Cum întâmplarea a făcut să prindem, cu ceva timp în urmă,  o locuință în blocul cu câte două balcoane de fiecare apartament, se întâmpla să ies aproape zilnic pe balconul meu preferat, care dă spre strada Nădejdii și să văd postată în fața marketului Ascuțitorie, aceeași femeie nemascată și îmbrăcată după moda anilor ’80, privindu-mă fix în ochi, ca și cum, cunoscându-mă, ar fi vrut să-mi spună ceva discret. Pe moment, vocea mea interioară părea a-mi șopti că aș recunoaște-o pe una dintre cele trei foste turnătoare la securitate, ale instituției socialiste unde lucram înainte de ’90. Stăteam ce stăteam așa, transpus, cu privirile scăldate în ochii ei, nu fără distanța reglementară dintre balcon și trotuarul de vizavi, până ce-mi terminam de băut cafeaua, odată cu țigara, și coboram în pas vioi, ca să o întâlnesc. Ei bine, până să cobor de la 2, și până să trec strada printre mașinile care de care mai grăbite în goana cerută de stomac, tipa respectivă nu mai era acolo. Azi așa, mâine așa și mai apoi, câteva săptămâni tot așa. Cum ieșeam dimineața pe balconul meu preferat, ca să-mi beau cafeaua, deconectat total de la nebunia lumii ăsteia bolnave de început de mileniu, cum o vedeam pe respectiva stând nemișcată, fără mască, pe trotuarul din fața marketului Ascuțitorie, privindu-mă fix. Toate ca toate, dar abia atunci începea să fermenteze în adâncurile mele, ceva ce nu credeam că s-ar mai putea numi vreodată viață. Evident, de fiecare dată nu mă lăsam dus de iluzii (la urma urmei era normal să cred că totul poate fi o simplă părere, deoarece nu-i atât de greu sau că totul ar putea fi numai o iluzie, o rămășiță din Fata Morgana a viselor oricărui băiat). Mă făceam luntre-punte și coboram ca s-o întâlnesc pe acea necunoscută și mai ales să o întreb cine este sau dacă, într-adevăr, este persoana pe care o bănuiesc eu că ar fi și să-mi confirme dacă e adevărat sau nu.

   După aproape două luni de astfel de coșmaruri, astăzi, în prima zi de așa-zisă libertate, adică de absență a acelei femei necunoscute, aștept să vină seara, când, la cină, voi putea sta la taclale cu Georgia, ca să-i spun totul. Mă rog, până acum, anume am tăcut, ca să nu o fac geloasă sau să creadă că indirect aș fi acuzat unele probleme de-ale mele de sănătate.

   În sfârșit, vine și seara cu cina. Pregătit, mă apuc și-i spun ce și cum, crezând că numai așa, mărturisindu-mi oful, voi scăpa de teroarea lui. Mă apuc și-i povestesc pe îndelete tot, așa cum se întâmplase. Cum că vedeam zilnic în fața marketului Ascuțitorie, peste drum de balconul meu preferat, o femeie necunoscută, nemaipomenit de frumoasă (se știe, o nevastă care legal nu-i nevastă, se bucură să audă din gura soțului care legal nu îi e soț, orice, numai de alte femei frumoase în afară de ea, nu), care stătea nemișcată și mă privea cât timp îmi beam cafeaua, iar când coboram, ca să stau de vorbă cu ea, dispărea. Adaug:

–  Anume am tăcut, Georgia dragă, evitând să-ți povestesc astfel de chestii minore, ca să nu crezi că acum, de când cu moda măștii, a distanțării sociale și a vaccinului, mi-aș dori să exagerez sau să te fac, iată, geloasă. Astăzi, pentru că a fost prima dimineață în care, în sfârșit, mi-am băut liniștit cafeaua și mi-am sorbit în tăcere țigara în balconul meu preferat, femeia ca la 25 de ani, fără mască, de pe trotuarul de vizavi, n-a mai apărut în fața marketului Ascuțitorie, ca să mă privească drept în ochi.

