Iubiri și vise. Două ipostaze ale prozei italiene contemporane   

„Acum știu că există multe feluri de frumusețe,

iar asta e valabil și pentru locuri, nu numai pentru persoane.”

(Benedetta Cibrario)

         Cu peste treizeci de mii de exemplare vândute imediat după apariție, dar și grație Premiului Campiello care i-a fost acordat în anul 2008, romanul Pelin rubiniu (Rossovermiglio, 2007), debutul Benedettei Cibrario, a devenit rapid una dintre senzațiile literare ale momentului în Italia (fiind, de altfel, tradus în câțiva ani în mai multe limbi străine) și, în egală măsură, a propulsat-o pe autoare în centrul atenției lumii culturale din Peninsulă. Fapt aparent paradoxal, câtă vreme, în contextul unei epoci atât de marcate de predilecția pentru experimente narative dintre cele mai îndrăznețe ori pentru teme adesea voit șocante, Benedetta Cibrario alege să scrie o narațiune mai degrabă tradițională, care nu iese neapărat în evidență prin subiect ori prin relațiile dintre personaje, dar care, cu toate acestea – mai bine zis, pentru toate acestea! – cucerește și convinge deopotrivă. Căci Pelin rubiniu spune o poveste pe care, la urma urmei, o știm deja, din atâtea și atâtea alte romane mai vechi sau mai noi. Însă o spune cu un farmec și cu o intuiție a peisajului și atmosferei absolut remarcabile, scriitoarea reușind, în plus, să stăpânească perfect și tehnica punctului de vedere, dar și permanenta pendulare între planurile temporale, episoadele din trecut împletindu-se excelent cu cele din prezent.

         Totul începe în anul 1928, când o tânără aristocrată din Torino este pusă de tatăl ei în fața unei situații la care ea nu se aștepta: trebuie să-și aleagă un soț dintr-o listă de cinci pretendenți. E vorba despre câțiva bărbați pe care îi cunoaște destul de vag și de care, în orice caz, nu e deloc atrasă, unul fiind prea bătrân, altul prea bogat și așa mai departe… Fără tragere de inimă, dar și fără să-și pună problema unui refuz, ea îl alege pe Francesco Villaforesta, cu care credea că va împărtăși dacă nu vreun sentiment (cu atât mai puțin pe acela de iubire!), măcar pasiunea pentru cai. Astfel că, încă înainte de a împlini douăzeci de ani, e deja căsătorită cu un tânăr de familie bună și cu o avere considerabilă, dar pe care nu numai că nu-l iubește, ci nici măcar nu-l cunoaște – și pe care, din păcate, nici nu va încerca să-l cunoască vreodată cu adevărat dincolo de aparențe. Numai că, ajunsă la Paris în călătoria pe care cuplul o face în luna de miere, tânăra îl întâlnește pe Trott, un bărbat enigmatic (și căsătorit), de care se simte atrasă și pe care nu-l poate uita. După o vreme, cei doi se revăd la Torino, iar întâlnirea lor e urmată de destrămarea progresivă a tinerei familii Villaforesta. Femeia se refugiază departe de oraș, stabilindu-se lângă Siena, la Bandita, unde, în ciuda convingerii generale, reușește nu doar să supraviețuiască și să se facă respectată de săteni, ci și să producă vinuri de o calitate excepțională (de aici și titlul romanului, Rossovermiglio fiind numele unui remarcabil soi de vin, un pelin rubiniu, „de culoarea lunii în anumite seri senine”). Tot aici, alături de Trott, ea încearcă să-și trăiască iubirea, numai că partenerul ei rămâne întotdeauna învăluit în mister, singuratic și tăcut, păstrând doar pentru el o mulțime de taine care, în cele din urmă, le vor fisura legătura.

