Însemnări despre Opera poetică a lui Dumitru Chioaru

Majoritatea poeților adevărați nu publică multă poezie de-a lungul vieții.

Și asemeni celor care înțeleg că poezia nu se lasă pe de-a-ntregul strunită după cum vrea poetul, pentru că poezia alege când și dacă să fie scrisă, Dumitru Chioaru a publicat de-a lungul vieții, alături de câteva volume de poeme, eseu și critică literară. Seară adolescentină (Editura Albatros, București, 1982), Secolul sfîrșește într-o duminică (Editura Cartea Românească, București, 1991), Noaptea din zi (Biblioteca Euphorion, Sibiu, 1994) Viața și opiniile profesorului Mouse (Editura Limes, Cluj, 2004) au fost în timp regrupate în mai multe antologii. Cea de față conține și un grupaj inedit, Addenda. Melancoliile unui bătrîn cărturar.

Opera poetică (Editura Rocart, 2023) prezintă trăsăturile asumate de antologiile ce se vor cumva definitive: mai mult adresate criticilor, istoricilor literari și bibliotecilor depozitare, aceste produse lirice cu bătaie de viitor temperează în plus spaima poeților de uitare, readucând poezia lor în actualitatea literară.  În ce mă privește, antologia de față a fost un prilej de a descoperi un coleg de generație pe care nu l-am citit la timpul respectiv.

Prima întrebare pe care mi-am pus-o înaintând în paginile Operei poetice a fost referitoare la natura disperării lirice. Poetul trăiește identificându-se cu poezia și cuvântul la un mod transubstanțial. Să fie, m-am întrebat, această disperare decisă de arhitectura gândului? De contextul vieții trăite? De natura filonului liric? De altceva mult mai profund?

Ca să fac o paranteză, în România din care am plecat acum mai mult de treizeci de ani, poezia era foarte importantă iar poetul – o personalitate publică. Nu exista o mai mare celebritate în România anilor 60-80 decât poetul, iar unii poeți ni se păreau întradevăr veniți din Olimp. Dacă poeții erau importanți, poezia lor era adulată aproape în mod irațional. Mai mult, în România de atunci, poetul era nu doar o prezență publică în relație antagonică cu un regim represiv; el era (asta s-a petrecut în cultura românească încă de la poetul anonim care a creat balada) un preot mirean care mijlocea relația românilor cu Dumnezeu. M-am întrebat dacă nu cumva afirmația românul s-a născut poet ar avea legătură cu această realitate. Trăind într-o altă limbă și cultură, cred că am găsit un posibil răspuns la această ghicitoare implicită.

Nu știu cum sună serviciul divin creștin ortodox în limba greacă, rusă, bulgară, sârbă sau din Macedonia de Nord, dar știu că în limba română marele spectacol al slujbei duminicale, cu predică, sunet și lumină – așa cum a fost scrisă și concepută sau orchestrată de Sfântul Ioan Gură de Aur acum mai bine de o mie șase sute de ani – este poezie. În plus, limba română mustește de cuvinte păstrate din vremuri imemoriale, astfel că amestecul de sensuri străvechi cu incantațiile ritual creștine  produce cred o formă de expresie culturală și estetică specifică sufletului românesc.  Prin instrumentele lirice religioase exprimate printr-o limbă cu numeroase cuvinte cu sensuri venite până la noi din timpuri greu de fixat în istorie, slujba creștin ortodoxă oficiată în limba română este un curs sui generis de învățare a poeziei, a ritmului, a lirismului și a tuturor mijloacelor estetice posibile de la metaforă, parabolă, dialog liric, muzica internă a rostirii versului, instrumente narative, aliterația, asonanța, la care se adaugă marile teme ale meditației existențiale, de la ce sunt moartea și viața, importanța legii și grației divine, viața de apoi, păcat, ispășire, mântuire etc. Fragmentele din profeți și evanghelii citite în timpul serviciului divin aduc în sufletele celor prezenți, alături de mângâiere,  disperarea muritorului prins între viața imperfectă și divinitate. Bisericile au fost și sunt pline de copiii aduși la slujba duminicală de mame și bunici, de la cei încă în fașă până la adolescenții din clasele primare și liceu. Ei se joacă în timp ce ascultă evanghelia, răspunsurile diaconilor, corurile, toate legate într-o teatralitate impresionantă, expuși cu alte cuvinte lirismului spectacular și abstracțiunilor filozofice,  iar în tot acest timp poezia cu tot ce înseamnă mijloace estetice, teme majore existențiale se întipăresc pe mentalul lor. Odată ajunși în clasele primare ei vor scrie în mod natural poeme și mulți dintre ei vor ajunge poeți.

Aceste gînduri s-au materializat citind poemele din antologia de față. Cele descrise mai sus trăiesc intens, rezonează ca într-o catedrală în poezia lui Dumitru Chioaru. Poetul există într-un spațiu care este deopotrivă al poeziei și al lui Dumnezeu, marele Creator. În acest nexus, va interoga creația, poezia, inspirația, se va lua la trântă cu neputința de a scrie poezie. Nu am citit vreodată un poet care să implore poezia să i se releve, să i se supună, să nu îl abandoneze, pentru că poezia este chiar modul lui de a respira. Poetul nu doar există scriind, el este poezie, teatralitate mistică și cuvânt transcendent. Contopirea această este neașteptată și chiar terifiantă. Poetul scrie poezia fiind obsedat și mistuit de ea într-un spațiu teatral sacru.

Cuvântul ca formă de susținere lirică și rațiune existențială are o importanță centrală în această poezie. Așa cum Biblia în cartea Genezei repetând formula Dumnezeu a zis…transcrie cuvintele rostite de Dumnezeu, iar Evanghelia lui Ioan începe cu  La început era Cuvântul, și Cuvântul era cu Dumnezeu iar Isus a afirmat insistent cuvântul lui Dumnezeu este Adevărul, cuvântul fiind un instrument viu și eficient în mâinile Duhului Sfânt, cel ce transmite grația și porunca divină, tot așa aici cuvântul are și se manifestă prin potențialități nu doar lirice ci și transcendente. Cuvântul devine ființă, mister divin, o entitate independentă. Cărțile, biblioteca, textul ce  se scrie – toate prind viață.  Numeroase poeme și povestea lor narativă se încheagă în jurul actului de a scrie sau citi, forme de naștere a materiei mistico-lirice. Cărțile, prezențe transcendente în real precum relicvele sfinte, sunt un antidot al îndoielii, un sprijin în menținerea vie a spiritului omenesc pentru că ele conectează cu divinul și țin umanitatea închegată (nu este inspirația,  actul de a scrie opera Sfântului Duh?) Criticul Ion Pop a înțeles dimensiunea metafizică a acestei poezii când l-a descris pe poet “mereu foarte sensibil la acest moment și act al translației dinspre real către scriptural, manifestînd o încredere totală în valoarea cumva salvator-transfiguratoare a scrisului.”

Fraza lui Iisus împărțind ucenicilor pâinea – acesta este trupul meu (1Corinteni 11:24 și Matei 26:26-29) – apare ca o parafrază enunțată încă din prima carte de poeme drept acesta este trupul meu: cuvîntul.  (Cuvîntul în prag, I, p.49) Într-un alt poem, scris ceva mai târziu, poemul scris abia în zori este trupul meu (Mărgelele de sticlă ale întîmplărilor, p.138) Poezia, literatura capătă dimensiuni eschatologice câtă vreme sunt preocupate de moarte, judecata divină, destinul sufletului. Probabil, ca o formă de mântuire, La capătul acestei vieți – scrie poetul –voi arde în chipul unei mari biblioteci:

 

Zilele, niște gratii de foc:

unu, doi trei –

numărătoarea se pierde-n memorie.

Deodată, pereții cărții-s translucizi.

O carte ca un amurg; deschid

filă cu filă

„așa cum mi-aș desface sufletul în extaz”.

La capătul acestei vieți voi arde

în chipul unei mari biblioteci. (O carte ca un amurg, p.53)

 

Poezia apare ca o urgență, o chestiune  de testare a granițelor, de a merge dincolo de ce este și ce știm. Schimbarea ar fi o formă de protecție – o formă de protejare a libertății. Dar ea nu se produce. Apare în schimb în poeme o condensare a senzațiilor care produc imagini picturale (când nu a existat o conversatie între poezie și pictură?) Alteori se manifestă nedumerirea în fața luptei cu forma cuvântului în procesul exprimării lirice, care pare mai importantă decât ceea ce este exprimat. Cred că mulți au traversat sau vor traversa nopți de insomnie citind poemele lui Dumitru Chioaru, în special pe  acelea despre pactul cu Poesia, unde spectrul ratării,  îndoiala cu privire la prezența divinității în destinul poetului (el doar se simte un ales!), sau creația care se înfățișează de la un punct drept un pact diavolesc răvășesc toate ideile solide despre artă și destin. Pare că poetul Iov care trăiește întru Poezie și Dumnezeu se îndoiește dincolo de orice granițe imaginabile de ele:

 

Nu aceea era adevărata viață nici asta

îmi spun cu capul între mîini arzînd –

anii trec deșirînd mărgelele de sticlă ale întîmplărilor

și dacă este (cum bine spune autorul) un joc?

odată l-am crezut deși nu știam nici o regulă

acum i le știu dar nu mai am credință –

memoria mea e o bucată mucegăită de carne

din care se hrănesc flămînde cuvintele

 și scriu o altă viață

decît a omului care se-ndepărtează pe-o stradă în jos –

am făcut cu tine un pact Poesie

și niciodată n-am sperat vreun cîștig

am făcut cu tine un pact pe muchia de cuțit a copilăriei

și-a maturității (după unii singura viață reală)

le-am ratat pe-amîndouă

și doar singurătatea mi-a mai rămas

foaie albă ca o bornă a insomniei

dincolo de care e cineva fără chip

iar poemul scris abia în zori

este trupul meu despicat între ieri și azi

ca și cum nu mai poți pleca la întîmplare

ci pe un cîmp încărcat pe zăpadă

sub ochii unor păsări mari taciturne

iar cuvintele (pe foaia aceasta oarbă)

sunt picături de sînge din călcîiul

omului mîine înghițit de zăpadă

care șterge-n joacă orice drum (Mărgelele de sticlă ale întîmplărilor, p.138)

    Unele poeme au o circularitate interesanta. Altele sunt sinestezice, auzim, mirosim, vedem, atingem:

mîinile femeii apropiindu-se

parcă ar da la o parte o mulțime de ramuri –

o, flacăra unduitoare a părului

alunecă mereu în inelul privirii și piere

în suflet ca pe un cîmp – înverzind (REVERIE DE PRIMĂVARĂ, p.33)

De notat unda teatrală, efortul de a impresiona, de fi văzut lucrând la poezie, de a propune răspunsuri în vortexul întrebărilor – acesta este în fond poetul lucrând fără istov la formularea unei personale ars poetica. Cînd devine abstract, lirismul se diminuează, versurile apar compozițional supravegheate, iar poetul – prea conștient că face poezie. Când scrisul, elaborarea lirică devin centrale, teatralitatea preia controlul chiar și atunci când se vizează transcendența:

Insomnia foilor nescrise

– la o cabană în munți –

pe pat o blană de animal

ascultam vîntul: era coloana sonoră

a unei vînători în cer

și eu eram vînătorul întors de departe

și vînatul cel mai de preț – grifonul

pe umeri îl purtam în mijlocul clanului

în noaptea cea de taină a întoarcerii anului nou

dintr-un pahar sorb vinul roșu/ roșu

înlăuntru pe scara în spirală a focului

coboară chiar el – grifonul

bolborosește o poveste de vînătoare

și ce lumină-i deodată în jur:

vînatul e vînătorul și vînătorul vînat

și vinul roșu sîngele lor amestecîndu-se (În noaptea cea de taină, p.76)

      Lirismul se hrănește din scenariul primordial al genezei unde poemul este parte din facerea lumii încă de la începutul începuturilor:

 

Îmi acopeream fața cu mîinile – erau transparente

îmi acopeream ochii cu pleoapele – erau transparente

pielea se făcea transparentă

ca un acvariu cu pești speriați de lumină

înlăuntru eu însumi mă rugam

acoperindu-mi inima cu altele – erau transparente

lumina năvălea furtunoasă din lumină

dintr-o îndepărtată lumină

eu însumi fără mîini fără pleoape fără inimă

mă acopeream cu pămînt

pămînt pre pămînt – era transparent

ca poemul acoperit de cuvinte și care-i transparent

născut din primul cuvînt

transparent transparent (Dintr-o îndepărtată lumină p. 83)

     Poemul, cartea, scrisul constituie, fără rival, locul important al existenței:

Amurg în bibliotecă –

privirea s-a scurs în adînc: lumînare

lent micșorîndu-se lenea

de pisici a secundelor

arcuiește labirintul de hîrtie

poate că-n urmă am lăsat din mine un mort

poate a crescut iarbă peste el

ca o duminică din copilărie și poate

eu nu-i mai sînt decît umbra țintuită

pe-acești pereți de iarnă maculată de cărți:

umbre în jurul umbrei mele – bocet matern

mă învață

cum se poate trăi într-un poem

cum se poate muri și învia într-un poem (Umbre în jurul umbrei mele, p. 90)

