ștergeți de praf. Ei, așa sunt și ei, uneori mai prăfuiți dar sunt bibelourile u-ma-ni-tă-ții. Cum spuneam, ei au trasat cursul istoriei, au scos-o la liman, au surescitat-o, au cosmetizat-o, i-au dat viață, într-un cuvânt, au întinerit-o, astfel îmbătrânea, se scleroza naibii de nu mai rămânea nimic din biata de ea. Un hidos schelet uitat în debara, rătăcit printre borcanele de murături și legăturile de ceapă. Atunci v-aș fi văzut, bufonilor

Pacient 4: Apropo de bufoni, spun-ne tu, dacă te crezi atât de deștept, de ce domnitorii și voievozii români n-au avut bufoni la curțile lor? De ce?

Doctorul: De ce deturnezi subiectul, sau ești înfiltrat printre noi de știm noi cine? Dar am să-ți răspund,  puiule. Pentru că erau oameni serioși, n-aveau timp de distracții și măscări când turcii, tătarii, leșii mereu amenințau glia strămoșească, ființa națională. Mai apoi, decât să-și bată joc de el, în văzul lumii, de el, ditamai domnitorul, și cine? o lichea parazită și nespălată, era de preferat ca în nomenclatorul de funcții și dregătorii, asemenea meserie să nu existe. Era de preferat, pentru Basarabii și Mușatinii noștri, mai degrabă un complot, o uneltire, o trădare, un adulter, o hiclenie, cum spuneau ei pe atunci, decât să asiste la giumbușlucurile păpușarilor ăstora de mucava. Priceput-ai omule? Și nu te mai lăsa sedus de Occident și apucăturile lui maladive. E putred de mult, gealaților, e pe cale de dispariție, precum o specie descompusă, necrozată.

(După o scurtă pauză). Dar să lăsăm logoreea, redundanțele, ipotezele… următorul.

 

Pacient 2: Din cortegiul meu funerar doresc să facă parte un singur om, unul singur.

 

Doctorul: Cine?

 

Pacient 2: Tu!

 

Doctorul: Eu? Alt sclerozat! Tu crezi că nu am altceva de făcut decât să te însoțesc pe tine la groapă? Mama voastră de pârliți, mai aveți și pretenții, nenorociților! Sunteți cu un picior în groapă și voi jucați tontoroiul pe marginea ei!

(Se face liniște. După un timp). Buun! Să mergem așadar mai departe. Am ajuns la ultimul punct al ordinii de zi. Uite, și nu am pus pe cineva să întocmească un proces-verbal, să rămână dovada celor întâmplate aici! Mai ales pentru generațiile care vor urma și care ar fi avut ce învăța din desfășurarea dialogului nostru fructuos. Ce lecție ar fi fost, domnilor, ce lecție pentru posteritate!

Pentru că posteritatea trebuie mereu educată, corectată, ajustată, e asemenea unui copil cu probleme, astfel o ia razna cu totul și duce omenirea la pieire. Bașca, e ingrată și imprevizibilă până-n pânzele albe ale păianjenului din colțul acestei încăperi lacustre. Pardon, ilustre.

Dar să revenim.Vă rog, foarte pe scurt. Unde dorește fiecare să fie înmormântat? Hai, rapid și fără sclifoseli inutile, că vă ia mama dracului!

(Notează în carnețel. Pacienții par grăbiți).

 

Pacient 3: Eu doresc pe aleea principală a cimitirului municipal. Și vreau fotografie color pe monument, să mă vadă toți cerniții, să mă compătimească, să mă plângă, să mă pomenească, dar mai ales să mă jelească.

 

Pacient 4: În parcela rezervată eroilor neamului, acolo vreau să-mi petrec vecia în pace și liniște. Să moară și dușmanii de ciudă când m-or vedea, „uite-al dracului, erou a fost, erou e încă!”

 

Pacient 5: Să-mi putrezească oasele ordonat, metodic, vreau sub o salcie bătrână, pe malul stâng al Crișului. Dar fără cruce, nu vreau să mă știe nimeni, să fiu cel mai anonim mort al orașului meu.

 

Pacient 1: Exclud înhumarea. După ce voi fi incinerat, cutiuța mea cu cenușă să fie așezată pe etajera din biroul primarului. Să-și aducă mereu aminte de mine. De un reprezentant viguros al vulgului, cel care l-a instalat, din păcate, prin forță și multă vărsare de sânge. Se pare că musiu a cam uitat de noi.

