La ora de vârf a alienării umane

În recentul său volum, nick cave@bergen[1], Andrei Zbîrnea readuce, în prim-plan, ca și în Turneul celor cinci națiuni, același personaj care se confruntă cu o serie de angoase tehnopate  și pare, în permanență, cuprins de anxietatea unei ,,dictaturi a individualismului” (Gilles Lipovetsky) și a virtualului.

Deconectarea de la real, virtuală, dar și interioară, destul de prezentă în unele texte, presupune o tendință de retractilitate față de mecanismul  cotidianului  marcat, adesea, de epifaniile alienării sau ale însingurării. Cu toate acestea, Andrei rămâne un observator versat al caleidoscopului social, percepându-l printr-o sensibilitate cu totul aparte, prin care filtrează apropierile umane, reale sau virtuale, precum și călătoriile imaginare.

Granițele dintre intimitatea corporală și manifestarea frenetică a socialului se șterg, generând un  sentiment straniu al pierderii de sine, al melanjului nevrotic dintre registrul biografic și cel social, care ajung, de cele mai multe ori, la o suprapunere dăunătoare. Marcat și de angoase identitare, personajul acesta pare a fi destul de receptiv la desele schimbări de frecvență ale realității în care ,,oricât am încerca noi să fabricăm realități virtuale, nu vom fi altceva decât niște mistificatori.”

Registrele stilistice mizează, în cheia unui relativism sau a unei fracturări de stări, atitudini sau viziuni, pe o desfășurare alertă de elemente, de la cel confesiv, ușor ironic sau amar  reflexiv, până la cel insolit, cu câteva notații ușor expresioniste. Pe tot parcursul derulării acestei narațiuni hipnotice, unele dintre texte devin veritabile radiografii ale unor decepții marcate de o dependență medicamentoasă care asigură, în mod iluzoriu, supraviețuirea în marasmul societății de consum exterior și interior, căci, ,,ești erou când iei o supradoză de lexotan.”

Niciun gest, nicio atitudine nu este întâmplătoare sau gratuită în scenariul acesta al alienării. Firescul exprimării denotă spontaneitatea unei poezii cu nerv. De aceea, într-o serie  de registre sau întâmplări, elementele unui cotidian de consum, care îndreptățesc o observație ascuțită și incisivă, alternează cu un ritual jocular al unor gesturi aparent fără semnificație, dar și cu flash-uri ale memoriei afective, toate acestea fiind străbătute de un flux jovial și de-o ușoară ironie care potențează, la nivel tensional, întreg discursul evocativ:  ,,am desenat aceeași figură geometrică over and over/ again am văzut un triunghi și un pătrat pe/ un tricou care ieșea din mall mesajul era simplu am figuri/ și asta demonstrează că suntem orașul european cu cele mai multe/ malluri pe cap de locuitor ar trebui să mă bucur să tresar la/ fiecare scrisoare pe care o primesc din bergen porumbelul/ voiajor este în concediu de creștere a copilului astfel că scrisorile/ mele către tine vor avea delay-uri fabuloase am figuri și construiesc din/ ele sau cu ele propriul sombrero ca să pot decola la timp către bergen.”

 Generația de azi, după reperele oferite de către Andrei, este o generație Netflix, care împrumută, din ce în ce mai mult, elementele de psihoză și de mediu distopic din filmele sau serialele difuzate pe această platformă. Virtualul vine la pachet cu un sindrom de panică în decorul alienant al unei existențe aflate, totuși, în căutarea unui echilibru corporal și psihic. Mișcarea fizică este remediul cel mai nimerit împotriva stagnării cotidiene, din ce în ce mai epurate de orice flux energetic sau spiritual: ,,nici porumbeii nu mai zboară aici. au fost înlocuiți de mașinile electrice. poluarea se mută dinspre centrul orașului spre periferii și uneori chiar în zonele rurale. efectul elon musk însoțește orice călătorie de la casa de vacanță la supermarket și înapoi. După ce vezi bird box și black mirror timpul petrecut în magazine de familia ta scade (în medie) de la douăzeci și trei de minute la șase minute și trei secunde. încă un sport olimpic se naște la primele ore ale dimineții deasupra orașului bergen. cu duioșie îmi voi bate încă o dată recordul zilnic de pași” (undertow).

