Iustin Panța – selecție de poeme

Mărturisire

Îi vorbeam fără şir, era atît de inocentă încât eram nevoit

să par mai cumsecade decît sunt în realitate ;

nu înţelegeam ce vroia să-mi spună sau să-mi transmită prin gesturi

abia perceptibile –

asta m-a cucerit imediat în grădiniţa cochetă din faţa casei cu etaj;

era o căldură apăsătoare,

ţineam palmele deschise şi-i simţeam greutatea ca pe a unei bile mari de plumb

în podul palmei.

Sunt scrişi pe piatra de mormînt, îi spuneam, anul naşterii şi al morţii,

între ei – o liniuţă: asta înseamnă viaţa;

abia am terminat să-i spun asta cînd un reflex al ceasului ei,

la o mişcare întâmplătoare a mâinii,

mi s-a înfipt în ochi, a trebuit să tac.

eram cu toţii aşezaţi la masă, foarte protocolari, printre noi multe persoane importante, nenumărate amabilităţi, o atmosferă falsă, deci, greoaie, mobile masive, scaune înalte tapiţate cu piele, pe care şedeau şi vorbeam nimicuri, minciuni în special, complimente la adresa celor de faţă şi injurii adresate celor absenţi, care, probabil, ne bârfeau pe noi în alte părţi. Mâncam bine, cu o lăcomie caracteristică, femeile şi bărbaţii începuseră deja să se privească insinuant-senzual, broboane de sudoare pudrau buza superioară a unora dintre noi. Când a intrat pasărea. Era o vrabie, intrase pe fereastra deschisă, a lovit cu trupul ei cafetiera, câteva ceşti, s-a izbit de oglinda mare de cristal, cât pe-aci era să-i lovească pe unii cu aripile peste obraz. A răsturnat vaza enormă cu garoafe. Noi toţi tăceam ăst timp. Ne uitam încremeniţi şi siniştrii unii la alţii. Pasărea s-a mai zbătut câteva clipe şi a zburat pe fereastră. Noi am mai stat puţin, înţelegându-ne tacit din priviri, la fel de laşi, ne prefăceam că nu s-a întâmplat nimic şi am plecat la casele noastre

Nici nu am clipit atunci, dar am contenit să vorbesc.

Am înţeles că e târziu şi superfluu chiar dacă strălucirea aceea

mi-a ascuns poziţia limbilor ceasului.

Am plecat şi iată-mă aici, lângă tine, povestind.

Numărul şapte şi florile

Ei doi vorbeau în dreapta mea, alţi doi vorbeau în stânga mea

şi doi vorbeau în faţa mea –

eram şapte, orchestra cânta din toţi rărunchii,

ei ca să se audă urlau unul la altul

şi iată cum vine înspre personajul tăcut de la masa aceea

(asta pentru că el reprezintă al patrulea număr prim)

un altul, ironic, îmbrăcat elegant, vestimentaţie ce abia ascunde

o stare decrepită – se aşează alunecând lângă al şaptelea

şi-i spune, În seara asta v-aş ruga să daţi radioul mai încet.

Zâmbeşte

Au tăcut şi ei în liniştea care-a urmat.

(O pauză ca firul de sânge curgând din gâtul retezat

al mieilor –

dacă aş sta întins pe spate aş avea aceeaşi înălţime cu florile. Câte lucruri simple în câmpul cu flori până să apar eu acolo; ce plictiseală regală… Un câmp este mai puţin pustiu decât atunci când un singur om se află în mijlocul său. Iarna : Astăzi nu mi-ai dăruit nici o floare, îmi spui

încotro curge sângele lor acela este locul blestemat.

Întâi se formează balta de sânge din care se desprinde

un firicel de grosimea unui capilar…)

Alte păcate

Lucrurile s-au născut în numele meu –

în rest lumea e incoloră, fără albastru, verde, roşu, cenuşiu.

Pe-ici, pe-colo câte o pată de oranj sau de galben

sau de kaki –

şi oameni care beau un surogat de cafea, îmbrăcaţi

în haine de imitaţie de piele.