   Nu mă așteptam ca, după câteva secunde bune de tăcere, colega mea de apartament (din moment ce nu suntem cununați nici măcar la starea civilă, nu o pot numi soție, deși aș vrea) să afișeze un zâmbet discret, așa cum face ea când este sigură pe logica ei și zice:

–  Nici că se putea mai bine, iubire. Mi-ai luat vorba din gură…

–  Adică?…

– Imaginează-ți, bărbate, că, de două luni de când s-au mutat copiii noștri în apartamentele lor, zilnic mi se întâmplă  și mie, să ies dimineața în balconul meu preferat, care dă spre strada Speranței, colț cu Nervilor și să văd în fața marketului Ascuțitorie Bis un bărbat ca la 25-30 de ani, fără mască pe figură, cum e regula, demodat, privindu-mă fix în ochi. Mă privește ca și cum, nu numai că m-ar recunoaște din prima, dar parcă ar vrea să-mi și vorbească. Termin de băut cafeaua și, evident, de fumat țigara, și zadarnic vreau să cobor, ca să-l întâlnesc și să-l întreb ce are cu mine. Îți amintești că, în fiecare dimineață, cam la aceeași oră, ne întâlneam amândoi chiar în ușa de la ieșirea din bloc, ieșind și despărțindu-ne, tu luând-o spre Nădejdii, eu îndreptându-mă spre Speranței? Așa…Ei bine, te-am mai atenționat eu cândva, când copiii erau mici, să fim cât mai prevăzători și să nu ne mutăm aici, în blocul ăsta, că nu-i a bună să locuiești nici între două străzi cu nume sinonime și nici să ai la apartament două balcoane…

–  Stai să ne înțelegem, Georgia…

– Lasă-mă să termin ce am de spus, Gicu dragă. A locui într-un astfel de apartament e ca și cum, alături de libertatea reală, de suprafață, ai mai avea încă o libertate cuibărită colo, în suflet, aproape nebăgată-n seamă. Este o adevărată obsesie să ieși, ca omul, în balcon, cu cafeluța în mână și să vezi ce n-ai mai văzut și să te treacă toate transpirațiile. Cum vezi, eu și azi de dimineață am avut parte de așa ceva. Da, da, nu mă privi așa. Pentru nu știu a câta oară mă văd cu domnul acela super, care îmi dă senzația că mă așteaptă să vorbim ceva intim și care, până să cobor eu și să trec strada, dispare ca un fum. Nu-ți mai povestesc, Gicule, câte procese de conștiință mi-am făcut, ba dorind să-ți povestesc ce văd eu zilnic, din balconul meu preferat, ba renunțând a-ți împărtăși aceste impresii pur subiective. Îmi era teamă ca tu nu cumva să devii gelos sau să crezi că chiar am luat-o razna. Știi ce voi face mâine dimineață? Când voi ieși în balconul meu preferat, voi face ce voi face și mă voi apuca să-mi beau în liniște cafeaua, fumându-mi țigara, iar dacă va apărea domnul cu pricina, repede îmi voi acoperi gura și nasul cu masca de protecție, cu toate că în balcon nu mă aflu în spații închise, ca să văd cum va reacționa…

   Georgia ar vrea să adauge ceva, dar până la urmă, renunță. Pare a mânca tăcere. Eu, la fel, am senzația că mănânc tăcere. Tăcere-pâine cu tăcere-telemea și tăcere-crenvursti cu tăcere-muștar. Ea, cu tăcerea ei, eu cu tăcerea mea. Ca și cum tăcerea fiecăruia dintre noi ar avea ceva comun cu balconul fiecăruia, unul cu ieșire spre strada Nădejdii, iar celălalt cu ieșire spre strada Speranței, colț cu Nervilor. Ea, în gând, cu domnul ei necunoscut și nemascat, iar eu cu gândul la femeia necunoscută și nemascată, care nu se știe dacă mi se va mai arăta dimineața următoare, când voi ieși pe balconul meu preferat, ca să-mi beau cafeaua, sau nu se va mai arăta niciodată.

Într-un târziu, eu, nu fără un ton ușor moralizator:

 –  Dacă tot așa te vei întâlni și tu, și mâine dimineață, cu acel domn, când îți vei bea cafeaua pe balconul tău preferat, va trebui să consulți un psihiatru…

 În acel moment am simțit că mi-am dat foc la valiză. Încruntată gata, ca dovadă că-i sărise țandăra, trecând ușor și peste acest hop, Georgia răspunde calmă și nu fără un zâmbet lasciv:

–  Bine. Mergem la un psihiatru, împreună …

– Eu n-am de ce să merg, Georgia, la un psihiatru, din moment ce, începând de azi dimineață am terminat-o cu întâlnirile alea, dubioase…

– Și ce-ți închipui, Gicu, că vei scăpa așa de ușor de obsesia apariției dubioase a acelei individe?

–  Ce vrei să insinueazi, dragă, cu termenul acesta: individă?