Timpul unei analize lucide presupune căutarea unui punct de stabilitate, de conjunctură favorabilă devenirii interioare, dar și o incursiune în universul unui ceremonial erotic, plin de-o tandrețe ritualică, de-a dreptul, și surprins într-o atmosferă de-un insolit exotic: ,,e timpul pentru o analiză/ lucidă e timpul să scoatem rodia din/ templu și să aducem fiecare eroare la/ punctul de echilibru e ca un riff tool pe/ care nu îl conștientizezi decât în momentul în/ care fuga de porumbei se întâmplă/ zi de/ zi în costume sofisticate te voi striga/ Enima și nu vei avea răspuns te voi/ striga Aenima și rodiile îți vor acoperi corpul cald/ rece/ la temperatura camerei te voi striga/ Enima și fiecare eroare va răspunde pentru/ erorile ei & va exista întotdeauna un al treilea ochi cu/ o prognoză detaliată a vremii din/ bergen vei spune că în bergen ninge mai tot/ timpul” (Enima).

În circuitul de întâmplări care dezvăluie ritmul și formele lumii de astăzi, o anumită frică de necunoscut și un aer incert reprezintă combustia  unui cotidian  surprins la ora de vârf a alienării umane. Complexitatea actualității împrumută măștile experimentului și ale compromisului. Obișnuința sau resemnarea apar atunci când predomină un decor aparent, care frizează stridența sau artificialul, pe când temperaturile căldurii umane, ale compasiunii, sunt tot mai scăzute: ,,mereu va exista o primă dată pentru experimente și mici compromisuri/ te vei obișnui cu temperaturile scăzute chiar dacă asta înseamnă să/ desenezi/ chipul gretei thunberg pe un șervețel furat dintr-un restaurant/vegetarian/ am văzut femei purtând jilbāb pe trotinete electrice în orele de vârf/ ele asigură hrana pentru un întreg cartier/ moment publicitar: glovo- o formă de externalizare pe care am ajuns/ să ne-o permitem cu vârf și îndesat./ te aștept la cap de coridor acolo unde alcestul nu mai suflă/ încălcarea prezentului regulament atrage după sine timpuri noi/ o vom numi kodama, iar frica de necunoscut ne va ghida pașii” (o vom numi kodama).

 Proiecția imaginară a Bergenului norvegian dezvăluie atât un spațiu securizant, învăluit într-o aură sentimentală, cât și un spațiu unde cutia de rezonanță a lucidității este acea frondă îndreptată împotriva dezumanizării galopante, care își face tot mai simțită prezența sub diferite forme sau remedii ale unei iluzorii stabilități sau îmbunătățiri vitale.  Prezența omniprezentă a răului este percepută, într-un scenariu cu accente de thriller, ca un remediu al unei (pseudo)terapii thanatice, care malaxează, în primul rând, umanul: ,,bergen da în bergen m-am îndrăgostit prima dată ce ciudat eu nu am fost în bergen niciodată în bergen din depărtare ne salută o fetiță de cinci ani prinsă în euthanasia roller coster din depărtare strigă bergen se așază lângă bergen porumbeii sunt mai vii lângă portul din bergen ieri am vorbit despre stele sau poate că m-am gândit doar eu la stele cu toate că nu obișnuiesc să fac asta oare în bergen stelele arată diferit sau cum ai traduce madrugada în norvegiană. Euthanasia roller coaster o formă de terapie experimentală porumbeii nu vor deveni cobaii voștri porumbeii s-au îndrăgostit prima dată în bergen” (bergen- opus euthanasia roller coaster).

Poetul, într-o astfel de lume, nu rămâne la stadiul unui refractar, ci continuă să devină acel creator care, oricât de multe realități virtuale ar fabrica, strategiile jocului vor fi, în mod tulburător și bulversant, aceleași. Ficțiunea nu salvează, neapărat, de la declin, ci oferă substitute ale supraviețuirii în condiții de disipare alteritară și societală.

[1] Andrei Zbîrnea,  nick cave@bergen, Casa de Pariuri Literare, București, 2021.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *