Iustin Panţa şi obişnuinţa poeziei

După moartea sa prematură, în 2001, la 37 de ani, i-au apărut lui Iustin Panţa două cărţi postume, la care se adaugă volumul „Intenţiile tăcerii”, o surpriză târzie apărută prin grija lui Al. Uiuiu, carte care ar fi trebuit să fie, aflăm de la îngrijitorul ediţiei apărute la Charmides de la Bistriţa, volumul de debut al lui Iustin.

            Prima dintre aceste cărţi este „Cealaltă obişnuinţă”, antologie alcătuită de Dumitru Chioaru, aparută în 2002 la Editura Dacia (cea veche), şi în care regăsim, în prima parte, o selecţie din volumul de debut al lui Iustin Panţa, Obiecte mişcate (1991), urmată de poeme alese din Lucruri simple sau echilibrul instabil (1992) şi din Familia sau echilibrul indiferent (1995). Nu însă şi din Banchetul – echilibrul stabil (1998), volum care incheie tetralogia lui Iustin Panţa, „sistem” poetic proiectat de la bun început de poetul român, realizat pe fundamentul unei „şcoli de gândire” (aşa cum îi plăcea scriitorului să spună) în centrul căreia se afla atât experienţa cenaclului „Universitas” de la Bucureşti (condus de criticul şi profesorul Mircea Martin), din anii studenţiei, cât şi „maniera” ivănesciană asimilată mai târziu la Sibiu.

            Cea de-a doua carte este ediţia de opere complete de la Editura Vinea, din 2002, în două volume masive, semn că opera lui Iustin Panţa s-a conturat nu doar calitativ, ci şi printr-o cantitate remarcabilă pentru puţinul timp în care Iustin a scris literatură, unde sunt publicate integral volumele amintite mai sus, dar şi, desigur, cartea scrisă în colaborare cu Mircea Ivănescu şi ultima carte publicată de Iustin în timpul vieţii, Manual de  gânduri care liniştesc, manual de gânduri care neliniştesc (2000), la care s-a adăugat piesa de teatru Strada Euclid nr. 8 („jucată” ca spectacol lectură în cadrul Festivalului Internaţional de Teatru de la Sibiu în 2008, de o trupă americană, în traducere engleză). Sigur, spontaneitatea (uneori jucată, alteori pură şi simplă), evoluţia substanţială şi expresivă, trăirile intense şi multe altele au avut importanţa lor în conturarea tetralogiei panţiene, a familiei şi a obiectelor familiale/familiare.

            În volumul de la Dacia, din 2002, nu sunt cuprinse nici texte din volumul în colaborare, Limitele puterii sau mituirea martorilor (1994), carte-dialog M. Ivănescu – Iustin Panţa, sau, mai bine, „duel liric” între maestru şi discipol (vezi şi excelentul comentariu al lui Al. Cistelecan din Top Ten), si nici din ultima carte antumă. Dumitru Chioaru a selectat cele mai reprezentative texte din volumele amintite, cele care, formal cel puţin, au structura „clasică” a poemelor în vers sau în proză. Ar fi fost extrem de dificil de-a antologa texte din Banchetul… sau din Manual…, cărţi construite după un alt principiu formal, unitatea de la primul şi până la ultimul „vers” fiind aproape imposibil de fragmentat într-o selecţie. Însă avem la îndemână ediţia opera omnia de la Vinea,, o raritate azi, situaţie care ar cere, urgent, o nouă ediţie, cu tot cu segmentul reprezentativ de receptare critică şi evocări de suflet (acestea, în majoritate, din revista Euphorion, numarul dedicat lui Iustin Panţa si euphorionismului, de la sfârşitul fatidicului 2001).