 

Doctorul: Se respinge. Tu?

 

Pacient 2: Eu vreau în cimitirul săracilor, să aud talpa țării pe moarte călcând. Inclusiv pe mormântul meu, strivindu-l

 

Doctorul: Mai dorește cineva? Nu. Perfect. (Închide carnețelul) Domnilor, acum vă las. (Rumoare printre pacienți).

 

Pacient 3: Dottore, dottore, ar mai fi o problemă!

 

Doctorul: O problemă? Ce problemă?

 

Pacient 4: (Rar) Doctore, noi, bolnavii incurabili am dori, dacă se poate, ca după ce vom face cunoștință cu neantul, numele noastre să fie purtate de anumite obiective industriale, sociale, administrative, culturale sau de orice altă natură ar fi ele. Să nu fim uitați atât de repede. De aceea cerem, nu cu plecăciune, ci cu o anumită doză de mândrie, să ni se satisfacă o firimitură de eternitate. Atâta merităm și noi, atâta merită și omenirea de la noi.

 

Doctorul: Și ce (apăsat) „obiective” a-ți dori să vă poarte numele?

 

Pacient 5: Ei, o fabrică, o hidrocentrală, un orășel, o autostradă, un combinat, ceva acolo și pentru noi, o nimica toată.

 

Pacient 1: Sau, dacă cerem prea mult, măcar o creșă, un cinematograf, o piațetă, un pod, o străduță, ce-o fi, numai să fie.

 

Doctorul: (Mirat) Jucați tare, domnii mei, jucați tare. Se pare că da, libertatea dăunează grav, grav de tot sănătății mintale, în special. (Scoate un telefon din buzunarul halatului) Va trebui să cer permisiunea superiorilor, ce vă închipuiți, că pot lua hotărâri de unul singur? Decizia colectivă primează, dragii mei, decizia oamenilor muncii decide, nu eu, un biet doctoraș. (Formează un număr) Alo! Alo! Herr comandant, să trăiți cu respect, permiteți, am onoarea să raportez. „Incurabilii” au pretenții, da, incredibile, obraznice! Cer permisiunea să li se aprobe ca numele să le fie purtate de anumite obiective economice, administrative, sociale, culturale, și mai știu eu ce alte bazaconii. Cum ordonați, pardon, cum porunciți? (Ascultă atent ce i se spune, după care, tacticos, închide telefonul și-l introduce în buzunar).

Domnilor, sorry! de trei ori sorry! dar cererile voastre au fost respinse cu o majoritate covârșitoare de voturi. Voturi la vedere, domnilor, la vedere. Cel mai frumos și mai semnificativ vot e acela care se vede, și nu cel pierdut prin urna electorală, printre atâtea altele care, de fapt, nu spun nimic, nu au nicio relevanță, nu le bagă nimeni în seamă. Împăcați-vă cu gândul că numele voastre vor fi consemnate doar în mass-media și…cam atât. La rubrica de fapt-divers. De altfel, suficient. (Rumoare, nemulțumiri printre pacienți).

Haideți să revenim cu picioarele pe pământ.(Grav, îmbrățișând cu patos fiecare pacient). Domnilor, vă doresc o noapte bună, vise plăcute, și nu uitați, e ultima din viața voastră. Vă dați seama ce înseamnă asta, ul-ti-ma!

Ar trebui cu toții să stați toată noaptea în fața ferestrei, în poziție de drepți, să o priviți. E unică, domnilor, adică magnifică și merită să o contemplați până în viscerele ei nebuloase.

Atunci, ne vedem mâine, în condițiile stabilite. Vă doresc mult succes, dragii mei, multe împliniri. Dar mai ales, amintiți-vă mereu vorbele mele: nu contează de ce mori, contează boala de care ai suferit și ai murit! Nouă, cadrelor medicale nu ne e indiferentă boala, o repet, ea e stăpâna noastră, iar noi iobagii ei umili. Una e să mori de ciroză, alta de diabet, alta de un bolovan căzut în cap, alta de sida și alta de noul coronavirus. Vedeți câte variațiuni ale morții pe o aceeași temă?