Este un păcat de neiertat să posteşti şi în

zilele de Crăciun şi de Paşti –

din urmă i-am cules toate veşmintele, ea le lăsa să cadă unul câte unul, primul în parc, pe banca unde şedeam, altul pe aleea cu iarbă, care scurta drumul, apoi pe trotuar, pe treptele casei, în hol şi ultimul în camera cu muşcata; le-am strîns pe toate, nu o puteam îmbrăţişa decît îmbrăcată, oricâte invitaţii la dragoste mi-ar fi făcut până în camera florii cu nume de participiu al unui verb senzual. După ce ne vom despărţi, peste cîteva zile, îţi vei pune brăţările primite în dar pe braţul scaunului şi le vei uita acolo. La plecarea mea, scaunul mă va privi cu profilul, retras timid într-un colţ – tu vei rămîne complet imobilă

vă întind farfuria asta cu carne crudă de miel.

Chiar aşa, dacă brăţările ei stau pe braţul fotoliului,

încheietura fragilă a mâinii şi lemnul capitonat sunt totuna;

scaunul şi fotoliul sunt totuna;

la fel de goale ca tronul după ce vechiul zeu se retrage,

va pleca să-şi pedepsească supuşii,

nu-i va ierta pe aceia care n-au fost nici răi, nici buni.

Ce frumos arde focul tău

După ce am mai pus câteva lemne pe focul din sobă,

Ce frumos arde focul tău, a spus ea.

Am stat un timp şi-am vorbit despre lucruri simple.

Dar cuvintele, Ce frumos arde focul tău, tonul vocii,

Gestul sapienţial

Şi blând al capului, mai ales pronumele „tău” –

Toate astea au rămas : liniştea şi simplitatea adâncă

a lucrurilor;

iarăşi: numai lucrurile simple nu dezamăgesc niciodată.

Este scena care a provocat peste alte câteva săptămâni

Intâmplarea face să locuieşti chiar în piaţeta unde se instalează parcul de distracţii al copiilor, s-au montat mecanismele – maşinuţele electrice, cutia cu manetă, caruselul- o femeie frumoasă din metal, cu mâinile ridicate, de fusta căreia sânt prinse băncuţele unde se aşează copii ca să fie rptoţi în cercuri suitoare/coborâtoare. Doar că motorul caruselului nu funcţionează, femeia mecanică stă imobilă şi cu faţa-i enormă priveşte fix spre fereastra ta, într-o noapte, deschizând-o, ai fost copleşit, ca sub starea de hipnoză, de imobilitatea chipului şi privirii ei, de atunci nu mai aeriseşti dimineaţa, nu mai priveşti seara pe geam – ştii că ea continuă să te privească ăst timp

Întâmplarea dintr-o noapte, în cartierul meu de la

Marginea oraşului

când o pană de curent ne-a lăsat în întuneric, singuri

în camera strîmtă.

Nu aveam la îndemână decât jarul ţigării şi brusc

Am simţit nevoia să-i văd faţa

Şi atunci i-am purtat ţigara în jurul chipului –

Figura ei era, cufundată în fumul şi lumina aproape

Inexistente ale ţigării,

doar un halou, faţa ei mai reprezenta doar privirea,

Cred că sântem prieteni acum, i-am spus în camera

Din cartierul de la marginea oraşului,

Era replica mea la, Ce frumos arde focul tău.

Întârzieri

Ajunsesem prea târziu, tocmai plecase,

leagănul din colţ s-a mai mişcat o vreme,

ţigara în scrumieră încă mai fumega,

pe măsuţa cu telefonul – un măr proaspăt muşcat.

Altă dată, cînd întârziasem câteva ore, nu am fost deprimat,

ştiam că oricum nu o voi mai întâlni, chiar mai

puteam întîrzia ½ de oră –

(era acelaşi lucru : 3 ore sau 3 ore şi ½)

am hoinărit prin oraş, mă simţeam liber –

o jumătate de oră necontabilizată, dăruită, totuşi,

de o lipsă de scrupul.

Mersul meu s-a destins, priveam absent la vitrine.

(Este foarte riscant, mi-am dat seama atunci,

să ai vocaţia muncii şi a datoriei…)

întârzii pentru că toate străzile poartă acelaşi nume şi toate casele au acelaşi număr. Intru din casă în casă şi întreb de o anumită persoană, până ajung s-o găsesc… Ea nu înţelege asta. Spune, Cum, este o singură stradă , strada Morilor şi un singur număr, 16. Spui minciuni sfruntate. Întîrzii pentru că eşti uşuratic

Dar acum?

