Laturile multiple ale lui Ioan Negoițescu

Sigur, sub oblăduirea dublei monarhii, românii nu se aflau într-o situație ideală și nici nu erau socotiți figuri de frunte. În pofida acestor probleme, se constituise un patriciat (urban și rural) care nu avea niciun motiv să se rușineze de celelalte grupări etnice. Un număr mic ajunsese chiar să obțina titulaturi nobiliare. Oricum, în această categorie făcea parte și familia lui Negoițescu.

Însemnatul critic literar și scriitor se caracterizează prin multitudinea laturilor sale, sau, altfel spus, prin neastâmpărul său intelectual. A fost de două ori la închisoare și totodată a plecat la bătrânețe într-o țară străină unde a trăit liniștit și unde și-a continuat lucrul. Am avut privilegiul de a-l cunoaște și de a-l vedea frecvent când era în Germania, în ultimii săi zece de viață. Trăia la Munchen într-o dublă garsoniera ca într-o Transilvanie ideală, utopică, înconjurat de cărți și, uneori, de prieteni.

A început să publice atunci când era încă în liceu. Curând, devenit student, a inițiat Cercul Literar care a obținut destulă faimă și a lansat o cu totul distinsă revistă, din care au apărut șapte numere.

Caracteristic pentru Negoițescu a fost capacitatea sa de a îmbina literatura cu filozofia, lucru rar în cultura română – exemple ar fi poate Maiorescu, Vianu și prea puțini alții.

Negoițescu și-a constituit trei biblioteci. Cea dintâi, parte din cărțile tatălui său, parte achiziționată de el însuși, a fost confiscată de Securitate, la prima sa încarcerare. A doua a fost constituită în anii ‘970 și s-a pierdut atunci când marele scriitor s-a expatriat. A treia, foarte frumoasă, a fost cea de la Munchen (cuprindea de pildă aproape integral colecția Pleiade) unde era așezată în rafturi după criterii estetice; pe aceasta și-a însușit-o ambasadorul Hurezeanu.

Sigur, Negoițescu a fost și autor. Un cvasi-debut a fost „Povestea tristă a lui Ramon Ocg” la 20 de ani. Mai importante văd eu poeziile sale, care au fost aproape integral trecute cu vederea. Le-am recitit acum; nu mi-au mai plăcut la fel de mult ca în tinerețe. Totuși poemul „Moire” (scris mental în anii când era întemnițat) cum și ciclul „Snagov” mi se par cu totul valabile în continuare. Să spun drept, adunate laolaltă aceste poezii mi constituie laolaltă, zic eu, o adevarată culme a suprarealismului românesc.

Rolul lui Negoițescu în interacțiunea și comunicarea literară este cu totul remarcabil. El era în excelente relații cu oameni de seama din generația anterioară, de pildă Blaga, Lovinescu, Liviu Rusu, Vianu, Comarnescu și alții încă; aceștia îl stimau și-l apreciau. Tot el este cel care în faza de semi-liberalizare a anilor ‘960 a reușit să creeze punți de legătură între generația mai veche (acum „eliberată”) și generația tânără, lansată în anii ‘960. Să nu uităm totodată că același Negoițescu este cel care a izbutit să unească pe valoroșii ardeleni cu oameni ca Mihai Șora, Titus Mocanu, Mihai Rădulescu și alții de același calibru.

Ar mai fi adăugat că în materie de erudiție Negoițescu era un cunoscător adânc și serios al culturii franceze și germane, cum și, în bună parte, a celei ruse și italiene. Toate acestea constituiau pentru el un fundal solid în judecarea literaturii române.

Întrebarea esențială rămâne însă desigur cea privitoare la opera sa critică. Este limpede că Negoițescu considera drept opera sa principală lucrările compuse spre finele vieții: „Istoria literaturii române 1800-1945” și volumul enciclopedic „Scriitori contemporani”. (Nu mă voi referi aici la „Straja dragonilor” din care numai 3 capitole au văzut lumina tiparului.) Și totuși nu astfel stau lucrurile. Sunt convins că „Poezia lui Eminescu” din tinerețe (1968) este capodopera criticului. De ce? Din „Istoria”, de altfel interesantă și sugestivă, lipsesc bizar nume cu totul majore, cum ar fi Mitropolitul Dosoftei sau Ion Budai-Deleanu, iar alții sunt tratați superficial sau eronat, cum ar fi Radu Tudoran, incluși fiind însă nume precum G. Magheru, Vesper, P. Păun sau D. Vrânceanu. Pe de altă parte nu lipsesc pagini și analize de-a dreptul strălucite, cum ar fi cele despre Asachi, Ion Ghica, Calistrat Hogaș, Peltz, Călugăru și alții încă.

Nici în volumul „contemporanilor” lucrurile nu stau altfel. Găsești acolo capitole despre autori iute uitați, cum ar fi I. Lăcustă, C. Teodorescu, G.Cușnarencu, M. Sin și alți câțiva, după cum sunt incluși cu câte 2-3 articole alții, merituoși sau nu.

Stilistica lui este, cred eu, inegalată.

De fapt, cum am spus și în alte locuri, Negoițescu are o înclinație spre critica arhetipală. Dar încă mai amplă mi se pare că este dorința sa de a demonstra modernitatea care se strecoară în paginile autorilor. Din capul locului, în primul volum publicat în perioada „pseudo-liberalizării”, vedem că autorul începe cu un studiu despre Bolintineanu, iar din versurile acestuia sunt alese tocmai cele care par să aibă un ton modern.

Nu vreau să mă întind prea mult. Sunt convins totuși că aceste înclinații spre „arhetipal”, spre „modernitate” au un subtext. Și anume unul național și patriotic. Negoițescu vrea să-și convingă cititorii că întreaga cultură română este aliniată și aliată cu o europenitate. Atât cu valorile Europei Centrale (ungare, polone, balcanice), cât și cu cele ale Europei întregi (italiene, franceze, austro-germane).  Cu alte cuvinte, că românitatea stă în rând fratern cu celelalte realizări ale marilor înfăptuiri de pe continent.