La contactul cu mitul viu

Am detaliat, într-un alt text, cum – la bilanțul unui secol bântuit de două războaie mondiale și după o extensie de o amploare aproape fără precedent a științelor exacte și a tehnologiilor, george Steiner (vz. conferințele apărute sub titlul Nostalgia for the Absolute), constatase că întreaga platformă a conștiinței și a mentalităților a cunoscut modificări substanțiale. Altfel spus, avusese loc  chiar înlăturarea accesului la „absolutul” pe care omul îl intuise, uneori îl simțise, timp de câteva veacuri ca operant în practica existențială și, de aici, a pătrunderii acestuia în registrul sensului ființării și al relaționării cu un univers, în care realul se arăta doar ca o poartă de deschidere. Linia de forță care  ascționase a fost repede preluată și de filozofie, limitându-ne la a menționa numai faptul că – după constatarea lui Nietzsche că Dumnezeu a fost ucis și în absența înțelegerii învățăturii christice – verdictul „ființei către moarte” al lui Heidegger a lăsat omului perspectiva consumării vieții în condițiile în care trăirea nu mai poate ocoli racordul ideii materialității, spiritualitatea părând a-și fi pierdut spațiul și energia necesare continuității, concretul și demonstrația înlocuind abstractul intervenției gândirii, simțirii și al posibilului.

            Dar chiar Heidegger, recunoscând că se vorbește tot mai insistent despre „sfârșitul filozofiei”, fiindcă – în esență – ea este metafizică, ține să precizeze: „Poate că cxistă o gândire care să se situeze dincolo de asocierea între rațional și irațional, o gândire mai lucidă chiar decât tehnica științifică, mai lucidă și de aceea retrasă, fără efect, dar cu toate acestea, având o necesitate proprie. Când ne întrebăm cu privire la sarcina ce-i revine acestei gândiri, nu doar gândirea ca atare e adusă în discuție, ci și întrebarea privitoare la ea. […] Sarcina gândirii s-ar numi oare atunci, în loc de «ființă și timp», «deschidere-luminatoare și prezență» ? […] Sarcina gândirii ar fi atunci aceasta: abandonarea gândirii de până acum, în vederea determinării lucrului ce trebuie gândit – a mizei pe care gândirea o poate avea” (Despre miza gândirii).

            Poate așa ne putem explica și faptul că, mai ales după incursiunile de dincolo de materie îndeosebi ale fizicii cuantice, a apărut o deja întinsă literatură în care chiar știința își atașează elemente ale metafizicii: științele exacte tind, unele, spre refacerea  unor segmente ale absolutului refuzat. Vom urmări și noi cîteva dintre acestea, plasate pe diferite planuri, dar vom începe cu o surprinzătoare prezență în literatură fiindcă structurează tocmai ceea ce s-a pierdut, respectiv identitatea ființei și puterea de a-și stabiliza existența prin sens.

            Apărut în 1979, romanul Străinii din Kipukua al lui Valeriu Anania tulbura, prin construcția narativă, atât ritmurile obișnuite, logica evenimențialului ficțional, cât și tabla semnificațiilor care urma să încheie actul lecturii. Critica de întâmpinare l-a privit, uneori, ca „roman exotic”, licitând prin aceasta spațiul social și cel natural în care se concentra materia epică, apoi ca text supus prin excelență formulei fantastice ori ca alegorie, așa cum, pe urmele lui Paul Ricoeur și P. Godet, aceasta e definită de către Gilbert Durand (în Imaginația simbolică): „… traducerea concretă a unei idei greu de sesizat sau de exprimat simplu”, completată cu nuanța că „pleacă de la o idee (abstractă), pentru a ajunge la o figură”, trimițând “sensibilul de la figurat la semnificat”. Formulele sunt reducționiste, dar nu putem uita că, în epoca în care apăruse romanul, nici comentariile  nu-și riscau deschiderea, conservând ceva din închiderea  care marchează textul. Iar intelectualul care a fost Valeriu Anania, trecut și prin temnițele  comuniste, știa că, implicând și mecanismele imaginarului, semnele de întrebare privind rostul exoticului, al fantasticului, structurate ca alegorie, implică prezența non-sensibilului – cum precizează și același Gilbert Durand –, „cu toate formele sale: inconștient, metafizic, supranatural și suprareal”. Iar asemenea “lucruri absente sau imposibil de perceput prin definiție vor fi în mod privilegiat subiectele înseși ale metafizicii, artei, religiei, magiei: cauză primă, scop ultim, «finalitate fără scop», suflet, spirite, zei etc.” În acest fel, încă din începutul romanului, simțim ecoul real al neliniștii și agitației cu care se încheie congresul de antropologie, la care autorul participa, dată de imposibilitatea de a oferi răspuns corect, în actualitatea noastră, la întrebarea „Cine sunt eu?” Doar că înaltului prelat care a fost Valeriu Anania nu-i putea scăpa asocierea întrebării cu intuiția Ecleziastului, transpusă în câteva rânduri din Slujba Morților:Cu adevărat deșertăciune sunt toate și viața aceasta este umbră și vis, că în deșert se tulbură tot pământeanul, precum a zis Scriptura: când dobândim lumea, atunci în groapă ne sălășluim, unde împreună sunt împărații și săracii…” Sau: „Deșertăciuni sunt toate cele omenești. Câte nu rămân după moarte? Nu merge cu noi bogăția, nu ne însoțește mărirea, căci venind moartea, toate acestea pier…”. Și ne reamintim că, odinioară, într-un cunoscut mit al antichității, semnificațiile erau similare, fiindcă îndemnul de a te cunoaște se află înscris pe fațada unui templu, deci doar cu ajutorul zeilor.

            Dar întrebarea care stârnise agitația de la finele congresului menționat fuse pusă de un tânăr, venit dintr-o comunitate puțin cunoscută, lăsând a se înțelege că mai există locuri în care nu toate întrebările sunt blocate de absența răspunsului. Naratorul – romanul fiind scris la persoana întîi – îl cunoscuse după congres și hotărâseră să se mai întâlnească pentru a continua discuțiile, primind o fotografie pe care era specificată adresa. Dar aceasta fusese pierdută de-a lungul vremii, iar încercările de a-l contacta după numele sub care se prezentase (David Stevenson) sfârșiseră în eșec și, apoi, întrerupte de o întâmplare pe care nu o înțelege: rugat de un prieten, profesor la o școală din Bloomfield, să-l suplinească  timp de două luni, el având un proces de moștenire într-o altă localitate, îndepărtată. Având o defecțiune la mașină, acceptă ca tatăl unei eleve, Diana, din clasa a zecea, s-o repare dar acesta este găsit decedat, intoxicat cu monoxid de carbon, fiindcă lucrase, cu ușa garajului închisă și cu motorul pornit.

            Va urma, însă, șocul: el, naratorul, este declarat mort, cadavrul este recunoscut în consecință, chiar Diana, fiica mortului, oferind declarație în acest sens. Speriat că, altfel, ar putea să apară ideea că el îl ucisese pe cel care se oferise să-i repare mașina, în condiții oarecum ilegale, nefiind autorizat ca practician în domeniul respectiv, naratorul acceptă situația, după ce chiar șeful poliției i se adresează, nu fără o nuanță, la rândul ei ciudată: „Nimeni nu afirmă că sumneata ai murit, ci doar că dumneata ești mortul. Asta-i tot. Și ce te costă să recunoști?” Personajul central (în absența numelui îl vom numi astfel) acceptă, nu mai așteaptă întoarcerea prietenului ale cărui ore la școală le auplinise, nu-și revendică mașina sechestrată, părăsește orașul și se întoarce la locuința sa, unde se izolează, întrerupând relațiile cu cei apropiați. Dar nici nu fusese contactat, în felul acesta fiind evitate orice întrebări și discuții, îndeosebi „de teamă ca nu cumva ea, aurpriza, să-mi dovedească în vreun fel că toate cele petrecute atunci în nordul înghețat al Minnesotei fuseseră și adevărate”. Continua, însă, a-l căuta pe David.

            De fapt, cea dintâi întâlnire cu David și, apoi, strania întâmplare din Minnesota reprezintă doar accidentale întâlniri cu o populație ciudată, în cadrul căreia își va întâlni și prietenul căutat: „ciudată”, fiindcă existența acesteia se desfășoară – ne spune romanul – oarecum simultan, pe două dimensiuni paralele. Pe de o parte fiindcă, datorită înmulțirii populației din California, prezenței numeroșilor turiști, dar și a imigranților, contactul cu planul prezentului, al unui real deloc conjunctural, devenise stringent, drept care și David apare ca primar al unui orășel dintr-una din insulele arhipelagului, cu obligațiile aferente funcției. Pe de altă parte, în ansamblul său, colectivitatea rămăsese captivă originarului. Semnificativ, pe teritoriile respective nu trăiesc șerpi. Acceptând doar formele, nu și esența prezentului, dacă nu este afectatată specificitatea existențială. Este o lume care, într-un fel, nu se despărțise de natură, structură a universului, oamenii erau parte a unui atare întreg, în care domnea armonia, o condiționare asumată și definitorie. Ei cunosc puterile universului și, prin adecvare, uneori obțin abilitatea de a le folosi, fiind considerați zeități. Când zeița lavei și a focului vulcanic își arată puterile, iar zeița apelor încearcă să le limiteze, apar modificări ale peisajului, iar puterile naturale, firești, cu efectele prinse în povești, devin părți ale realității: ca puteri, zeitățile nu pot muri, dar preluând însemnele omului, pot ainge extincția, dar și să revină din ea. Așa începe și istoria cunoscută a colectivității. Datele ne spun că, în 1779, când James Cook descoperise insulele Hawai, murise în urma unui conflict cu aborigenii. Conform „poveștii”, Cook fusese identificat ca o zeitate care, cu ani în urmă, părăsise insulele, dar promisese să revină, fusese lovit, din greșeală, cu un cuțit, cel care o făcuse neputându-și imagina că o zeitate putea fi astfel ucisă.

            Regula face ca, astfel, nu detaliile să ducă la apariția conflictualului, ci încălcarea funcției principiilor. Ca primar, de pildă, David Stevenson nu este susținut de toți locuitorii în realizarea unei artere de circulație corespunzătoare nu pentru că nu ar fi fost necesară, ci fiindcă ar fi fost afectată calitatea de proprietar al terenului unui om,  anume chiar a locului său de naștere, unde „legea” nescrisă a obiceiurilor spune că se cuvine a fi și loc al mormântului său. S-ar fi petrecut, în consecință, un act de anulare a identității unei persoane, intrucât identitarul te reprezintă nu doar în existență, ci și în moarte: acesta se deschide prin naștere și se permanentizează prin întoarcerea în locul unde ai fost adus la viață. Accentele sunt radicale: „Când te îndoiești de identitatea oamenilor cu care comunici, nu mai ești sigur nici de propria ta identitate, ceea ce înseamnă un început de dizolvare a propriei tale existențe”, fiindcă te aduce în „vecinătate cu neantul”. Când lucrurile se petrec altfel, fiul decedatului va trebui să participe la un ritual îndelungat, dificil și dur, doar în acest fel recreându-se normalitatea: „Drama omului viu se petrecuse repede, aproape fără ca el să-și fi dat seama, dar aceea a sufletului se făgăduia de mare durată, poate chiar de o veșnicie. Izgonit din trup prin moarte, dar legat de el prin nemurire, acesta contempla cu anticipație momentul când un alt suflet va pune stăpânire pe oseminte, iar el va fi condamnat să rătăcească pururea, al nimănui, din pustiu în pustiu, și niciodată să-și poată găsi odihna în împărăția de pe Celălalt tărâm, acolo unde sufletele morților trăiesc laolaltă. El nu-și va afla pacea până ce osemnintele lui nu vor fi sustrase nelegiuirii și dăruite pământului”.

            După cum am menționat deja, romanul lui Bartolomeu Anania poate fi considerat unul al „rădăcinilor” unei lumi exotice stranii, atingând liniile parabolei și ale alegoriei. Au scris în acest sens Al. Paleologu, Aurel Sasu, Al. Piru, Sorin Titel și Lucian Bâgiu. Totuși, alături de o asemenea desfășurare ficțională, Străinii din Kipoukua ne plasează într-o lume ănchisă în sine, căreia scriitorul îi alcătuiește ceea ce sm putea numi fișa de autenticitate a unei societăți care, deși e în măsură a intra și în structurile prezentului, se află încă în atingere cu momentul Creației (în sens biblic), când Divinitatea scosese din haos universul și, ca parte a acestuia, natura; integrat, omul avea acces la armonia, echilibrul și energiilor acestora, dar mai ales avusese și nu se îndepărtase de prima poruncă dată ființei. aceea de a-și trăi viața pe temeiul și în conformitate cu întregul care îl și cuprindea. Este o lume a înbceputurilor, în care omul mai conserva nu doar conștiința, ci și conștiența necesității ritmurilor de colaborare deopotrivă cu semenii și cu naturalitatea de care depindeau, de unde și gesticulația sa în interiorul firescului, netulburat de experiențe, de căutări, de schimbări într-un orizont a cărui grafică nu o nega. Dar era conștient de faptul că se afla pe un Pământ nou, fertil și primitor, așa cum îl enunțase și textul Bibliei și-l consolidase învățătura lui Isus. Referința scriitorului nu este ascunsă: ne apropiem, teoretic, de utopie?

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.