Jurnal de traume

Din specia Angela Marinescu – a poetelor care se confesează fără milă și fără scrupule, folosind radicalismul mărturisirii pînă la impudoarea „sincerității” autenticiste și profesînd confesiunea ca provocare – ar fi și Gabriela Feceoru dacă ar avea ceva din imaginația neantiferă a Angelei și ceva din forța ei de a materializa și sanguiniza notațiile. Acestea însă îi cam lipsesc, dar nu-i lipsește, în schimb, religia traumei și masochismul de a face paradă cu ea ca exercițiu de exorcizare. Lipsindu-i violența imaginativă, Gabriela se folosește de imaginația analitică și-și transformă cartea în canapea psihanalitică. Din traumă se hrănea și primul ei volum – Blister -, dar fără aplombul programatic de acum, cel care face din Vorbesc din nou pozitiv și din nou pozitiv (Editura Charmides, Bistrița, 2019) un manifest al feminismului traumatizat. Un manifest însă fără multă ideologie (doar subiacentă), accentul fiind pus pe reportajul existențial într-un proiect care e, într-un fel, și la marginea experimentului. Deși vorbăreață nevoie mare și scriind premeditat în contra criteriului densității/densificării, Gabriela, prinsă în vîrtejul spunerii, rupe versurile ca pe vreascuri, așa că și dacă ar avea potențial imaginativ n-ar avea răbdarea să-și contureze imaginile, preferînd să le bruscheze și pe cele pe care le are. Elanul confesiv atinge, totuși, intensitatea unui dicteu (nu din cele suprarealiste însă), căci traumele se desfășoară în șuvoi și dau una peste alta. Nici esteticile elitiste nu-i plac Gabrielei, ba din contră, le bravează, alegînd oralismele și scrisul fără fițe, mai eficace și, desigur, mai autentic: „mă pun pe texte de-astea pretențioase/ cum nu mi-i felu da fac în felu’ ăsta/ să-ți convină și tu vii bă ia mai/ dă-o și așa simplu ia mai/ dă-o și fără eleganță// ia mai zi-mi-o și altfel”. Și chiar o dă, lăsînd eleganța la o parte și vorbind pe șleau, fără dresuri. Vorbind mai ales în limbajul intelectual de pe face-book și făcîndu-și auto-analiza în termenii lui: „mie simțurile mi se activează sunt foarte pe intuiție” etc. Nonșalanța asta (folosită în provocare) nu ascunde însă – ba dimpotrivă – fondul compasional din care se ridică poemele Gabrielei, mai toate dedicate victimelor lumii (și iubirii, firește), celor striviți de mașinăria socială: ”sîntem copiii născuți/ pe rampa gunoiului/ acei copii inexistenți pentru/ țara lor”. Vectorul compasional străbate toate poemele Gabrielei, inclusiv sub forma autocompasiunii (tratată însă incisiv, mai degrabă sarcastic decît plîngăcios).

Limbajul acesta scutit de exigențe e contrapus – premeditat, desigur – unor exigențe radicale, ca și cum Gabriela ar parcurge situații existențiale măsurate în implicări maximale: „dacă nu iubești/ absolut nu are rost să iubești dacă nu te îndrăgostești/ absolut nu are/ rost să te îndrăgostești”. De la această înălțime se prăbușește în poemele ei saga idilică: după o partitură imnică, în care se aud ecouri din patosul de Cîntarea cîntărilor, urmează o lungă analiză a depresiei amoroase. Sînt secvențe rupte din narațiunea iubirii/iubirilor, colocvii cu sine și cu cel plecat/absent, dezbateri de caz, totul dat pe față fără rezerve. Printre madrigaluri și oțăreli trece acest „jurnal” al iubirilor-caznă (sau „corvoadă”, cum zice Gabriela), de la glose anamnetice aproape de reverie la recriminări și de la elanuri la sarcasme. Toată desfășurarea pasională ajunge, pînă la urmă, doar trauma unui „corp jelind”. Ecuația „absolută” a iubirii e sabotată, de fapt, de ethosul dorinței, văzut ca modalitate a apropierii (spre deosebire de vorbele goale ale emfazelor amoroase) și transformat în exigență maximă: „pentru mine/ dorința este mai sfîntă ca rugăciunea”, zice Gabriela, și atunci devine de la sine că dezamăgirile vin numaidecît, căci nimeni nu provoacă mai multe frustrări decît dorința. Nu lipsește însă nici drama mare, apoteoza jertfei risipite, reproșul decisiv: „ți-am dat și tinerețea mea și poezia mea și frumusețea/ mea și cîntecele mele și pe toate le-ai aruncat în/ același coș tot acolo aveai și rufe și niște prezervative/ folosite”. În altă retorică, e chiar drama la care plîngeau poetesele de pe vremuri, toate făcînd jertfe totale și zadarnice. Nu e alta nici reacția de supărare și retorsiunea aplicată ingraților: „mai bine-mi fac idoli bocancii decît să-mi mai fac idoli/ prietenii imaginari”. Cu toată fațada provocatoare, curge prin poemele Gabrielei și destul sentimentalism (și sentiment veritabil, nu mai puțin). Dramă luată în răspăr și traumă beatificată – acestea sînt liniile ordonatoare ale unei poezii care mimează vraiștea textuală.

Articol apărut în Euphorion nr.2/2020