            În volumul de debut, Obiecte mişcate, sunt prezente acele structuri cu dublă cheie/dublu discurs, în ideea lui Iustin Panţa, a „discursului indragostit”, structuri lirico-epice de mare expresivitate, în cadrul postmodern al dispariţiei graniţelor dintre genuri. In Lucruri simple…, discursul devine unitar, impunând definitiv o voce autentică şi singulară a poeziei noastre, voce cultivată din vocaţie şi din viziune artistică, poeticitatea născându-se din pregnanţa simbolurilor poetice originale, acea „invazie” a obiectelor/lucrurilor şi a memoriei/amintirilor purtate de acestea, o aură cu totul specială, într-un cadru familiar/familial devenit spaţiu poetic şi într-un „stil” (cuvintul nu-i placea lui Iustin) inconfundabil, îngemănare de colocvialitate, confesiune, parabolă, aforistică, precepte morale, legi fizice şi principii metafizice, logică matematică; de altfel, marturisesc ca aş recunoaşte oricând o frază, un vers, un aforism aparţinându-i lui Iustin Panţa, dintr-o serie infinită de fraze, versuri sau aforisme ale unei serii de autori. Să mai spunem şi că „stilul” personalităţii sale de zi cu zi era la fel de inconfundabil, amestec de inteligenţă sclipitoare şi de benefice prejudecăţi (nu este oare istoria prejudecăţilor istoria omului însuşi?), de spirit tradiţionalist-aristocratic şi de spirit sportiv modern (al competiţiei autentice), de vocaţie a prieteniei şi de însingurare a înţeleptului. De adăugat şi faptul că prima jumatate a volumului Cealaltă obişnuinţă mai conţine şi câteva texte în vers liber, înseriate în jurnalul de bord al Familiei si echilibrului indiferent, a patra carte a lui Iustin Panţa, venită dupa experienţa dialogului liric cu M. Ivănescu. Avem de-a face aici cu flash-uri de lumină neagră, încercări încărcate de tensiunea recuperării identitaţii/inocenţei pierdute (vezi în acest sens extraordinarul poem Prima tâlcuire în oglindă), a unei iubiri pierdute, a acelei „prime obişnuinţe” care constituie background-ul (underground-ul) tetralogiei încheiate cu Banchetul sau echilibrul stabil, recuperare a identităţii în ordinea expresiei, astfel închizându-se cercul nefericirii existenţiale şi al realizării în ordinea contemplaţiei artistice.

            Pentru Iustin Panța a urmat un binefăcător interludiu. Încercarea filozofică Manual de gânduri care liniștesc, manual de gânduri care neliniștesc, un fals jurnal, un joc superior intelectual cu intarsii epice, în acelaşi stil colocvial şi para-aforistic, tratând aceleaşi teme pe care nu a renunţat niciodată să le întoarcă pe toate feţele, într-o manieră provocatoare, contradictorie şi în dorinţa-i irepresibilă de a seduce: dragostea profană şi iubirea de Dumnezeu, obiectele, lucrurile familiare, gesturile şi întimplările cotidiene cele mai simple, dar şi cele mai încărcate de înţelesuri eterne, prezenţa morţii, familia, într-o desfăşurare surprinzatoare, de la dorinţa de glorie şi seducţie la cea de posesiune şi putere.

            Cu ciclul inedit (neterminat; probabil ar fi devenit un volum de sine stătător) Cealaltă obişnuinţă, care ocupă mai mult de jumatate din volumul de la Editura Dacia şi este republicat în cel de-al doilea volum al ediţiei de la Vinea, drumul artistic al lui Iustin Panţa formează o volută spre propriile origini, într-o încercare de a lua totul de la capat. Nemaiavând nimic de citit, autorul-personaj, proaspăt mutat într-un apartament cu alte obiecte, alte lucruri, alte întimplari, în care, dintre lucrurile vechi, nu se regaseşte decât faimoasa aură a „eşarfei vişinii” din tetralogie, obiecte care nu au încă nume, întâmplari doar virtuale, lucruri fără aură (o vor primi o dată cu desfăşurarea lirică), vrea să cumpere de la anticariat o carte. Cum însă anticariatul este închis timp de şapte zile, se hotărăşte el să scrie acea carte. O noua construcţie, o altă căutare, o altă obişnuintă, poate o altă dragoste. Regăsim întoarcerea spre un lirism mai pur, spre propria „origine” poetică: structura este asemanatoare cu a volumului de debut, îngemanare de jurnal în proză şi de poezie în vers liber. Iustin Panţa se află în căutarea adevărurilor fundamentale ale vieţii şi a poeziei pierdute. A paradisului pierdut. Au rezultat câteva dintre cele mai bune texte scrise de poet, şi nu sunt puţine acestea. Cum spuneam, structura ciclului este complexă; alături de poesiile propriu-zise, 18 la număr (intitulate, toate, cu fină ironie şi cu infinită umilinţă: Încerc să scriu o poesie), stau pagini de jurnal existenţial şi aforistic (dublul discurs, dubla cheie de la începuturi), dintr-un principiu arătat chiar de autor în segmentul V: „orice carte care pe lîngă teza sa nu-şi conţine şi antiteza nu este împlinită şi nu poate constitui, aşadar, o valoare”.

