La dunga cerului spartă…

Romanticii paşoptişti au introdus în literatură, cum era firesc de altfel, peisajele grandioase de la munte, în timp ce câmpia a fost neglijată, fiind considerată, probabil, plictisitoare și nespectaculoasă. Mai târziu însă, prin poeți sau prozatori de seamă, spațiul câmpiei s-a deschis, și la noi, marii literaturi. Deocamdadă, aici, poeți și poezie despre acest spațiu, matrice și el pentru noi, așa cum am văzut în mai multe rânduri până acum, cu dezvoltare mai ales asupra liricii lui Ștefan Bănulescu, reprezentant de frunte al generației noastre de la ’60.

La Grigore Alexandrescu marea câmpie este prilej de melancolică meditaţie istorico-filosofică, în versuri cam împiedicate de limba românească aflată la începuturile ei de graţie poetică, într-o superbă şi naivă uluială romantică: „Ce netedă câmpie! Cum ochiul se uimeşte!/ Ce deşărt se arată, ori încotro priveşti!/ Întinsa depărtare se pare că uneşte/ Cu ale lumei mărgini hotarele cereşti.// Cât sânge aste locuri setoase înghiţiră!/ Câte oase războiul aici a semănat!/ Câţi veterani războinici, moartea purtând, muriră/ Pentru izbânzi de care ei nu s-au bucurat.” (Meditaţie)[1]

La Ion Heliade Rădulescu, în spirit romantic desigur, regiunea este surprinsă prin sugestia transhumanţei ca factor de unificare culturală, atunci când povesteşte despre „dispoziţiile şi încercările mele de poezie”, copil fiind şi învăţăcel undeva în Bărăgan, la o stână de oi în Ialomiţa, „mai un an slobod.”[2] Ni-l şi închipuim pe marele romantic paşoptist român, nu în mantie albă şi agrăind franţuzeşte pălmaşilor, ci în cămaşă albă până la glezne, încins la mijlocel cu sfoară de cânepă, păscând oiţele pe bărăganul fără margini, în zburdalnicul zbucium al ciocârliilor fără prenumăr.

Vasile Alecsandri a cunoscut Bărăganul prin călătoria pe care a întreprins-o în Câmpia Brăilei, la Balta Albă, în urma căreia a scris proza cu acelaşi nume în anul 1847. Iubitor de civilizaţiune, pe boierul moldovean îl interesau însă, la acea vreme de înalte idealuri evropeneşti, „contrasturile” dintre Orient şi Occident. Descrierea „peisajului oriental” al câmpiei şi al bălţii cu nămol, antică năzuinţă românească spre turismul balnear, este antologică şi demnă de citare chiar şi în vremurile noastre, pentru un realism niciodată dispărut de la noi cu totul, într-o antologică pagină de scriere română: „Pe marginea unei bălţi late zării deodată un soi de târg ce nu era târg, un soi de bâlci ce nu era bâlci; o adunătură estraordinară, o înşiruire neregulată de corturi, de căsuţi de scânduri, de vizuinii, făcute din rogojini, de braşovence, de cai, de boi, de oamini, care înforma de departe una din priveliştile cele mai originale de pe faţa pământului. Lângă o cutie de scândurei, unde bogatul trăgea ciubuc, se clătina de vânt o şatră de ţoluri rupte, în care săracul se pârlea la soare. Aproape de aceasta, se râdica o cuşcă de rogojină lipită de o braşovancă ce slujea de cameră de culcat. Mai încolo, un car mare, coperit de un lăicer, figura ca un palat cu două rânduri, căci la rândul de sus, adică în car, sta grămădiţi o femeie cu trii copii, iar la rândul de gios, adică sub car, găzduia bărbatul împreună cu un câne ş.c.l. Mă înaintam chiar ca o maşină printre toate acele minuni, oprindu-mă câteodată spăriet în faţa unor trupuri de oameni lungite goale la marginea drumului şi mânjite cu glod din cap până-n picioare. Mi se părea că acele trupuri, culcate la soare, erau leşuri de morţi, dar mă încredinţai pe urmă că acei nenorociţi erau pătimaşi ce înadins se ungea cu glodul din baltă ca cu alifia cea mai vindecătoare.”[3] Însă Alecsandri nu putea pierde ocazia de a trata pitorescul auster al Bărăganului într-unul din pastelurile sale faimoase: „Pe cea câmpie lungă a cărei tristă zare/ Sub cer, în fund, departe, misterios dispare,/ Nici casă, nici pădure, nici râu răcoritor,/ Nimic nu-nveseleşte pe bietul călător.// Pustietatea goală sub arşiţa de soare/ În patru părţi a lumei se-ntinde-ngrozitoare,/ Cu iarba-i mohorâtă, cu negrul ei pământ,/ Cu-a sale mari vârtejuri de colb ce zboară-n vânt.// De mii de ani în sânu-i dormind, zace ascunsă/ Singurătatea mută, sterilă, nepătrunsă,/ Ce-adoarme-n focul verii l-al grierilor hor/ Şi iarna se deşteaptă sub crivăţ în fior.”[4]