     Curajul ar  fi acela de a „ieși din carte/ca dintr-o casă ocrotită de lege/din pagina aburind în mașina de scris :

orice cuvînt inventează o distanță mai mare

doar cel din cotidiene cerești

aruncă podul acesta între noi

atît de strîmt încît trecem unul prin altul

ambalaje ale singurătății

(minciună pre minciună călcînd)

…………………………..

fotografii trucînd nemurirea

și-această carte unde cuvîntul

sîngele îmi absoarbe zilnic

pentru că toate au mai fost –

ca un val m-a izbit poemul

descoperindu-mă/descoperindu-se (Boema sacra, p 95)

     Iată prefigurarea christică în travaliul scrierii poeziei:

În catacombele apei de veacuri

eram sandala de aur pierdută

de cel care merge pe valuri

și viu și mort și străveziu –

pașii egali cu suflarea plămînilor mei

îi ascultam/ îi strigam

luminați-vă fața! –

……………………………………

tîrziu abia o șoaptă mi-a trimis,

eu voi merge mereu pe deasupra

tu urmează-mi pe dedesubt

și chiar dacă nu ne vom întîlni

ne vom întîlni (Respirația subacvatică, p.99)

   Ca și filozofia, poezia devine teritoriul întrebărilor fără răspuns:

Ating cu gura abstracțiunile

semințe cu miezul revărsat peste coajă

ca valurile mării valuri

…………………………………………..

viața e moarte moartea viață

creierul mare cît trupul

ceas care arată numai sfîrșitul

ca dovadă îmi spun dovadă

moartea e viață viața moarte

abstracțiunile abstracțiunile

mă sorb într-un adînc mai adînc decît marea

într-un înalt mai înalt decît

concentricul joc din aurul ochilor domnului (p.100)

     Alteori din teama de a nu comite păcatul trufiei, poemul produce imaginea omului obișnuit  care crede fără să cerceteze, moment în care omul poet își construiește dublura condiției umane:

am crescut singur împotriva

credinței mele că undeva

trăiește un om întocmai ca mine

o viață normală

adormind după ce-a spus rugăciunea

iubind numai în săptămîna oarbă

hrănindu-și trupul ca pe alte

trupuri ale lui

de roadele anilor albind

ca mărul ca părul

iar trupul meu este mustul ce fierbe

și nu dă afară

și nu folosește mai mult decît un arac

din via culeasă

de care atîrnă o haină ruptă stropită

cu cele două mîneci egal cîntărind

golul din jur

golul tot mai mare din jur –

și ce înfiorare să-l simt cîteodată

aievea

 ca o mînă darnică a toamnei

pe umerii-mi căzuți

spunînd în șoaptă:

„ia chipul meu și umblă!” –

ay zodia mea de toate zilele balanța

într-o parte sau în altă parte

nici bun nici rău nici mort nici viu

niciodată eu și niciodată altul

neputînd mai mult

decît o cruce vie să fiu (Balanța, p.116)

    Poemul este locul învierii, al vieții reale a poetului – unitatea metafizică în care dialogul sau cearta cu divinul este posibilă:

Pune-ți între paranteze viața trecută! mă sfătuia

îngerul pe jumătate căzut

în deșertul roșu –

pune-ți între paranteze amintirea cărării din grădină

pe unde te întorceai copil cu sînul plin

de mere căpșuni pepeni altădată c-un iepure

rătăcit printre straturi de morcovi și pătrunjel

pune-ți între paranteze drumul prin lanul de grîu

vîntul roșu care smulgea grîul din rădăcini

gara mirosind a țigări proaspete și a țigănci

ce dormeau cu ochii negri deschiși

ca niște tuneluri fără capăt

scoate șinele trenului și aruncă-le ca pe potcoave

pierdute de cai în urmă

închide toate geamurile trenului și ochii

închide-i cu mîinile amîndouă! –

i-am ascultat îngerului sfatul

închizîndu-le-n mine ca-ntr-un bagaj

pe mine închizîndu-mă în același bagaj

cu miros de țigări proaste și țigănci

ce dorm cu ochii negri deschiși

ca niște tuneluri fără capăt

ghicindu-mi în palmă drumul cuvintelor

pînă la învierea tuturor în poem (Învierea în poem, p.120)

     Asemeni profeților, poetul face reproșuri grele divinității și chiar se ia la întrecere cu Dumnezeu:

sînt mai singur decît tine Doamne

cărțile formează o pădure

din ce în ce mai deasă mai fără hotar

din roadele ei n-ai gustat

nările nu ți le-a înțepat mirosul de cafea

tîrziu în noapte

cînd simțurile-s duble

așa cum în mine s-ar mai trezi

o viață imemorială

în care cuvintele fac levitație

deasupra lucrurilor deasupra

foii reci de hîrtie

păzită pînă-n zori de de spaima morții –

sînt mai bătrîn decît tine Doamne

creierul meu rîșnește aceleași gînduri

ca un disc zgîriat

dar melodia încă o aud – o aud (Un disc zgîriat, p.124)

     Lirismul încheagă halucinații terifiante, atmosfera devine irespirabilă, înțelegem că este greu să fii poet, să ai sensibilitatea unui poet, o imensă povară cărată de-a lungul vieții:

m-am trezit ca leul în turbare

de mușcătura literei de plumb

a cuvintelor șoptite în urechi

zi și noapte – (Rurtuna nemaivăzută, p.126)

    Delirul poetic devine greu de îndurat.  Îndoiala de sine și disperarea preiau scena:

Sînt un profesionist al suferinței

de nu despart adevărul de viață?

………………………………………

sînt

omul care vorbește

omul care scrie despre suferință și puritate deși

cerul înstelat este încă deasupra

legea morală – o tablă de șah (Tabla de șah, p.135)

Închis în mine ca o mînă în gips

o mînă ruptă de altă mînă

m-am trezit întrebîndu-mă: plîng

deci exist? (Spargerea ușii zidite, p.137)

    Tânguirile aduc poemele în proximitatea plângerilor profetice din Vechiul Testament:

N-am cunoscut Doamne nici aurul

nici strălucirea pietrei prețioase în noapte

numai cuvîntul care destramă

tăcerea dintre noi

în licăriri adînci de labirinturi

pe unde mă rătăcesc și mă regăsesc

tot mai singur –

………………………………………..

aceeași absență sub măști zîmbitoare

orice carte este o cărămidă spre tine

în care dintre ele ești închis? întreb

în fața acestui zid mut de cărți – (Sub măști zîmbitoare,  p.139)

încotro merg Doamne?

uși după uși se-nchid după mine

și-n sălile pline rulează un film

al unui om care a trecut pe aici

fără să întîlnească pe nimeni   (Umbra vie, p.141)

Dacă unele poeme amintesc de jalea lui Ieremia profetul, altele sunt rugăciuni. Poezia  nu este în acest univers liric un substitut al credinței ci o formă de întărire a ei:

departe pe un cîmp înverzind

m-a ajuns iarăși vocea –

privește înainte și schimbă-te-n copacul de la orizont!

am alergat înspre copac văzîndu-mi

mîinile înfrunzind

trupul scoarță albă de mesteacăn

acum ce voi mai face? l-am întrebat eu pe înger

așteaptă!

așteaptă vîntul nesigur de drum

să-ți dea mult tîrcoale

să freamăte-n toate frunzele

crengile și rădăcinile tale –

și-apoi ce va mai fi? l-am întrebat în freamăt

nimic

nu mi-a mai spus nimic (Pactul cu îngerul, p. 144)

              În Viața și opiniile profesorului Mouse  poemele continuă dialogul poetului cu Dumnezeu în plimbările prin Sibiu, timp în care se glosează pe marginea destinului poetului  și a operei lăsate în urmă:

existența este altceva decît o hîrtie

roasă mărunt de cuvinte –

scriu pînă o mască îmi cade pe față (Viața și opiniile profesorului mouse, p. 177)

Azi trupul meu este atît de greoi

de parcă am închiriat un cadavru –

pe degetele groase de la picioare se sprijină tavanul

ca un giulgiu de piatră albă

cu brațele trosnind din încheieturi mă strîng

cît pot de tare unghiile învinețite

deschid în carne izvorul unui sînge sur –

punct și de la capăt! îmi zice surioara bufniță

tresărindu-mi pe piept din hîrtiile mototolite

punct și de la capăt Poezie!

amantă posesivă numai în labirintul

promiscuu al cuvintelor –(Mai ușor ca tăcerea, p.185)

     Ratarea, îndoiala, sentimentul că nu a izbutit, că totul a fost deșertăciune devin teme centrale:

Disperat pînă la Dumnezeu

de existența mea de cîrtiță

ce sapă-n lumină tunele de poezie

pentru a-i vorbi

mi-am cioplit un monument

ca mușuroiul de cîrtiță

peste care mișună furnici

și crește mai înaltă iarba –

asta e tot Doamne?

asta e tot (Mușuroiul de lumină, p. 210)

              Addenda. Melancoliile unui bătrîn cărturar continuă cearta poetului cu poezia, cuvântul și divinitatea. Dacă poezia nu se mai află în textul scris, singura posibilitate ar fi că ea a fost hijacked de o altă esență:

S-a întors Poesia uimită

de capul meu cărunt

– pe unde ai umblat atîția ani?

prin biblioteci și muzee

–și ce ai aflat?

am scris un raft de cărți

căutîndu-te –

tu ai uitat că poezia

e în altă parte?  (De vorbă cu poesia, p. 223)

Așa cum stau aplecat

peste albul foii de hîrtie

îmi par pregătit

pentru un salt în adîncuri –

cuvintele și lucrurile

sunt lumi diferite

eu trăiesc în amîndouă deodată

unindu-le în poezie (Un salt în adîncuri, p.224)

un Robinson naufragiat

pe o insulă de hîrtie

unde totul s-a scris –

mîna mi se retrage speriată

de veșnicia cărților necitite

ca un blestem al mărului oprit

în gîtul lui Adam (Mărul oprit, p.226)

         Jalea poetului când simte că talentul, poezia se retrag, inspirația care pare că și-a trădat poetul ocupă scena multor poeme. Retragerea poeziei este egală cu retragerea divinului. Sunt enunțate întrebări grele pe care și le pune nu doar poetul părăsit sau care crede ca a fost părăsit de poezie, ci oricare scriitor în impas, părăsit de inspirație.  Artistul, scriitorul trebuie să dovedească cu fiecare nouă creație cine este și ce poate. Talentul vine și pleacă iar la poeți el pleacă de timpuriu. Proces neiertător care ține de placul transcendenței:

Aceleași întrebări fără răspuns

chinuitoare spre seară:

mai locuiești în mine Poesie?

cu unghiile tocite ale minții

scormonesc prin toate ungherele

și găsesc doar gol –

zumzăie în capul meu cuvinte

ca trîntorii într-un stup părăsit

încerc să le potrivesc după sunet

după culoare

le miros înțepîndu-mă

le gust înecîndu-mă

ca pe resturi de la un ospăț cu zeii

– morți și ei? –

necredincios le ating

am fost poet? mai sînt?

nescrise foile îngălbenesc pe masă

cerneala a împietrit în călimară

iar eu sînt numai numele la care

răspund dînd din cap –

Rimbaud, oare totu-i pierdut

cînd din vioară rămîne doar lemnul? (Aceleași întrebări, p.230)

     Când harul poetic fuge, cărțile cîndva celebrate devin o prezență neliniștitoare – produc halucinații – coșmaruri:

Am mereu un vis:

cărțile citite se năruiesc

ca o avalanșă de zăpadă peste mine

fugi – îmi spun – fugi departe!

cărțile se năpustesc din toate direcțiile

și-mi blochează drumul

le iau în mîini dar mă-nțeapă

îmi intră sub piele aleargă

prin sînge prefăcîndu-se-n litere

așa mi-am citit toată carnea

împînzită de litere –

carnea mea va fi cartea altora

îmi spun rămas pe gînduri

în care sunt tipărite

cărți peste cărți – ca și cum

celulă cu celulă din trupul meu

ar fi prins mucegai

într-un anticariat noapte de noapte

……………………………………………………………………..

dar aerul foșnește a carte

iarba se usucă făcîndu-se litere

frunzele cad ca filele îngălbenite

 – la trezire –

cărțile stau cuminți în rafturi

și caut

într-o carte nescrisă

să mă reîntemeiez… (Vis, p.235)

De acord cu Ion Bogdan Lefter care notează în prefața acestei antologii că Dumitru Chioaru gîndește profund și simte sofisticat. Și mă întreb la acest punct dacă poetul pe care l-am cunoscut la New York cu mulți ani în urma era persoana numită Dumitru Chioaru sau întruparea cuvintelor, a poemelor scrise de Dumitru Chioaru? Istoria literară va consemna că poezia lui este istoria mistuitoare a iubirii pentru poezie (ea joacă aici rolul donnei angelicata), materializată liric prin firele invizibile ale măiestriei ce își trage esența dintr-o moștenire imensă, aceea a unei limbi de un lirism imanent împletită cu arhitectura spirituală complexă, aceea a omului creștin pentru care creștinismul este un mod de viață, un mod de a fi.