            Nu încetăm, înca o dată, să ne raportăm la destinul poetului. Ne ramân însă scrierile sale, măsura unui talent, a unei vocaţii de excepţie. Iar atunci când tristeţea ne-apasă, putem repeta (chiar Iustin spunea, deseori, ca totul nu-i decât repetare) aceste versuri din Încerc să scriu o poesie: „şi să ne gândim că dezlegat, slobod, ramâne doar acela care se afla printre noi, în lume, şi totodată dincolo de ea”.

***

Şi în acest an, la ceas de noiembrie, rememorăm, în cadrul Colocviului nostru care-i poartă numele și în revista noastră de suflet, dar şi cu alte ocazii, pe Iustin Panţa. N-aş fi crezut vreodată să-nvăţ a vorbi şi scrie despre Iustin Panţa în această condiţie de postumitate a lui şi a cărţilor sale. Din păcate, nu putem decât să ne înfiorăm, încă şi încă, gândind la destinul său tragic. Dar au rămas cărţile sale, excepţională mărturie de viaţă şi de literatură. Pentru că Iustin Panţa a trăit în şi prin literatură, el văzând în această experienţă de zi cu zi şi de noapte cu noapte, experienţa capitală a existenţei sale şi a celor din jur. Poate cumva în ideea diltheyană a operei artistice care nu-i altceva decât viaţă, pentru că viaţa artistului include opera acestuia. O idee care l-a obsedat, mai aproape de noi, pe Michel Foucault (obsedat întreaga sa viaţă de relaţia operă – biografie, poate şi datorită specialei sale biografii), şi care l-a îndreptat spre concluzia că opera, de orice fel ar fi ea, include viaţa creatorului ei, biografia făcând parte integrantă din operă. Ca şi faptul, despre care atent vorbeşte Mircea Martin, comentând exemplar una dintre operele foucaultiene capitale, „Cuvintele şi lucrurile” (dar capitală şi pentru întreaga gândire a vremii noastre, la graniţa modernităţii cu postmodernitatea), că biografia poate fi concepută ca operă totală. Până departe, până acolo unde infernul nu mai e celălalt, ci acelaşi.

De multe ori în ultima vreme, pe măsură ce memoria devine mai selectivă, dar parcă mai precisă, m-am gândit la relaţia dintre opera lui Iustin şi viaţa sa. Pentru că viaţa lui a însemnat şi înseamnă enorm în economia operei sale, un eventual istoric şi critic literar al acestei opere majore a literaturii noastre contemporane trebuind a fi şi un biografist de mare acurateţe, pregnanţă şi subtilitate. Un seducător critico-biografic, ca să facem aluzie la o noţiune atâta de dragă lui Iustin. Un seducător în viaţă şi tot aşa în literatură. Pentru că trăirile intense şi variate, faptele şi întâmplările vieţii lui Iustin, femeile din viaţa sa, relaţia specială cu Mircea Ivănescu, perioada funambulescă a alcoolului şi a bolii, ca şi atâtea altele, au insemnat enorm pentru contemplarea artistică panţiană a acestora: în structuri epico-lirice care par emoţionale, spontane (sponteneitate jucată dar şi pură şi simplă), de mare meşteşug artistic, dublul discurs, sau discursul cu dublă cheie, în ideea „discursului îndrgostit” (în cadrul postmodern al dispariţiei graniţelor dintre genuri), discursul unitar, care impune o voce autentică şi singulară, poeticitatea născută din pregnanţa unor simboluri poetice originale, acea invazie a obiectelor/ lucrurilor şi memoriei/ amintirilor purtate de acestea, aura cu totul specială, rezultată din vocaţie autentică şi viziune artistică sigură, într-un cadru familial/ familiar devenit spaţiu poetic propriu. Stil inconfundabil, îngemănare de colocvialitate, confesiune, parabolă, aforistică, percepte morale, erotică pudică, dar nu pudibondă. Aşa era Iustin, de fapt, în „realitate”: la fel de inconfundabil, amestec de inteligenţă sclipitoare, colocvialitate, paradoxism, benefice prejudecăţi (Iustin era din alte vremuri, mai încărcate de bun simţ decât acestea), spirit tradiţionalist-ţărănesc-aristocratic şi spirit citadin-sportiv modern, de vocaţie a prieteniei, de însingurare şi de voinţă de înţelepţire. Dar şi mereu, în acelaşi spirit foucaultian, pe muchea dintre voinţa descoperirii sinelui şi tentaţia eliberării de acesta.