–  Eu nu vreau să insinuez absolut nimic. Cum s-o numesc altfel? Doar mă ocup de deducții logice.

–  Ce bine că, în lumea de azi, unii au timp și de deducții logice… – fac eu

– Cu una, cu două – coace ea replica la foc intens – vrei să-ți spun exact ce cred eu despre toată această bulibășeală în care suntem nevoiți să viețuim? N-o să scăpăm nici tu și nici eu, de astfel de întâlniri dubioase, atâta timp cât va dura neisprăvita asta de pandemie și mai ales, atâta timp cât refuzăm să ne vaccinăm…

– Vrei să zici cumva, cât va dura starea asta de groază și de scârbă până ne vom vaccina? – sună replica mea ca un ciocănel de pui tăvălit în ou – Adică groază, pentru că, fără mască și fără vaccin, te poți infecta oricând, chiar fără să ieși din casă, și scârbă, pentru că nu poți fi liber într-o țară democratică… Evident, liber de a nu avea libertatea de a frecventa anumite magazine…Rușine!

–  Iar începi, Gicu, cu despicarea firului de păr în patru?

– Fiecare cu ce-l doare, Georgia – zâmbesc eu – Ce-ai fi răspuns tu dacă, vaccinat fiind și fără a doua doză, cum ești tu, îți trânteam eu replica asta de doi bani: iar începi?

–  M-am vaccinat și ce să fac dacă m-am vaccinat? Cu ce am greșit, omule? (Pauză incomodă). Măcar de făceam dracului, și a doua doză, ca să fi dobândit șe eu, Certificatul Verde și astfel să fi fost cu adevărat liberă…

– Hm! Liberă, liberă, liberă!… – imit eu felul ei de a pronunța ușor spălat, termenul liberă, ca și cum l-aș fi repetat de sute de ori – N-ai greșit cu nimic, Georgia. N-ai făcut altceva decât te-ai angajat într-un joc diabolic, crezând că chiar vei deveni imună. Cu alte cuvinte, oare mai putem noi merge împreună la psiholog, ca să rezolvăm problema cu balconul și cu individa, respectiv cu individul versus individa care ne dau târcoale?

Atunci, privirile Georgiei se luminează dintr-odată, ca și cum întreg cerul de afară s-ar fi înseninat brusc.

– Știi ce vom face, Gicu? – începe ea un nou discurs epic bine strunit – Dacă se va mai întâmpla să ne întâlnim tot așa, tu cu femeia aceea, cică super, iar eu cu bărbatul acela nemaipomenit de frumos, vom schimba balcoanele și basta. Ești de acord? Adică, dimineața, până să ne începem jobul pe laptop, tu vei ieși la cafea pe balconul meu preferat, care dă spre strada Speranței, colț cu Nervilor, iar eu voi ieși frumușel pe balconul tău preferat, care dă spre strada Nădejdii. Tu îndreptat spre Ascuțitoria mea, iar eu, îndreptată spre Ascuțitoria ta. Și dacă tot așa vom păți, înseamnă că aici, în capul nostru, nu e ceva în regulă, deoarece tot stând aici, în carapacea asta care e apartamentul și lucrând online, ne-am țăcănit de totul lui tot. În ultimă instanță, chiar așa vom face: ne vom prezenta la psiholog…

–  Hm! – fac eu din nou, ca și când n-aș avea altceva mai bun de făcut – La tine n-ar trebui să recidiveze chestia cu balconul și cu întâlnirea, femeie bună, pentru că tu măcar ai făcut un vaccin…

–  Mă intoxici, zău dacă nu, cu vaccinul ăla. Ca și cum vaccinul pe care l-am făcut eu ar fi fost o partidă de sex ilicit, cu un alt bărbat țais, coborât din filme americane… Ca și cum toată chestia asta ar fi fost, nu o simplă aventură, ci o altă libertate…Da, da, am zis bine: o altă libertate. Eventual o libertate de rezervă…

–  Stop! – fac eu mai mult teatral – Ai observat că eu doar te imit, Georgia, ca să vezi ce bine e să te intoxice cineva cu vaccinul, chiar și indirect, când tu faci tot felul de aluzii la noi, la cei nevaccinați…

Georgia, aproape verde de nervi:

–  Vasăzică, eu fac aluzii la nevaccinați?

– Da. Tu faci aluzii la nevaccinați. Bați șeaua ca să priceapă iapa, ca și cum eu aș fi un retardat mintal, ca de altfel toți ăștia, nevaccinații, născuți acum cel puțin un secol…

–  Te înșeli amarnic, Gicule…

Bine momit de replica ei, mă decid să fac, fie ce-o fi, apologia Erei Vaccinului:

– Tu nu vezi, femeie bună, că toate informațiile despre înfectări și mortalități sunt umflate cu pompa și că nu se mai moare de altceva în lumea asta, decât numai de Covid 19? Chiar nu vezi că s-a deschis, de aproape doi ani de zile, un program mondial pentru uniformizarea oamenilor și că noi toți suntem obligați să jucăm cum se cântă? (Gicu zâmbește elegant, la spălarea fiecăruia dintre cele două verbe) Îți mai amintești ce mărturisea Hrusciov în fața Sovietului Suprem, prin anii ’60?

–  Ce mă mai interesează pe mine ce mărturisea Hrusciov ăla, al tău, cândva?

– Cam așa facem noi azi, Georgia, cum făcea Hrusciov când Stalin stătea lângă fereastră și, bătând cu degetele daranbana imitând melodia Kazaciokului, îi poruncea strigând sardonic: „Joacă! Joacă! Joacă!” Și Hrusciov zicea mai apoi, când deja Stalin făcea pe sub pământ oale și ulcele: „Și trebuia să joc, tovarăși. Să joc Kazaciokul. N-aveam încotro”…Ei bine, întreg acest bal mascat mondial, cel cu pandemia, nu-i altceva decât o reeditare la cote actuale a Kazaciokului stalinist, iar noi toți, suntem niște Hrusciovi care ne trezim jucând cum ni se cântă

–  Nu cred că analogia asta e tocmai cea potrivită, Gicu dragă…

–  Ba da, Georgia. Noi toți suntem azi, niște Hrusciovi care ne vedem obligați să jucăm după cum bat darabana cei mai puternici oameni ai lumii, cântând melodia Kazaciokul satanic al unor Stalini…

– Ha-ha-ha! – râde forțat Georgia simțindu-se tot mai provocată – Ești nemaipomenit! Te pomenești că ăștia vor să știe data, ora, minutul, secunda la care noi, gata ieșiți în balcon, ne filăm, tu cu o tipesă coborâtă din vremea securiății ceaușiste, iar eu, cu un tip aterizat cam din aceleași timpuri…

  Bucuros că atmosfera în care conversam noi tocmai se îndulcise câtuși de puțin, îmi las liberă imaginația – o metodă mai veche de-a mea, de a aplana încet, orice controversă aflată pe rol și de a ieși din impas:

– Mai știi că aparițiile astea, din fața celor două Ascuțitorii, nu sunt chiar sereiști care raportează mai sus dacă noi, tu și eu, purtăm mască și la domiciliu și dacă o purtăm corect, în timp ce ne bem cafeaua?

– O-ho! – face Georgia pregătită și ea să fantazeze, ca și cum lumea aceea, fantazată de noi, ar fi mai puțin soioasă decât lumea reală – Mai știi, bărbate, că nu avem fiecare dintre noi, câțiva rulmenți gripați aici, la bibilică?

  Aproape aplanată discuția, mergem la culcare, fiecare în dormitorul lui, dormind iepurește. Dimineața următoare ne continuăm vechiul ritual, fiecare savurându-și cafeaua și țigara pe balconul său preferat. Spre surprinderea noastră, a fiecăruia dintre noi, lucrurile recidivează, mie apărându-mi în priviri, doamna aceea necunoscută, fără mască, în fața marketului Ascuțitorie de pe strada Nădejdii, iar soției, domnul necunoscut din fața marketului Ascuțitorie de pe strada Speranței, colț cu Nervilor și, tot așa, fără mască. Încercăm să coborâm fiecare, în strada cu pricina și constatăm că individa, respectiv individul cu pricina erau deja dispăruți. Ce era de făcut, decât să aplicăm varianta B? Zis și făcut. Următoarea dimineață, schimbăm balcoanele, convinși că vom pune capăt tuturor coșmarurilor posibile. Mai apoi, repede ne întâlnim în living, la o poveste:

–   Cum e?

–  Tot așa… – răspunde ea – Tu?

–  La fel…

–  Și ce-i de făcut, Georgia? Tu chiar vrei să mergem la un psiholog?