O pagină credibilă cu privire la marea câmpie are şi Alexandru Vlahuţă în România pitorească, „ochiul” şi „pana” acestuia fiind însă mai degrabă de factură retorică, ceea ce a făcut pe mulţi comentatori să-l pună pe marele epigon eminescian în raftul al doilea al bibliotecii, fără însă a observa extraordinara intromisiune în text a unei esenţiale perspective, aceea a magicului: „…În stânga, nesfârşitul câmp al Bărăganului, care-a văzut pe Alexandru Machedon, gonindu-şi falangele pe urmele geţilor înspăimântaţi, şi pe Mircea cel Mare, biruitorul de la Rovine, alungând de pe hotarele României oastea sfărâmată a trufaşului sultan Baiazid – Fulgerul. De-aici porneşte marele braţ al Dunării – canalul Borcea – care trece prin faţa oraşului Călăraşi şi, bătând spre miazănoapte, curge cale de cinci poşte între deşertul acolo-nsetat al Bărăganului şi suhaturile mlăştinoase ale ostrovului Balta…”[5] şi  „Singură câmpia Ialomiţei s-aşterne tăcută, netedă, uscată – vast ostrov însetat, în mijlocul atâtor ape ce-mpodobesc pământul României. Doarme sub şuierul vântului deşertul larg, nemărginit al Bărăganului. De mii de ani visează râuri limpezi şi lacuri sclipitoare: în zilele senine de vară visu-i se răsfrânge-n undele aerului şi-ngână peste lanurile şi bălăriile uscate ale pustiului acele ape vrăjite, amăgitoare ale mirajelor, aşa de frumos numite de popor apa morţilor…”[6]          Ardeleanul George Coşbuc, coborât de pe plaiul năsăudean spre sudul românesc, cântă câmpia cea mare în ritmuri clasice, din fuga trenului, în vara lui 1903, în poezia Bărăganul[7], aducând în faţa ochilor şi în auz soarele dogoritor, câmpul pustiu şi văzduhul fără de triluri păsăreşti, peisaj în care pare că se iveşte la orizontul nemărginit aceeaşi fata morgana sau măcar un iluzoriu car cu boi din alt veac: „Soare, pretutundeni soare,/ Foc din zori până-n apus./ Şi-mprejur, dogoritoare/ Zări pustii fără coline,/ Nici pe câmp cântări de-albine,/ Nici o pasere pe sus.//[…] Acolo-n fund e parcă turmă/ Ori îmi pare aşa, ştiu eu!/ A rămas şi-aceasta-n urmă,/ Iar câmpia fără viaţă/ Are tot aceeaşi faţă/ Ici şi acolo şi mereu.// Iat-un car! Agale vine/ Tras de boi cu umblet rar./ Şi mă uit, mă uit mai bine;/ În pustia asta mare/ Parcă n-am văzut, îmi pare,/ Niciodată boi şi car.”

Scriind despre spiritualitatea românească, Octavian Goga aduce în pagina sa despre Bărăgan atât virilitatea cuvântului şi a imaginii din anii săi tineri, cât şi melancolia-i tipică din partea ultimă a creaţiei sale literare, alături de oştile văzduhului şi de o altă fata morgana a înaltei singurătăţi a şesului nostru sudic: „Te găseşti în faţa Bărăganului, cu huma grasă care, ca şi brazda câmpului din Banat, înseamnă iarăşi abondenţa fără măsură şi fără hotar. În zilele de vară, lanurile aurii de grâu se îndoaie sub razele de soare; porumbul îşi fâlfâie frunzele metalice ca o pădure se săbii sclipitoare, rapiţa galbenă îşi împrăştie aroma adormitoare, din toate unghiurile palpită parcă viaţa cu o sevă neastâmpărată care fecundează la orice atingere. Cirezi de vite poposesc pe aceste livezi leneşe, cai sălbatici zburdă în faţa fântânii cu cumpănă, cârduri de dropii greoaie se stârnesc de prin ascunzişuri şi fug bătucind ţarina. Ceasuri, zile întregi, poţi rătăci sub adierea aceluiaşi vânt cald în care ca un fuior argintat strălucesc în zare fire de funigei. Din când în când, ziduri şi turnuri de cetăţi călătoare îşi plimbă mirajul lor şi dispar, imagini jucăuşe de fata morgana care mângâie des singurătăţile noastre…”[8]