Cu cîteva secunde am ajuns prea tîrziu.

/familia/

Am stat câţiva ani buni, aproape zi de zi printre lucrurile camerei cu intrarea separată; am părăsit-o de şi mai mulţi ani. Aici am dormit somnul tinereţii, am dat frâu liber sau am pus zăbală dorinţelor, printre lucrurile acestea, uneori, am luat în derâdere ce este bun şi frumos. Mă întind în patul care ocupă aproape jumătate din cameră şi privesc lucrurile din jur, stau relaxat şi le privesc şi privindu-le, deodată, simt aşa, o bucurie-n mine. Memoria îmi spune ce aş simţi dacă le voi atinge în clipa următoare cu mîna – de atâtea ori am făcut-o, într-o risipă de gesturi care aveau cu totul alt scop decât cunoaşterea lucrurilor: ca să ştiu dacă va fi căldură în cameră puneam palma pe calorifer, ca să aflu dacă igrasia a înaintat, pipăiam peretele dinspre curte; dacă vroiam să-mi spăl mîinile simţeam umezeala robinetului din plastic, iar cînd simţeam nevoia să aerisesc, palma mea apuca mânerul ferestrei şi-l sucea puţin înspre stânga. Dacă doream să părăsesc camera apăsam uşor clanţa şi împingeam uşa.

Acum, privind din pat peretele, ştiu că dacă-l voi atinge am să simt zgrumţurul calciului zugrăvelii, iar cînd voi atinge cu mâna caloriferul, anume în locul acela, mai comod de ajuns din poziţia mea orizontală, palma va fi împunsă de o asperitate a fontei; voi învârti robinetul: va avea cîteva rotaţii în gol, apoi apa va începe să curgă. Mânerul ferestrei va opune câteva clipe rezistenţă şi mecanismul va funcţiona; clanţa uşii de la intrare, apăsată de podul palmei, va declanşa un sunet scâncit.

Din patul comod, de două persoane, ştiu că toate astea se vor întâmpla întocmai; gândind astfel, îmi plimb distrat mâna peste covorul atârnat decorativ pe peretele dinspre răsărit şi simt praful depus ani de-a rândul în ţesătura lui – şi această senzaţie îmi este perfect familiară. Şi simt aşa, o bucurie-n mine.

/când un obiect nu-şi schimbă înfăţişarea sau locul/

Când un obiect nu-şi schimbă înfăţişarea sau locul simţi şi tu o recunoştinţă adâncă faţă de el, te simţi îmbărbătat, chiar eşti tentat să aşezi obiectul cu pricina deasupra fiinţei umane atât de schimbătoare în esenţă şi aparenţă. Obiectiul îţi oferă o şansă, de-a-l imita, de a-i deveni, cândva, epigon. Iar dacă sentimentele tale faţă de el nu se schimbă în timp, asta chiar înseamnă că ai o chemare… Treptele casei lui poate au fost tăiate din materia provenită de la un meteorit căzut pe pământ acum câteva mii de ani şi oamenii, în prostia lor, l-au luat drept o piatră. De aceea te aşezi pe o treaptă şi te simţi liniştit, te gândeşti la lucruri simple spunându-ţi că, fireşte, numai lucrurile simple nu dezamăgesc niciodată. Apoi te ridici şi pleci, s-a făcut târziu… Nici măcar nu te-ai îndepărtat câţiva metri şi deja te gândeşti cum ai bătut atunci la o uşă, aşteptai să-ţi deschidă, să-i zăreşti chipul prin fanta din ce în ce mai largă a deschiderii (asta te duce cu gândul la degradeul culorilor din pictura modernă). Îţi spuneai că odată cu deschiderea uşii chipul ei va căpăta nuanţe tot mai senine, lumina bate din spatele tău, şi va fi ca şi cum, la un moment dat, ea (fiinţa) te va privi cu bucurie. Ai mai bătut odată. Atunci ai observat două inele înşurubate barbar în lemnul uşii, de ele atârnă un lacăt: asta înseamnă că apariţia chiplui ei, apariţia aceea cu inconsecvenţa culorii, este utopică, uşa nu se va putea deschide decât din poziţia în care te afli tu – o, şi asta spulberă întreg farmecul apariţiei. Ce concluzie deprimantă : cel care deschide nu-şi poate arăta chipul ce i s-ar fi compus cu întredeschiderea uşii. Oricum, aici nu eşti decât tu, un tânăr cam hirsut şi neîndemânatic. Dincolo de uşă nu este nimeni, ca dovadă lacătul acela greu, ruginit pe alocuri, rusesc. Un alt obiect care nu-şi schimbă înfăţişarea sau locul.

/ceaiul/

Foarte rar beam ceai seara, dar atunci m-a rugat să prepar unul de tei, l-am pus pe foc şi am continuat să citesc. La un moment dat m-a atins cu degetul pe mână, arătându-mi din ochi ceaiul care începuse să clocotească. Mi-a zîmbit, era încă convalescentă, stătea întinsă pe patul din bucătărie – singura noastră cameră închiriată, la un preţ rezonabil. M-am sculat şi am turnat ceaiul în două ceşti, nu putea fi băut, era foarte fierbinte. “Scoate-l pe geam, o să se răcească numaidecât” mi-a spus. Am făcut întocmai, am deschis geamul şi am aşezat ceştile pe pervaz, era un ger teribil, iarna. “Şi ce-ar fi dacă ar înmuguri copacii de la ceaiul acesta?” i-am spus, a spus “Vei scrie neapărat, cândva asta”. “De unde ştii?”; “Ştiu.” Şi chiar aşa a fost, iată, acum scriu, mă execut, ea ştia totul de la bun început. Am mai vorbit una alta, mai mult eu vorbeam, cînd mi-am amintit, uitasem ceaiul afară, l-am luat imediat de acolo, se răcise, nu avusesem dreptate, n-a înmugurit nici măcar un copac.

Vişine şi sandvişuri

Lucrul îngrozitor este că ni se face foame şi sete. Ajuns de departe în gara marelui oraş mă gândesc – ce bine mi-ar prinde acum acele minunate sandvişuri care odată se preparau în colţul de lîngă chioşcul de ziare. Dar altul ar fi trebuit să fie acum gândul meu, ştiut fiind faptul pentru care am ajuns aici; poate ar trebui să-mi evoc iarăşi părerea aceea de rău pentru ziua cînd bunicul mi-a bătut la uşa camerei (eram tânăr pe-atunci) trezindu-mă dintr-un somn adânc. Mi-a întins prima vişină coaptă din pomul sădit de el în grădină anul trecut. Îmi aduc aminte perfect că atunci l-am înjurat în gând pe bătrînul care a îndrăznit să-mi tulbure somnul, să mă ridice din pat doar pentru atâta lucru… chiar dacă ora era înaintată, nefirească pentru somnul – burghez de amiază.

Ce straniu este să respiri, să mănânci, să bei, să te mişti – ce lucru straniu să ridic mâna dreaptă şi să mişc degetele: aceasta este ora, în zori cînd îţi dai seama de toate astea.

Ce uriaşă invenţie – aerul.

Tăcerea şi liniştea

“Această tânără fată, stând aşezată cuminte pe calorifer, nemişcată în clipa aceasta, cu privirea îndreptată spre înăuntru, îmi dă impresia unei dansatoare. Iar poziţia aceasta fixă, fără cel mai mic tremur pe obraz este o figură de dans. Chiar dacă în interiorul ei multe lucruri se schimbă, poate într-o secundă, apoi revin la locurile lor de dinante în secunda următoare, acum, iarăşi, s-a lăsat între noi tăcerea. Desigur, nu liniştea, tăcerea: aceasta este ca pauza de stinghereală dintr-o conversaţie, la un gaudeamus de pildă, unde s-au adunat mulţi oameni veseli, iar la un moment dat unul dintre ei spune ceva, o gafă, evident, şi toţi privesc încurcaţi, ruşinaţi. Atunci se face tăcere: exact timpul necesar pentru a-ţi pipăi cu limba plombele zgâriate de oasele pe care le rozi. Tăcerea este penibilă, liniştea, liniştea este altceva. Liniştea urmează adevărului după care nu mai este nimic de spus. Liniştea este altceva, sau, poate, altcineva.”

Selecţie din antologia „Mult înainte de sosirea trenului ea se gândeşte”, Casa de editură Max Blecher, 2014