         Dincolo de toate aceste întâmplări care marchează viața protagonistei, Benedetta Cibrario creează un excelent și cuprinzător fundal al marilor evenimente istorice. Căci Pelin rubiniu cuprinde o perioadă extrem de complexă – nu o dată și extrem de complicată – din istoria Italiei, dar și a Europei ultimului veac. O perioadă în care lumea se schimbă realmente, nimic nu mai esteașa cum frumoasa protagonistă a romanului fusese învățată în copilărie și în adolescență că va fi pentru totdeauna. Aristocrația din Torino și din nordul Italiei e silită să se obișnuiască cu o serie de schimbări care îi scot, pe nesimțite, pe conți și pe duci din tihna plăcută a existenței lor cotidiene, confruntându-i, pentru început, cu ascensiunea fascismului și a grupării lui Mussolini, iar apoi cu dezastrul, suferințele și lipsurile celui de-al Doilea Război Mondial, urmat de referendumul din 1946, ce va transforma Italia în republică. Mari averi care, înainte de război, erau lăsate moștenire din generație în generație sau erau, dimpotrivă, pierdute la jocurile de noroc, se vor vedea, nu o dată, spulberate peste noapte din cauza inflației, a datoriilor neachitate, a incapacității posesorilor lor de a le administra într-o lume ce nu mai respectă deloc regulile deceniilor precedente. În mod simbolic, dorința de renaștere a unei întregi națiuni se suprapune și o exprimă și pe aceea a unei femei decise să reușească într-o lume a convențiilor sociale și într-un domeniu – viticultura – considerat exclusiv al bărbaților. Crama de la Bandita devine un incredibil succes, vinurile de aici sunt apreciate pretutindeni, însă, dincolo de succesul în afaceri, eroina din romanul Benedettei Cibrario ascunde mari eșecuri, viața fiindu-i marcată de constanta singurătate, de nevoia de comunicare niciodată împlinită, de dorința de a ști că este iubită exact așa cum e ea și nu așa cum ar vrea alții să o facă să fie. Iar dacă în anii tinereții avusese impresia că se ridică împotriva rigorilor unei societăți patriarhale, odată cu trecerea timpului, ea realizează că și acest lucru fusese, în mare măsură, o simplă iluzie pe care i-o menținuse egoistul și aventurierul Trott. Iar la mai bine de jumătate de veac de la stabilirea sa la Bandita, această femeie, ajunsă acum la senectute, decide să organizeze o petrecere, o ultimă cină, care să-i aducă din nou alături, în casa sa, pe oamenii la care ținuse sau de care se simțise apropiată la începuturi. Inclusiv pe Trott.

         Numai că, într-o absolut neașteptată răsturnare de situație, acesta va fi momentul în care multe dintre măști cad, iar granița pe care ea o considera atât de clar trasată între aparență și esență, iluzie și realitate, adevăr și minciună se risipește dintr-o dată. Trott se dovedește a fi cu totul altfel decât crezuse (mai precis, decât sperase…) ea. În vreme ce Francesco Villaforesta, sosit și el la Bandita, și pe care-l revede după foarte mulți ani, demonstrează nu doar o bună înțelegere a sentimentelor pe care soția sa le nutrise în tinerețe, ci și capacitatea de a-i aduce, fie și tardiv, o alinare – care, e drept, începe cu dureroasa revelație a ghemului de minciuni care parcă printr-un blestem, o urmase întreaga viață. Scrisorile lui Francesco, pe care le găsește într-un moment neprevăzut, modifică perspectiva pe care eroina o are nu doar asupra propriei existențe, ci și asupra lumii în care trăiește, făcând-o conștientă, poate pentru prima dată, de pericolele la care se expusese. Și, în egală măsură, ea înțelege, abia acum, când e deja mult prea târziu, adevăratele sentimente pe care i le purtase toată viața aparent blazatul și cinicul Villaforesta: „Am crezut că sunt o femeie lucidă și inteligentă, în stare să judece corect pe cei din jur. Aș fi putut s-o știu cu mult timp în urmă. Aș fi putut s-o descopăr în 1928, la Torino, și apoi la Paris cu câteva zile mai târziu, dacă neliniștea și teama în care mă aruncase căsătoria aceea nu m-ar fi făcut să devin surdă și oarbă. Apoi, l-am întâlnit pe Trott și n-am mai văzut nimic altceva.”

         Scrisă la persoana întâi, marcată de flash-back-uri care clarifică ori dimpotrivă, complică uneori narațiunea, povestea aceasta, a eșecului unui mariaj și a succesului unei afaceri, beneficiază de avantajele – dar și de provocările – perspectivei diferite pe care o are protagonista în funcție de situarea în timp față de evenimentele relatate. Cartea evidențiază contrastele dintre două epoci, două moduri de viață și dintre două lumi, ante și postbelică, monarhistă și republicană, punând în discuție rutina și nonconformismul, curajul și lașitatea, indiferența și implicarea. O perioadă dificilă a istoriei italiene, moment de cotitură din multe puncte de vedere, printre acestea fiind și acela că acum e pentru prima dată când femeile devin (și se simt!) nu doar martore, ci și protagoniste ale istoriei, fie și doar ale istoriei intime, de aici decurgând necesitatea asumării alegerilor pe care le fac și, după caz, a succeselor ori a eșecurilor. Asemenea atâtor și atâtor femei ale acelor ani și decenii, eroina acestei cărți alcătuiește, prin efortul de rememorare, o istorie personală, alcătuită din speranțe și regrete, din aspirații și pierderi, pe care are curajul de a le analiza n toate resorturile și semnificațiile lor. Negăsindu-și locul în lumea artificială a saloanelor lumii bune, ea simte că trăiește doar prin activitatea pe care o desfășoară la Bandita, refugiindu-se în muncă și ajungând să respire cu adevărat în ritmul anotimpurilor, al pământului pe care-l iubește ca pe o ființă omenească și al preparării vinului bun. Convinsă că mereu a luat propriile decizii și a că și-a hotărât singură viața, eroina va înțelege doar la final că a fost și ea o păpușă în mâinile destinului și mai ales ale celor din jurul său, pe care, din păcate, nu a reușit niciodată să-i înțeleagă cu adevărat. Cu unele accente ori detalii care ne duc cu gândul la cele mai bune pagini ale lui Luigi Pirandello, Benedetta Cibrario se impune definitiv odată cu acest remarcabil roman de debut, reușind să spună o poveste atât de impresionantă, în aparenta ei simplitate, atât de grăitoare și de sugestivă, nu doar pentru deceniile tulburate ale Italiei postbelice, ci, dacă citim printre rânduri, și pentru lumea în care trăim.

         Pentru acei cititori obișnuiți doar cu cărțile abordând cu exagerată seriozitate marile probleme ale epocii noastre (ori ale altor epoci) sau pentru cei care preferă fie scriitura academic-experimentală, fie proza elaborată pe baza unor modele mai mult sau mai puțin previzibile, urmând rețetele sigure ale succesului (la critică și la public), romanul lui Peppe Millanta, Zările lui Vinpeel va reprezenta, aproape sigur, o provocare și chiar o dezamăgire. Pentru toți ceilalți, însă, cartea aceasta, publicată de un scriitor muzician italian, cunoscut în spațiul cultural al Peninsulei și ale cărui creații au fost încununate cu presigioase premii literare, va fi nu doar o lectură plăcută, ci o reală bucurie. Căci Zările lui Vinpeel (Vinpeel degli orizzonti – 2018) este o carte poetică și delicată, ce se adresează direct tuturor celor care încă mai pot privi lumea cu ochi de copil, tuturor celor care mai pot trăi plăcerea simplă a clipelor senine petrecute pe un țărm de mare, tuturor celor care încă mai pot, mai știu și mai vor să viseze.

         Totul începe la Dinterbild, o localitate situată pe țărmul mării, unde trăiesc doar oameni mari, care sunt convinși că lumea se termină dincolo de granițele așezării lor, și că nimeni nu poate ajunge dincolo de pădurile sau de marea care mărginesc satul. Numai că aici intervine Vinpeel, singurul copil din Dinterbild, și cel care nu acceptă explicațiile și ideile celor din jurul său. Și care, desigur, presimte că lumea e mai mare și că viața poate însemna mai mult decât rutina cotidiană. Așa că își petrece zilele împreună cu Doan, bunul său prieten imaginar, plimbându-se pe plajă, scrutând orizontul și încercând să surprindă momentul precis și locul exact unde apune soarele. Alteori, Vinpeel caută cele mai frumoase scoici, însoțit de tatăl său, Ned Bundy. Numai că tatăl e mereu tăcut și închis în sine, mai mult decât precaut, iar copilul, chiar dacă nutrește o reală și profundă afecțiune față de acesta, reușește abia cu mare dificultate să comunice cu el. Căci preocuparea cea mai importantă a lui Ned este să scrie lungi și misterioase scrisori, pe care, apoi, le încredințează mării. Sensibil și însingurat în această lume de oameni mari, fiindu-i dor de tatăl său chiar dacă acesta este fizic lângă el, dar are mereu gândurile atât de departe, Vinpeel caută o soluție pentru a reuși să se apropie de Ned. Așa că încearcă să comunice prin intermediul scoicilor, fiind convins că ele pot înregistra tot ceea ce este rostit în căușul lor, dar și că, la un moment dat, tatăl lui va avea timpul și dispoziția de a asculta tot ceea ce a spus el. Numai că, pe neașteptate, într-o zi ce părea a fi ca oricare alta, pe când privește în zare împreună cu Doan, Vinpeel vede niște lumini neobișnuite dincolo de mare și are confirmarea că ceea ce bănuia el de mult e chiar adevărat – și  anume, că lumea nu se termină la marginea Dinterbildului. Iar de aici mai e doar un pas până la îndrăznețul plan pe care îl pune la cale: să înfrunte valurile mării și toate eventualele pericole și să ajungă dincolo de frontierele micului univers cunoscut până atunci. „- Cum te hotărăști să ajungi la Dinterbild? – Nu hotărăști să ajungi. Aluneci înăuntru. Fără să-ți dai seama. – Și când se întâmplă? – Când vrei să uiți în loc să suferi.”

         Peppe Millanta este un povestitor înnăscut, demonstrând, prin fiecare pagină a acestei fermecătoare și atât de delicate cărți, că știe cum să privească lumea cu ochi de copil. Dar are și capacitatea artistică de a elabora un text care realmente prinde cititorul în mrejele sale, asemenea unui basm, al cărui sfârșit fericit, însă, rămâne sub semnul întrebării până la final. Cititorul, vrăjit de magia acestor întâmplări, relatate cu o căldură și o înțelegere extraordinare, înțelege că, de fapt, a fost el însuși la Dinterbild – căci la Dinterbild am fost, cel puțin o dată, fiecare dintre noi… Chiar dacă, uneori, parcă ne vine greu să ne amintim. Zările lui Vinpeel e o carte care te vindecă de tristețile și de spaimele prezentului, te ajută să-ți aduci aminte cât de bine e să poți visa, câtă pace aduce uneori melancolia, ce frumos e să reușeși să privești lumea și toate lucrurile din jur cu înțelegere, să fii bun, fără a fi superficial ori banal.