Pacient 2: Da, dar există o diferență majoră între noi și tine, stimabile. Noi avem marele avantaj că știm când vom muri și de ce vom muri, pe când tu habar nu ai, și dilema asta te chinuie, te roade, te macină…..hai, recunoaște! Deși, cabotinule, mărturiseai sus și tare că știi când vei muri și de ce? Pe dracu!

 

Doctorul: Ei, haș! Cel mai plăcut lucru pe lumea asta e să nu știi când și de ce mori. Iar eu, acum trebuie să recunosc, nu știu, și mulțumesc celui de sus că mă protejează. Iată ce-l poate face pe om fericit, aproape o nimica toată, iar el, ipocritul, se plânge mereu că e nefericit. Conștient și lucid își calcă fericirea în picioare, nenorocitul, și asta pentru că mereu vrea să fie conștient și nu fericit. Chestie de logică.

Pacient 2: Aici te-am prins, herr! Singur ai deconspirat marea diferență între mine și tine. Pentru că eu știu când mor, EU sunt omul, pentru că tu nu știi când vei muri, TU ești animalul!

Doctorul: Iată cum în fața morții, și am constatat asta din propria experiență, oamenii devin extrem de speculativi. (Privindu-l în ochi). Da, ai dreptate, TU ești omul, dar unul mic, foarte mic, în timp ce EU, eu sunt insecta, dar nu una oarecare, ci una mare, mare de tot. Kafkiană, Eu te pot privi de sus, tu nu mă poți privi pe mine. Iată diferența care ne desparte, umanoid vulnerabil ce ești. Vezi, la urma-urmei și tu, în situația în care te găsești, ai ajuns tot la stadiul de animalitate. Nu ești decât un simplu nevertebrat care știe un singur lucru pe lumea asta: să ceară de mâncare și să  se reproducă.. Nimic mai mult, nimic mai puțin. Dar, recunoaște, ți-ar prinde bine să stai tolănit, precum o gâză, într-un insectar ale cărui locuri sunt rezervate doar pentru unii ca tine. Să te belferești acolo, știind că nu vei putrezi niciodată, sub privirile curioase ale unor cetățeni onorabili. Cu siguranță, vor fi unii care te vor invidia, dar marea majoritate te va detesta. Așa cum vă detest eu acum pe voi, pentru că, și aici fac o mărturisire, deviza mea în viață a fost, este și va fi una singură: „Detest, deci exist, exist, deci mă târăsc!”. Dar, trebuie să știți, eu detest cu măsură, sunt atent la ceea ce trebuie să-mi fie silă și la ce nu, la ceea ce merită să calci în picioare și la ce nu merită. Iar viitorul va fi al târâtoarelor și nu al zburătoarelor, asta să vă intre bine în capetele voastre pătrate. (După o scurtă pauză).

Dar, paiațelor, să lăsăm divagațiile, nu dau bine unor oameni bolnavi ca voi, să revenim la ale noastre. Pentru că important e de ce mori, dar și cum mori! Iar cea mai plicticoasă, dar nu!, cea mai rușinoasă și nepoliticoasă moarte e moartea în pat. Doar puturoșii mor tolăniți în pat. Da, da, și nu poate fi nesimțire mai mare decât să-ți dai duhul întins pe o canapea, pe o dormeză, pe o saltea, ca o râmă tolănită în mijlocul drumului. (Pacienții aplaudă cu frenezie). Și sunt convins că niciunul dintre voi nu dorește așa ceva. La revedere, eroilor. Și trăiască lupta pentru pace! Pacea veșnică, bineînțeles, la ea mă refeream, și nu la cea dintre popoare care, vedeți și voi, e foarte vulnerabilă chiar aici lângă noi. Că dacă pace veșnică nu veți avea, atunci nimic nu voi avea nici eu!  (Iese printre noi aplauze)

În salon se lasă ușor întunericul. O liniște totală cuprinde încăperea.

După un timp, treptat se face ziuă și se aude la megafon: „Condamnații care își aud numele, se pregătesc pentru execuție în condițiile stabilite! Condamnații care își aud numele, se pregătesc pentru execuție în condițiile stabilite!”

Intră doi gardieni și scoate, rând pe rând, fiecare pacient din încăpere, într-o liniște de mormânt. Printr-o ușă deschisă, în fundal, se poate observa cum doctorul, flancat de gardieni, e și el escortat.

                                                 SFÂRȘIT