Întoarcerea la Titu Maiorescu

De ce ne întoarcem iarăși și iarăși la Maiorescu? E o întrebare la care încercăm mereu să răspundem, așa cum am făcut în revista noastră și în 2010, la 170 de ani de la nașterea fiului lui Ioan Trifu din Bucerdea Grânoasă a Blajului, a ”Romei celei mici”, devenit Maiorescu pentru a-și cinsti marele înaintaș, Petru Maior. Încerc și acum câteva fraze, poate mai puțin convenționale.

Cred că ne întoarcem mereu pentru că fascinația începuturilor, a teritoriilor virgine, nu ne dă pace niciodată. Iar Maiorescu într-un astfel de teritoriu cultural cvasivirgin și-a desfășurat opera culturală de întemeietor. E ”strămoșul”, e ”personajul mitic”, e ”părintele fondator”, la care ne întoarcem mereu, așa cum se ”întoarce” planeta noastră pe orbita-i circumsolară.

În al doilea rând, e vorba de existența poetică a lui Eminescu și de inspirația unică a primului său critic. Până la urmă, acesta este Criticul, cel care, după un poem, sau două, sau trei, recunoaște în persoana autorului acestora, un mare scriitor (la vremea apariției Direcției noi…, în ”Convorbiri literare”, Eminescu avea 21 de ani). E vorba de un cuplu gravitațional și inefabil, cel dintre Poet și Critic, așa cum e cel dintre Terra și Lună.

Apoi, desigur, e vorba de autonomia esteticului instaurată la noi de Maiorescu, lucru de mare importanță: chiar întemeietorul, cel care ar fi putut să promoveze, și ar fi fost oarecum firesc, criterii politice, istorice, culturale (nu scria cu puțin înaintea lui Kogălniceanu ”scrieți băieți, numai scrieți”?), a promovat, cu mare folos, criteriul estetic.

În fine, cred că e momentul să amintesc și faptul că Maiorescu a pledat mereu pentru ”adevăr și simțământ natural” și pentru promovarea sufletului național, ”în contra” formelor fără fond importate de-a valma (ceea ce era iarăși oarecum firesc în cadrul primăvăraticei societați românești de acum un secol și jumătate). În cazul oricărui nou început se pare că împrumuturile fără substanță, dispre varii teritorii, sunt mereu prezente. E o lecție pe care oamenii o învață cu greu, iar noi românii, așa emoționali cum ne-a lăsat Domnul, cu atâta mai mult.

Întoarcerea e, de cele mai multe ori, benefică. Și asta ar trebui învățat. Întoarcere, vorba poetului, ”ca un copil la poala mumii”.

***

Pregătind acest număr de revistă, am compus în redacție câteva ”întrebări”, mai degrabă puncte de plecare, pentru colaboratorii noștri. Iată-le:

1. Acum aproape 150 de ani, Titu Maiorescu scria în ”Direcția nouă în poezia și proza română” (1872) că ”noua direcție, în deosebire de cea veche și căzută, se caracterizează prin simțământ natural, prin adevăr, prin înțelegerea ideilor, ce omenirea întreagă le datorește civilizației apusene și totodată prin păstrarea și chiar accentuarea elementului național”, cale pe care s-a dezvoltat literatura română modernă. De asemenea, patru ani mai devreme, în 1868, Maiorescu scria în articolul ”În contra direcției de astăzi în cultura română”, despre ”stafiile fără trup” și iluziile fără adevăr” cu privire la abundența de forme culturale străine din epoca respectivă, lansând astfel teoria sa a ”formelor fără fond”. Din acestă perspectivă, a ”adevărului și simțământului natural”, a ”accentuării elementului național”, a conservatorismului organicist vs. modernizare cu orice preț, mai este roditoare în lumea postmodernă direcția trasată de criticul junimist ori globalizarea oferă alte perspective de dezvoltare a literaturii/ culturii noastre?
2. Autonomia esteticului instaurată în critică de Maiorescu și susținută de mai multe generații de maiorescieni cu mereu prezentă aură de infailibilitate, mai deține rolul principal în aprecierea literaturii sau o critică eclectică, ce ține cont și de alte criterii culturale (valori psiho-biografice, etnice, etice, politice, ideologice etc.), primează azi în formularea judăcăților de valoare?
3. Niciodată lumea n-a avut, ca azi, mai multe mijloace de informare, care pot fi tot atâtea mijloace de manipulare. Ce rol îi revine spiritului critic în societatea consumistă de azi?

Răspunsurile la anchetă:

• Ion Pop – Titu Maiorescu
• Iulian Boldea – Nevoia de adevăr
• Mircea Braga – De la „monoteismul” comentariului critic la „politeismul” instituţiei critice
• Ion Dur – Contemporaneitatea lui Maiorescu
• Dumitru Chioaru – Între critica culturală şi critica estetică
• Ion Bogdan Lefter – Maiorescu în faţa textelor, în contexte
• Dorin Ştefănescu – Gândirea cuvântului