         Lumea în care se mișcă ineditul protagonist al textului e un univers închis și fatalmente limitat, din care nimeni nu a reușit să plece vreodată și unde totul pare hotărât încă dinainte de a se întâmpla: „Vinpeel respiră adânc și, cu ochii închiși, o porni în goană spre Dinterbild, pe cărările acoperite de praf și de pași uitați deja, coborând dincolo de gardurile vii, dincolo de copaci, dincolo de mirosul acela de singurătate și indolență, și tot mai jos, alergând mereu, cu răsuflarea tăiată, până la poalele dealului, de unde se putea zări deja forma alungită a satului cu cele optzeci de suflete uitate, și-apoi pe stradă, strada aceea despre care nimeni n-ar fi putut spune unde duce, nici de unde vine, și unde, ascuns printre frunze, pe un panou decolorat, era scris Bine ați venit la Dinterbild.” Dar nu numai că nimeni nu știe unde duce singurul drum care pare a trece dincolo de graniță, mai mult decât atât, niciodată nu se explică cum au ajuns acești oameni aici, la Dinterbild. Și va fi nevoie de toate visele frumoase și de toată puterea lui Vinpeel pentru ca plecarea să pară / să fie posibilă. Căci băiatul, pe lângă ceasurile petrecute alături de Doan pe țărmul mării, în căutare de scoici minunate sau pe urmele norilor care niciodată nu sunt la fel, lucrează la Locanba Biton, sau poartă lungi discuții cu nebunul satului, Krisheb, pentru a afla ce este dincolo de granițele micii lor lumi cunoscute. Dar, până să plece cineva de aici, sosește Mune, fetița blondă cu ochi albaștri care pare a-și fi pierdut complet memoria și care refuză să vorbească, dar care este imediat implicată de Vinpeel în marele plan de evadare. Altfel, oamenii din Dinterbild vor fi sortiți să rămână pentru totdeauna aici, lipsiți de scânteia curiozității și de puterea de a face ceva pentru a-și schimba destinul. Mai ales tatăl lui Vinpeel, care pare a fi printre cei mai descurajați locuitori ai micii așezări, și cu siguranță cel mai lipsit de speranță. Acesta e contextul în care copilul, hotărât să-și salveze familia, va începe să-i învețe din nou pe oameni că trecutul nu poate fi uitat cu desăvârșire, ci trebuie păstrat aproape, din el trebuie trase învățămintele necesare, chiar și atunci când întâmplările ori amintirile pe care le poartă sunt dureroase. Poate că mai ales atunci. Vinpeel vrea nici mai mult, nici mai puțin decât să salveze lumea din care provine, cu puterea sa de a crede în bine, cu lumina visurilor sale, cu întreaga căldură a anilor săi și cu toată inocența pe care ne-o putem imagina.

         Comparat uneori cu Alessandro Baricco, din punctul de vedere al stilului și al atmosferei create doar din câteva tușe ori prin intermediul câtorva imagini neașteptate, Peppe Millanta are și marea – și rara! – capacitate de a descrie fără să plictisească, de a contura acțiunea prin intermediul câtorva personaje de neuitat în stranietatea lor, de a spune o poveste situată într-un spațiu simbolic și, cumva, suspendată deasupra timpului, pentru a reaminti cititorului unele adevăruri cu privire la existența umană, dar și la societatea în care trăim, în care, prea adesea, comunicarea e redusă la dialogurile monosilabice ori, uneori, la interminabile monologuri. Căci, privind norii care niciodată nu sunt la fel, sau adunând scoici, Vinpeel (și Doan) încearcă să dea sens vieții, să redescopere momentele de fericire pierdute, să spună povești – salvându-și, astfel, lumea. Și pe ei înșiși. Dar vor reuși oare să plece de acolo? Vor reuși să salveze și lumea oamenilor mari, atât de adânciți în propria lor singurătate? Finalul romanului, remarcabil construit, dezleagă toate enigmele și rezolvă întregul puzzle pe care scriitorul italian l-a construit cu atâta grijă și cu atâta atenție acordată chiar și detaliilor aparent neînsemnate. Într-adevăr, nu mai contează câți nori trebuie să privești (ori să uiți) înainte de a-l găsi pe cel care te poate duce Dincolo, ori măcar te poate ajuta să întrevezi, fie și numai pentru o clipă, imaginea unui Dincolo. Nici în fața câtor scoici trebuie să-ți spui povestea pentru ca ea să ajungă, în cele din urmă, acolo unde trebuie. Important este, așa cum ne învață minunatul Vinpeel, să ai puterea de a crede în propria ta poveste, de a nu-i uita nici părțile dureroase, de a avea întotdeauna curajul să iei de la capăt totul, de a-ți păstra speranța în bine, adevăr și frumos. Căci doar această speranță ne va ajuta să depășim orice granițe (ori limite). Și să fim (ori să devenim) cu adevărat noi înșine.

Benedetta Cibrario, Pelin rubiniu.

Traducere și note de Gabriela Lungu, Cluj-Napoca, Editura Casa Cărții de Știință, 2021

Peppe Millanta, Zările lui Vinpeel.

Traducere de Gabriela Lungu, Cluj-Napoca, Editura Casa Cărții de Știință, 2021