Iris Nuțu – poeme

la vie en rose

să locuiesc cu tine e ca și cum
aș călători într-un avion care înainte de prăbușire
ar începe să dea din aripi

avem zile întregi în care nu ne vedem decât
unul pe celălalt și atunci
pereții garsonierei noastre învață
să inspire și să expire odată cu noi

sunt nopți pe care le pierdem cotrobăind prin coșul de gunoi
încercând să ne dăm seama unde
s-au dus zilele

seară de seară spălăm podeaua cu lacrimile noastre
și dimineața chiuveta e din nou plină

uneori lași apa să curgă în cadă
ca să nu ne mai auzim unul celuilalt gândurile
eu încep agende pe care nu le termin niciodată
de teamă că într-o zi le-ai putea citi
în astfel de momente
îmbătrânim amândoi cu câțiva ani

de când mi-am dat seama că pot
să îți recunosc zâmbetul după tonul vocii nu mai știu

dacă intimitatea e o gură de aer proaspăt
sau o pernă care îmi îmbrățișează
creierul până la sufocare

mourning becomes iris

cine s-a tăiat în zahărul întărit
de pe fundul cănii
va înțelege

de ce frec săpunul între palme
până nu mai rămâne nimic din el

ultimul strop de apă picurat în chiuvetă
trece prin mâinile mele
ca o lumină care nu mai doare
și nu mai contează
dacă pielea mea e un glob de cristal
sau un balon de săpun

cine ar fi crezut că sub părul ăsta roz
am ascuns un depozit de tristețe

sau că trandafirii lăsați la uscat pe sârmă
au stat acolo patru anotimpuri
înainte să ajungă în coșul de gunoi

spuma zilelor

eram atât de tineri încât aveam curaj
să întoarcem spatele perseidelor

liniștea ne umplea oasele cu aerul
locurilor în care n-am călcat niciodată
iar regretul încă nu ne despicase
firele de păr până la rădăcini

liniile din palme
în care ne străduiam atât să ne citim viitorul
erau doar amprentele drumului nostru în mâini
pe sârmă dar eram prea tineri ca să știm asta
sau faptul că nu mai aveam alt timp
să-ntoarcem spatele perseidelor
și nicio amintire suficient de curată
cât să scârțâie la atingere

something old, something new, something borrowed, something blue

cutiuța muzicală s-a oprit
firele de păr și pielea sunt perpendiculare
și înainte să apucăm să spunem cum
ne cheamă ne prăbușim în pat

suntem o clădire care dintr-o dată
nu mai e acolo
nimeni nu apasă butonul
în urmă nici moloz nici ruine
doar noi doi inventând noaptea
din nou și din nou
la fel de ușor pe cât am învățat să-mi agăț
ciorapii fără remușcări

cu fiecare clinchet al oaselor care se ciocnesc
sunt din ce în ce
mai aproape de a atinge frumusețea
unui creion perfect ascuțit

dar înainte de regret vine dimineața
și din stomacul cearșafurilor care ne-au înghițit
apusul nu se termină
niciodată

***

256 de kilometri între noi
și după fiecare apel telefonic
se mai depune un strat de liniște

nu știu de unde vin toate vânătăile astea
dar uneori așa-mi vine să mă întind
sub un copac căruia cineva
îi scutură crengile

dacă o să faci un traseu
după toate cănile & țigările pe care am lăsat urme de ruj
o să mă găsești acolo unde
oamenii aud artificiile
fără să le vadă

quiet is the new loud

nu am să te mai văd niciodată singur
nu am să îți spun că nu îmi pare rău și
nu am să te întreb dacă nici ție

nu o să ne mai întindem noaptea pe linia continuă
nu o să mai împărțim ultima țigară din locul ăsta uitat pe care îl numim lume

nu am să îți mai port hainele
nu ai să-mi mai umpli paharul
nu am să îți mai spăl farfuria
nu am să te mai țin de mână lângă o benzinărie părăsită

nu am să mai exist pentru tine

citesc poemele lui bolaño într-o cafenea goală
mut cărțile tale dintr-un oraș în altul fără să le deschid
mă simt responsabilă pentru fiecare autostopist
pe lângă care am trecut vreodată
fără să încetinesc

nu am să te mai văd niciodată singur
îți tastez din ce în ce mai rar numele în căsuța de search
dar îți scriu acum asta
și sper