Pictural şi peisagist de excepţie în poezie, Vasile Voiculescu aduce aproape în versurile sale teluricul şi cosmicul. Despre poemul său Pe decindea Dunării, alt mare poet al spaţiului nostru muntean, Ion Pillat, spunea că este o „tulburătoare mărturie lirică a unei nostalgii ancestrale fără seamăn în toată literatura noastră”: „Pe decindea Dunării, la vale,/ Printre triste mirişti cu ciulini,/ Trece-n baltă, legănat agale,/ Un chervan cu coviltir de rogjini.// În tot câmpul nici un fir nu-i verde,/ Mişcă vântul albe colilii,/ Drumul lung în zări pustii se pierde/ Sub un cer de mari melancolii.// (…) Omul stă cu capul gol şi mână,/ Înfundat în maldărul din car;/ Şi-aţipit, cu jordia în mână,/ Se tot duce drum fără hotar.// (…) Când deschide ochii, vultureşte,/ Peste roata zărilor năprui,/ Inima-i se umple-n piept şi-i creşte,/ Parcă şesul, tot, ar fi moşia lui.// Foaie verde firul peliniţii…/ Cântă cărăuşul cătinel/ Şi, treziţi, cu el odată cântă sciţii/ Ce-au trecut cândva prin stepă, ca şi el!”[9] Acest poem voiculescian, ca şi alte poezii ale scriitorului român, face apel la acel suflet autohton, la acel spaţiu imaginal care ascunde feţele cele mai misterioase ale spiritului nostru ancestral, realitate „invizibilă” pe care Ştefan Bănulescu o denumeşte „inefabilă”. Ca şi această Albă iarnă dunăreană,[10] exemplară poemă de natură din „ţara fără prihană”, care se încheie cu unele dintre cele mai strălucite versuri din poezia românească, reflectare a unei ancestralităţi mai adânci decât cupola înstelată a Bărăganului, într-un limbaj poetic de o frăgezime şi o plasticitate cum numai maestrul limbii de jos, de pe pământul reavăn, Vasile Voiculescu, putea s-o răsfrângă în imagini: „Albă iarnă dunăreană/ Cu zăpezi până la brâu/ Culcă-n sarica bălană/ Bărăganele de grâu.// Năpădind zbătăi şi rosturi,/ Neaua urcă reci minuni:/ Mistuiţi în adăposturi,/ Oameni şi sălbăticiuni.// Peste sate fără vaduri/ Îşi azvârle din duium/ Uriaşele plocaduri/ Găurite rar de-un fum.// Nimeni liniştea nu sfarmă,/ Doar ca-n somn nedesluşit/ Îşi descarcă-n gol o armă/ Chiotul înăbuşit.// Curge viscol ca pe vrană./ Nevăzută s-a închis/ Ţara fără de prihană/ În omăt ca într-un vis.// Iar la guri de văi, pe laturi,/ Într-o noapte s-au durat/ Strălucite-nvoalte caturi/ Pentru Crivăţ-împărat.// Fulger alb, întreaga zare/ Intră-n ochi, un junghi tăios/ Albul e atât de tare,/ Că ajunge veninos.// Şi-n cumplita lor albeţe/ Dorm adânci pustietăţi/ Pun troienii vămi răzleţe/ Între mari singurătăţi.// Românească iarnă veche,/ Albe lumi, fără drumeţi…/ Trece-un lup într-o ureche/ Pe gorgane de nămeţi.”

Pe Bărăgan a poposit, în cariera-i literară de excepţie, şi Tudor Arghezi. Neliniştea, singurătatea, fabulosul şi magicul voiculescian, ca şi ruralul şi sumbrul istratian se transformă însă într-o viziune mai „umană” a poetului „cuvintelor potrivite”, datorită tonului mai familiar şi discursului mai relaxat al acestuia, datorită prezenţei acelor „fiinţe mici” ale lumii înconjurătoare, atâta de iubite şi cântate de scriitorul român de la Mărţişor, căci românul, vezi, nu-i frate doar cu codrul de aramă sau de argint al mioriticului spaţiu bucovineano-transilvan, ci şi cu vestita lăcustă valahă, zisă şi cal de iarbă: „În noaptea caldă, vocea de tăceri a Bărăganului se urzeşte din creşterea paiului cu şapte noduri, din coacerea, bob cu bob, a grâului, care îmbracă pământul flocos cu zimţi şi spice, ca o holdă de săgeţi. Atâtea lăcuste minuscule cu ochi mari în coifuri tari, strânse în platoşe pe măsură şi în pulpane negre de metal, câte fire de săcară se îmbulzesc să ajungă din luminile lunii un reflex, stau de pază şi şoptesc. Lăcustele ţarinei noastre, blânde ca vrăbiile, credincioase durerilor din pământ şi aer şi fericirilor din ceasul bun, aşteptat.”[11] Dar pe de altă parte, în poezia Bărăganul, una dintre cele mai frumoase poezii argheziene, în binecunoscuta-i modalitate parabolic-simbolică, poetul transformă imaginea aspră şi aridă a câmpului buruienos şi ţepos, a bărăganului gol, într-un simbol al vieţii precare şi al morţii neîndurătoare, până la urmă într-o „pierdere” lină în lumea veşnică a celor ce-au fost, într-o reîntoarcere tristă dar împăcată la sânul naturii, dincolo de timpul devenit şi el doar o boare care rostogoleşte când şi când sălbaticul zbârciog: „Ţii firea ta de la pământ./ dai tuturor cu jurământ/ Un petic de brazdă şi-o groapă./ După ce le-ai dat pâiine şi apă/ Le iei înapoi/ Şi-ţi hrăneşti buruiana ţăpoasă şi pepenii goi/ Îndoit,/ Cu mâzgă trăită şi suflet dospit.// În sufletul tău sufletele lor,/ Ale tuturor,/ Se aştern ca rufăria moale/ În sertarele goale/ Teanc. Năframe, tulpane, barişe/ Cu croiala pezişe.// Dintr-o viaţă, a rămas curată/ O batistă pătrată./ dacă s-o topi şi batista, or să rămâie/ În dulap, încuiate, miezuri de lămâie,/ De pelin, de calomfir, de clematite,/ Plămădite./ Când nu mai are timpul nici trup, nici os,/ Vântule, îmi cunosc neamurile şi strămoşii după miros.”[12]

Un alt poet român care a simţit şi desluşit în melancolice şiruri versificate sentimentul bărăganic este Adrian Maniu. Dimineaţa pe Bărăgan[13], poem apărută în volumul Drumul spre stele din 1930, dă glas unui peisaj spiritualizat, în care adierea covârşitoare a morţii – simbolizate mai ales de prezenţa gorganelor scitice, dar şi de fâlfâitul de final de noapte al bufniţei cu „ochi de aur” – , cade în balans cu cântecul înmiit, oximoronic şi aproape apocaliptic al ciocârliilor, anunţând naşterea zilei, româneasca pasere a câmpiei însângerate de răsăritul magic, peste care pluteşte mireasma obsedantă a rapiţei cu flori galbene, rezultând iarăşi un inefabil tablou bărăganic: „Peste gherganu-n care doarme de mii de ani regele scit,/ deasupra lumii înca negre, o stea zbătându-se pieri./ Miroase rapiţa mai tare în galbenul abia ghicit,/ şi roua gâlgâie în cântec din miile de ciocârlii.// Din răsărit raze de suliţi însângeră al nopţii piept,/ trecând cu fiecare clipă din vânăt spre argint de floare./ În timp ce, vrăjitoare tristă, purtând blestemul ei nedrept,/ o bufniţă cu ochi de aur, s-a pregătit la morţi să zboare.”

Frumoase descrieri literare ale câmpiei celei mari, atât „fizice”, cât şi spiritualizate (ca geografie a spiritului), are Florenţa Albu, nativă şi ea a regiunii, mai ales din perioada de început a carierei sale literare, scriitoarea devenind mai apoi o binecunoscută poetă a generaţiei ’60. Iată un pasaj în care Bărăganul ni se dezvăluie ca un tărâm al iernii aprige, dar şi al germinaţiei neostoite şi al tihnei patriarhale: „Nu trebuie clopoţel. Trebuie s-auzi vântul. Crivăţul e o personalitate a Bărăganului. Dac-ar putea căpăta chip şi glas ar trebui să fie o dihanie fioroasă, din basmele lui Ispirescu, un fel de Zmeu al Zmeilor, un fel de Mumă a Pădurii şi un Sfarmă-Piatră – toţi la un loc. Ca să dai piept cu Bărăganul, iarna, trebuie să fii puternic. Să-l înfrunţi. Să te iei la trântă cu viscolul, să-i râzi în faţă. Dacă eşti slab, fugi repede de pustietăţile lui albe. Trebuie să ştii să asculţi sub zăpadă grâul care-ncolţeşte, care respiră; să simţi pomişorii plantaţiilor cum îşi întind rădăcinile la căldură, să ştii undeva adânc, sub straturi albe, tot poporul lui de gângănii şi seminţe, aşteptând să răsară…

Şi Bărăganul, acest urs, mahmur, care hibernează ţinându-şi puii la sân, o sa-ţi apară înduioşător de matern.”[14]

Om al şesului românesc din cealaltă latură a Câmpiei Dunării, din Oltenia, Marin Sorescu a poposit şi spre estul acesteia, în Bărăgan, rezultând un poem de o stranie frumuseţe,  mai aproape de pictura naivă, cadru insolit decupat dintr-un spaţiu inefabil, în care planul terestru, al germinaţiei – bobul de grâu devenit creştet de om care priveşte şi se uimeşte –, se întrepătrunde cu acela ceresc al libertăţii depline, al bogăţiei fără margini (dată de văzduhul care se poate umple oricând, cu orice, mai ales cu imagini şi metafore), dar şi al nemarginii anxioase, împânzite de poporul cocorilor nemuritori, într-un tablou de o verosimilitate aparte, fiind prinsă între rame esenţialitatea unui spaţiu care devine peisaj tocmai prin finitudinea care se deschide. Interesantă aici este şi asocierea dintre bobul de grâu, „greu”, „lehuz” la modul arghezian, şi ţipetele de „lehuză” ale păsărilor cerului: „Ţipătul de lehuză al cocorilor!/ Ies să mă uit cum se naşte ceaţa./ Cerul boltit ca o creastă de cocoş,/ Aripile cocorilor se îmbucă pe zimţi./ Urcă precum marfarul pe munte/ Şirul lung de ţipete de lehuză.// O noapte în Bărăgan/ E cât şapte în adâncime./ Cineva umblă prin bogăţia de cocori,/ Cineva răscoleşte cu lopata/ Hambarele de cocori de pe cer./ Capul îmi e un bob de grâu, încolţind/ Şi înfrăţindu-se cu firele nevăzute/ Care se zbat şi ţipă.”[15]

În monografia-i imnică dedicată provinciilor româneşti, Ioan Alexandru îşi îndreaptă atenţia şi spre ţinutul Bărăganului, într-un imn care, ca şi celelalte poeme de acest fel ale poetului, îmbină gravitatea cu sfioşenia şi reciclează sentimentul patriotic pe baza pioşeniei răsăritene: „Cum treci Istrul dai peste păduri/ Şi te-nfunzi apoi în bărăgane/ Şi-ntre mlaştini şi semănături/ Te cearcă fetele morgane// Satele-s ascunse în pământ/ Şi te-nghite holda de-a călare/ Şi în cimitir fără cuvânt/ În amurg e câte-o binecuvântare// Câte-o troiţă pe la răscruci/ Numai în simboale zugrăvită/ Şi nu ştii pe unde să apuci/ dacă nu ţi-e inima zdrobită […] (Dunărea de Jos)[16]

George Alboiu este autorul unui volum de versuri numit Câmpia Eternă, referinţele fiind limpede conturate pe seama spaţiului bărăganic, aşa cum vedem în superbul poem Mătase, tablou al nostalgiei după spaţiul inocent-inefabil al copilăriei şi adolescenţei dar şi simbol etern al spaţiului originar şi al sentimentului dragostei fericite – abia bănuite, într-o surprinzător de actuală modalitate poetică, semn al talentului şi substanţei unui poet azi aproape uitat: „Am fost în câmpie la mătasea porumbului/ şi-am împletit-o în cozi, ca la fete./ Casa mi-e plină acum de mătasea porumbului/ cozi grele, arămii se clatină pe pereţi în locul/ picturii marilor pictori./ La noapte când foamea ne va trezi din somn/ vom merge, prietene din copilărie,/ pe câmpul fără mătase/ vom aprinde focul/ şi vom coace porumb./ Dinţii noştri tineri se vor înfige în regimentele/ de boabe ale ştiuleţilor dar ochii/ vor înota pierduţi în mătasea porumbului.”[17]

Ştefan Bănulescu, prin poemele şi nuvelele sale, ca şi prin romanul Cartea Milionarului, se înscrie în categoria scriitorilor români care s-au desprins din marea câmpie dunăreană şi au conturat o lume aparte a sudului românesc. Ştefan Bănulescu se trage atât din proza de factură realistă, fără însă a pedala pe psihologic, ci fiind adeptul unei literaturi mai degrabă de conturare a unei lumi aparte, în cheie fie magică şi mitică, fie ironică şi parodică. Specificul literaturii sale este dat de aspectul mitico-simbolic, plecând ori de la etnograficul transfigurat estetic, ori de la „fantasticul” inerent lumii sale reale, o lume „inefabilă”, aşa cum mărturiseşte în scrierile sale autobiografice.

În ideea definirii esenţei peisajului, aşa cum am arătat și altădată pe urmele lui Rosario Assunto, „a semnificaţiei şi valorii lui pentru om”[18], adică „peisajul în sine” şi nu „simpla imagine a peisajului”[19], spaţiul Bărăganului, devenit peisajul bărăganic şi al bălţilor, este prezent masiv, prin invenţie folclorică şi atitudine cultă, în „documentarul liric” al poeticii bănulesciene. Peisajul, ca spaţiu limitat şi deschis, ca prezenţă a infinitului în finit, ca „autolimitare a infinitului şi totodată un soi de deschidere a finităţii”[20], „în care infinitatea şi finitatea se îmbină, trec una în cealaltă”[21], se regăsesc în cazul textelor poetice ale lui Bănulescu, unde putem găsi numeroase exemplificări ale finităţii ca deschidere spre infinit. În Cântec de dimineaţă[22], încă din primele două versuri este stabilit acest raport dintre finit şi infinit: „Câmpie, cu porţi dărâmate,/ Cu ierbile-n cer vărsate…”; sau, mai departe, infinitul care limpezeşte, poetic, esenţa peisajului ca prezenţă a infinităţii în finitatea unui spaţiu limitat: „Creşte iarbă-n cer şi-n stele,/ Şi în călcâiele mele./ Întind mâna înainte/ Şi lovesc în soare un dinte,/ Care tocmai răsărea,/ În gingie sângera./ Întind mâna înapoi/ Şi dau de noapte în toi.” În Salcia[23], arborele specific bălţilor dunărene, salcia, sau, popular, salca, este elementul natural care face legătura între regimul terestru, acvatic în speţă, şi regimul ceresc, conturând un peisaj şi definind o stare de spirit, cumva o anumită replică la ideea poetică din Revederea eminesciană, a melancoliei trecerii omului pe pământ şi a perenităţii lumii vegetale: „Trăieşti într-o sărutare/ Salcie fără spinare./ Stai cu faţa şi-nspre soare,/ Şi-nspre apă la răcoare// (…) Şi când vine apa mare,/ Piere plopul, iarba moare,/ Numai tu stai plutitoare/ Peste lumea de sub apă./ Şi când piere apa moartă/ Stai sub cer ca după poartă,/ Salcie, fată înaltă.// M-am întors îmbătrânit./ Nu mai erai de găsit./ (…) Am găsit un ciot în loc./ Iar din ciot creşteau lăstare/ Ca fagure-n subţioare./ Te-ai iubit şi pe sub tină,/ Când erai doar rădăcină,/ Salcie, salcă bătrână.” Sau în Cântec de seară, unde cele două planuri, cel terestru şi cel ceresc, se întrepătrund într-o metaforă globală a „drumului de întoarcere acasă”, în noapte, în care elementele esenţiale ale lumii înconjurătoare – soarele, noaptea, ziua, umbra, luna, ţărâna, stelele – constituie un cadru familiar şi un peisaj fabulos, într-o stranie solidaritate dintre om şi spaţiu, în aceeaşi ordine a prezenţei infinitului în finit: „Mă-ntorc acasă/ Cu soarele asfinţit în cămaşă./ Cu praf dulce între măsele şi dinţi./ Şi cu oasele fierbinţi./ Mă salt din oasele toate/ Şi calc între ziuă şi noapte./ Îmi trece umbra pe lună/ Şi-i lasă pe frunte ţărână./ Până la ziua albă/ Îmi răsar stelele între barbă şi iarbă.”[24] Şi în textele care trimit direct la operele în proză ale lui Ştefan Bănulescu putem observa această prezenţă a infinitului în finit, fie ca apariţie a unor peisaje familiare, în care raportul dintre om şi peisaj este dat de amestecul de teluric şi cosmic, fie de relaţie ambiguă între om (eu poetic) şi peisaj, de la familiaritate solidară şi chiar intimitate şi până la confruntare. În Salcâmul din Bărăgan[25], arborele „nalt şi subţire” tipic câmpiei dunărene, cu umbra formată din „câteva fire”, care „atârnă ca spânzuratul”, bătut de crivăţ şi care nu atinge pământul niciodată, devine metaforă a morţii în câmpul pustiu (arbore al vieţii cu umbra sa devenită simbol al morţii), făcându-şi aici apariţia şi Costea Nebunul, personaj care devine motiv în sine în scriereile de mai târziu ale scriitorului român: „Umbră, să mă sui la tine,/ Că tu nu cobori la mine./ Nu mă sui, a mai fost unul/ Pe nume Costea Nebunul./ Sus la umbră s-a urcat,/ De-o cracă s-a căţărat/ Şi pe câmpul gol şi spân/ S-a spânzurat de salcâm.” Suprapunerea elemenelor cereşti peste cele telurice, prezenţa infinitului ceresc în finitudinea telurică, apar cu şi mai mare pregnanţă în Cocoşul[26], ca poezie cultă pe tiparul folclorului românesc, aripata galinacee fiind un simbol al soarelui (vezi aici şi numeroasele reprezentări ale cocoşului în ţesătura şi în ceramica populară românească), iar în poemul bănulescian (unul dintre cele mai frumoase poeme ale scriitorului român), mai mult, acest simbol ancestral şi universal (putem adăuga aici că nu doar al soarelui, ci şi al lunii, geamăna astrului zilei) devine un simbol poetic care umple cu bio-fiziologia sa, într-o cascadă de metafore, întreaga boltă cerească, răsfrântă pe câmpie într-o fascinantă ardere de sine: „A tăiat noaptea în zimţi./ Creasta e mai sus de sfinţi./ Pe cer, pieptul şi pântecul./ Prin urmele frânte ale zimţilor,/ I-a ţâşnit cântecul,/ De la pintenii de rouă,/ La ciocul de lună nouă./ Cântetul suna a gheaţă,/ Spartă de dimineaţă între stele,/ Peste câmpul de negură caldă.// Când să-l aflu mai bine cum cântă,/ Cum îşi împlântă zimţii culorilor/ În noapte şi în gheţuş,/ Am văzut doar soarele/ Topindu-i în urcuş aripile, ciocul,/ Pintenii şi ghearele.” Sau o altă perspectivă, aceea a identificării depline cu peisajul familiar, un fel de eutanasie ironică în plin câmp dunărean, nu prin fiinţa omenească ca atare fiind rezolvat sentimentul de singurătate şi înstrăinare absolută dat de trecerea timpului, de îmbătrânire şi sărăcie, ci prin haina sa unică, devenită, printr-o stranie personificare, ea însăşi una cu pământul şi elementele acestuia, sub forma unei scrisori-doină adresate mamei (Haina[27]): „De m-ai vedea bătrân, mamă,/ Am îmbătrânit c-o haină./ Haina mea, minune mare,/ Pleacă singură să are/ Îndoită de spinare./ Ară haina fără mine,/ Printre boi abia se ţine./ O bate vântu-ntre boi/ Şi-o întoarce înapoi.// Vine haina înspre mine/ Să-mbrace oase străine.// Caut haina-n buzunare./ Dau de grăunţe şi soare./ De m-ai vedea bătrân, mamă,/ Îmi creşte grâul în haină.” O altă capodoperă poetică bănulesciană este Dropia[28], înainte de a deveni un simbol literar de prim ordin, prin nuvela eponimă, marea pasăre a Bărăganului dând naştere acestui poem al căutării perfecţiunii, sau, aşa cum s-a mai spus, a lumii ideale, prin căutarea „duhului amăgitor al câmpului”. Într-adevăr, în peisajul bărăganic, cu „miriştea arsă şi lată”, în spaţiul acesta unde prezenţa infinitului în finit este mai reală ca oriunde altundeva în spaţiul românesc („La dunga cerului spartă/ De-o vizuină de soare,/ Spre asfinţit şi răcoare…”), se naşte această fata morgana a câmpului pustiu, această nălucă a vieţii şi a morţii, o prezenţă insolită de gen feminin, deşi ambiguă peste poate, jumătate regină a câmpului însorit, jumătate fiinţă fabuloasă, şarpe cu cap de vultur, dintr-un bestiariu din care face parte şi pasărea calandrinon şi pasărea Phoenix, dar şi harpia imaginarului infernal, de neatins, de neprins de către om: „Se saltă un cap de şarpe/ Printre năluci verzi de ape.//  Şarpele cu cap de vultur,/ Cu plete galbene-n jur,/ La gât cu soarele roată,/ Cu piept şi sfârcuri de fată/ Cu coroană de regină,/ Cu aripile-n ţărână./ Stă cu pieptul dezgolit/ Tremurat în asfinţit.// Am cătat dropia-n soare/ Că eram de-nsurătoare./ Mi-am dus mâna peste câmpi/ Printre praf şi printre ghimpi:/ Am vârât mâna în cer/ Şi am dat, vara, de ger./ Mi-a degerat mâna toată:/ O-ntinsesem după fată,/ Când s-o fur – prin degete/ Mi-a trecut şarpele rece.” (Dropia).[29] Dunărea este şi ea în atenţia poetului, marele fluviu cu apele sale de gheaţă devenind un peisaj fabulos, în care cer şi apă se cuprind într-o autolimitare a infinitului, într-un cadru în care omul devine receptacul al sufletului locurilor (de asemenea într-o aventură haiducească, haiducul fiind în primul rând reprezentantul omului liber, descătuşat de opreliştile impuse de societate) şi, totodată, semn al iluzoriei desprimăvărări prin puterea descântecului, într-o rugă de factură metafizică: „Zac pe Dunărea-ngheţată,/ Mi-e carnea de răni bălţată./ (…) A intrat luna în mine/ Şi mă latră ca un câine.// (…) Taci, lună, nu mai lătra,/ Taci că ne aude lumea,/ Taci, în fiare nu mă da./ Îţi dau din căldurea mea,/ Dunărea om dezgheţa/ Şi-om aduce primăvara.”[30]

Încheiem aceste consideraţii cu privire la poemele lui Bănulescu din Cântece de câmpie amintind un alt poem foarte frumos şi foarte sugestiv, în ideea secetei dominante a locurilor şi în aceea a descântecului de factură magic-populară, pentru aducerea ploii binefăcătoare, dar şi în ideea că aceasta s-ar putea amâna la nesfârşit, Duda Cruda[31], paparuda, plutind moartă pe undele „sucite şi galbene” ale Dunării, într-o neagră viziune postapocaliptică: „Mă clatin de som./ Mor furnicile în pom,/ Dunărea îmi seamănă,/ E sucită şi galbenă.// Nu mai vine Duda,/ Cruda,/ Paparuda,/ În vara asta de scrum/ Să joace goală în drum,/ Să-i curgă sudoarea şiroaie/ pe pântecul negru/ mursecat pe la şolduri de lupi/ şi să aducă ploaie,/ de secetă să mă despoaie.// N-o mai aşteptaţi pe Duda.// Am văzut-o trecând culcată/ Pe Dunăre, înecată.”

Putem aminti, astfel, încă o dată, nota magică şi incantatorie, de extracţie folclorică, dar cultivată în sensul poeticii moderne, adică atent supravegheată şi construită, în versuri care par necăutate, care „curg”, departe de discursivitate şi prozaism, coagulate din metafore globale ale vieţi şi ale morţii, ale căutării şi întrebărilor fără răspuns, într-o înaltă melancolie, am putea spune, într-o înţelepciune simplă, a înţelegerii destinului omului. Pe de altă parte, este aici, ca şi în toată opera lui Bănulescu, acea evidentă valoare a peisajului în esenţa sa, a limitării fără de care spaţiul nu se constituie, estetic, ca peisaj, corelativă celeilalte, privind existenţa, în acelaşi loc, al trăirii în timpul real al spaţiului închis şi timpul fabuloriu al spaţiului deschis, reprezentat de jur-împrejurul spaţiului închis şi incluzându-l în propria fabulaţie.

[1] Grigore Alexandrescu, Poezii, 1838, în Opere, ESPLA, Bucureşti, 1957, p. 117

[2] Ion Heliade Rădulescu, Curier de ambe sexe, 1839, în Opere III, Editura Minerva, Bucureşti, 1975, pp. 336 – 337

[3] Vasile Alecsandri, Balta-Albă, Opere IV. Proză, Editura Minerva, Bucureşti, 1974, pp. 187 – 192

[4] Vasile Alecsandri, Bărăganul, Opere I. Poezii, Editura Minerva, Bucureşti, 1970, p. 186

[5] Alexandru Vlahuţă, România pitorească, Scrieri alese, III, EPL, Bucureşti, 1964, p. 222

[6] Al. Vlahuţă, op. cit.,  p. 332

[7] George Coşbuc, Opere alese, III, Poezii, Editura Minerva, Bucureşti, 1972, pp. 348 – 349

[8] Octavian Goga, Pagini noi, Spiritualitatea românească, Ed. Tineretului, Bucureşti, p. 89

[9] Vasile Voiculescu, în vol. Poeme cu îngeri, 1927, Poezii, I, Editura Minerva, Bucureşti, 1983, p. 157 – 158

[10] Vasile Voiculescu, Albă iarnă dunăreană, în vol. Întrezăriri, 1939, după vol. Poezii, vol. II, Ed. Minerva, Bucureşti, 1983, pp. 130- -131

[11] Tudor Arghezi, Bărăganul, 1929, în volumul Pagini din trecut, ESPLA, Bucureşti, 1956, p. 191

[12] Tudor Arghezi, Bărăganul, în Versuri, Ed. Cartea Românească, Bucureşti, 1980, pp. 189 – 190

[13] Adrian Maniu, Scrieri, I, Versuri, EPL, Bucureşti, 1968, p. 162

[14] Florenţa Albu, Anotimpuri, Câmpia soarelui, Ed. Tineretului, Bucureşti, 1962, p. 143

[15] Marin Sorescu, Bărăgan, în vol. Astfel, Ed. Junimea, Iaşi, 1873

[16] Ioan Alexandru, Imnele Ţării Româneşti, Ed. Cartea Românească, Bucureşti, 1981, p. 266

[17] George Alboiu, Câmpia Eternă, Ed. Cartea Românească, Bucureşti, 1984, p. 248

[18] Rosario Assunto, Peisajul şi estetica, Metaspaţialitatea peisajului, p. 51

[19] idem, p. 51 – 52

[20] idem, p. 57

[21] idem, p. 58

[22] Ştefan Bănulescu, Opere, I, Cântece de câmpie, p. 262

[23] idem, p. 256

[24] idem, p. 246

[25] idem, p. 247

[26] idem, p. 249

[27] idem, p. 248

[28] idem, pp. 250 – 251

[29] idem, pp. 250 – 251

[30] idem, p. 259, Rugă pe gheaţă

[31][31] idem, p. 272

Publicat în nr.1/2021