–  Aș mai apela la încă o șansă, Gicu…

–  Zi…

–  Dimineață, facem cafeaua și ieșim fiecare în treaba lui. Ne-o bem fiecare, vizavi de balconul lui, pe trotuar, în stradă, tu în fața marketului Ascuțitorie de pe strada Nădejdii, iar eu, în fața marketului Ascuțitorie de pe strada Speranței…

–  Și tu chiar crezi, Georgia dragă, că respectivii vor fi acolo și-i vom putea demasca?

–   Sunt convinsă, Gicu…

–  Mira-m-aș… În primul rând, cei doi indivizi necunoscuți vor apărea amândoi mascați și, în acest caz, nu i-am recunoaște. Și chiar dacă i-am recunoaște, ce-am putea face? Te-ai putea lega de o persoană străină în plină stradă? Nu…

–  Eu, de ce nu?

– Păi da… – vorbesc di nou, aluziv – Femeile ce nu pot? Mai ales cele vaccinate, care, vezi doamne, au voie…

   Numai când pronunțam termenul vaccinat, Georgia deja sărea ca arsă. Evident, nici de această dată nu putea să nu ridice tonul, ca și cum am fi fost la cel puțin un kilometru departe unul de celălalt:

–  Tu chiar vrei să fie război între noi, Gicu?

Prefăcându-mă că n-am auzit ieșirea ei, îmi continui ideea:

 – În al doilea rând, tu ai impresia că vom fi lăsați să ne bem cafeaua acolo în stradă? Chiar vrei să fim duși la balamuc? Să nu-mi zici tu, fiind vaccinată, că…

– Încă o figură ca asta, Gicu, și n-o să mai vorbesc niciodată cu tine… – tună Georgia cu buzele trepidând de mânie.

Îi sună telefonul. Răspunde:

–  Da, dragul mamii. Spune. N-ar fi rău… Bine. La cât? Am înțeles…

Închide telefonul și, de trac, abia vorbește:

–  Copiii ne invită diseară la bistroteca din centru, să luăm cina împreună…

  Ce frumos! – îmi zic – Bravo! Dacă amintesc iarăși de vaccin și mai ales de Certificatul Verde, fără de care eu, nevaccinatul, n-am ce căuta deseară la bistrotecă, iară pare-se, declanșez scandalul.

– Am uitat să-ți spun că Ion aranjează cu șeful de la bistrotecă, tot un alt Ion, care se știe cu un polițist pe nume Ion, să te lase și pe tine să cinezi cu noi…

– Nici nu vreau să vorbim de așa ceva, Georgia… – mă umflu eu, ca un lapte gata de a da în clocot

– Bine că tu nu vrei să vorbim de așa ceva, Gicu, în timp ce alții fentează mereu, făcându-și rost de Certificat Verde pe euroi…

–  Și ce propui, femeie? Vrei să călcăm și noi în străchini sau ce vrei?

– Vreau să ne vaccinăm cu adevărat, Gicu. Asta vreau. Adică tu să faci primul vaccin, iar eu, a doua doză…Altfel, văd că n-o să mai avem ce căuta în lumea asta de rahat, nici măcar să ne cumpărăm pâine și apă…

–  N-o să procedăm așa, Georgia… – vreau eu s-o conving

–  Dar cum o să procedăm, sumpule? – condimentează ea întrebarea cu suficientă ironie

– Ne mutăm într-un alt apartament dintr-un bloc cu apartamente dotate doar cu un singur balcon, care nu va mai da înspre un market Ascuțitorie de pe o stradă Nădejdii, respectiv spre una a Speranței, colț cu Nervilor. Cred că aici e chichița care ne înnebunește pe noi, și că ea ține și de numărul de balcoane…

– Tu vorbești serios?

– Cât se poate de serios…

– Și crezi că ăia de la Imobiliare, ăilalți de la Primărie, cei de la Fisc și cei responsabili cu toate avizele și ștampilele posibile și imposibile ne vor da undă verde până nu le vom prezenta Certificatul Verde?

  Replica ei îmi luase tot piuitul. Mă vedeam în situația de a nu mai face nicio mișcare care să redreseze situația ralației noastre de o viață. Îmi vedeam toate corăbiile înecate. Pe moment, simțeam că mă aflu pe buza unei prăpăstii, una cu însăși Disperarea. În acel moment, sună telefonul mobil al Georgiei. Răspunde. Vorbește. Râde anemic, apoi râde cu poftă. Nu mai termină convorbirea. Asta ne mai lipsea. Nu mai aveam nervii necesari pentru orice găinărie. În sfârșit, termină convorbirea și îmi povestește ce-i spusese vecina de la trei, care și ea și soțul ei trecuseră prin aceleași coșmaruri și că, dacă chiar în acele momente, nu ar fi fost retras Certificatul Verde, ar fi fost vai de capul lor. Anunțul fusese făcut pe facebook, ceea ce însemna să te culci pe-o ureche. Nu-i nimica – îmi zic – dimineață vom verifica dacă e așa sau nu.

  A doua zi, dis-de-dimineață, mă scol cu nerăbdarea de a ajunge repede, cu cafeluța gata servită în ceașca preferată, pe balconul meu preferat. Ezitând, cum era și normal, ajung în balcon și, savurând cafeaua, aștept să apară doamna aceea super, în fața marketului Ascuțitorie de pe strada Nădejdii. Aștept 10 minute și nu văd pe nimeni pe trotuarul de vizavi. Aștept o jumătate de oră și, la fel, nu apare nimeni. Părăsesc balconul și mă așez în fotoliu, destul de marcat. Acum mi se părea că eram așa de liber, încât simțeam că voi obosi de atâta libertate și că era mult mai bine până aveam cu cine să mă întâlnesc, chiar dacă respectiva era o himeră. Atunci se deschide ușa de la dormitorul concubinei mele și apare ea fericită trântindu-se dincolo de mescioară, în celălalt fotoliu. Eu:

–  Ai fost pe balcon să-ți bei cafeaua?

–  Cum nu? – face ea, tot un zâmbet

–  Și?

– N-a mai apărut nimeni pe trotuarul de vizavi, în fața marketului Ascuțitorie bis de pe strada Speranței, colț cu Nervilor…

–  Și?

–  Acum suntem cu adevărat liberi, George!

–  Nevoie mare…

– Nu-i chiar așa, nevoie mare. Uite ce-mi scrie un miliardar în lire sterline, că vrea să mă ia de nevastă și că dorește să facem nunta săptămâna viitoare, în Canare…

Ca lovit cu ciocanul în ceafă, ca vitele la abator, mă aud întrebând, de undeva, de sub pământ:

–  Și eu?

– Ce ți-am tot spus, bărbate? – vorbește ea pe tonul celui care, greșind, dă vina pe celălalt, așa cum era de așteptat –  Vaccinează-te, măi omule! – am tot zis și eu am auzit…

– Și chiar vrei să?… – bâigui asemenea pacientului care așteaptă să-i amorțească țesuturile care urmează incizate

– Tu nu-ți dai seama, Gicule, ce ocazie rară – afacere grasă a dat peste noi? Merg, cum să nu merg, că doar n-o să ne afecteze relația. Eu am spus-o și o mai spun: singurul om pe care-l iubesc ești tu și nimeni altul. Copiii deja știu de vestea asta, cât o mie, și le convine de minune, târgul. Ținem legătura…

–  Și acum unde pleci așa, pe nepusă masa?

– Să-mi fac bagajele – zice ea prinsă de mirajul unui viitor fericit – Biletele de avion deja mi le-a trimis el, online, iar la aeroport voi face testul PCR și cu asta basta…

– Da, Georgia– vorbesc eu cu noduri în gât și chiar mai jos, pe traiectul esofagului – Cu asta basta. Ce-am avut și ce-am pierdut? – asta vrei să zici…

–  Și ce vrei, dragă, să stau toată viața și să-mi plouă-n gură? N-am stat destul? N-am mâncat destul, din brișcă? N-am clocit destul, Gicule, fără să-mi trăiesc viața și fără să mă simt măcar o dată femeie? N-am așteptat ani în șir, să vină libertatea aceea de rezervă, ca să ne salveze din ghearele libertății ăsteia de trei parale, care nu merită să o numești nici măcar surghiun?

   E-he! Ce bine ar fi fost dacă n-ar fi trebuit să mă mai ridic din fotoliu și să încep viața de la capăt! – îmi șoptește vocea interioară, ca o educatoare exigentă, în timp ce particip, vreau-nu vreau, pe cale auditivă, cât mai detașat, la pregătirile de plecare ale Georgiei și, într-un final, la urcarea ei elegantă, în taxi. Aud cum se trântesc într-o veselie, portierele și cum taximetrul cu pricina se depărtează definitiv de blocul nostru, cel cu apartamente dotate cu câte două balcoane, unul vizavi de marketul Ascuțitorie de pe strada Nădejdii și altul vizavi de marketul Ascuțitorie de pe strada Speranței, colț cu…

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *