Limbajul – o nouă formă de melancolie

Depășind   dimensiunea   domestică   a   unei   poezii   hipersenzitive,   ușor   edulcorată   de inflexiunile sale onirice, cea  mai  recentă carte a Adelei Greceanu –   Și cuvintele sunt o provincie – reprezintă, fără îndoială, unul dintre cele mai discutate  și apreciate experimente poetice din ultimii ani. Dincolo de aspectul insolit pe care acest nou volum îl poate iradia, pus laolaltă cu produsele principalelor direcții poetice de actualitate din spațiul autohton, viziunea Adelei Greceanu se fundamentează pe un concept de import nordic, a cărei profunzime este comparabilă, în prezent, poate doar cu cea din Nordul e o stare de spirit  semnat de Gabi Eftimie. Nu întâmplător, sentimentul de complementaritate pe care îl simți în momentul unei lecturi paralele a volumului Adelei Greceanu  și a textelor lui Kristofer Flensmarck – poetul suedez pe care, de altfel, autoarea română însăși l-a tradus în paginile antologiei Colonia poetică – devine din ce în ce mai acut.

Evitând să trasăm o schiță atotcuprinzătoare a esteticii suedeze care a amprentat mai mult sau mai puțin câteva dintre experimentalele volume de poezie ale anilor recenți, o direcție principală pe care Adela Greceanu o adoptă aici constă tocmai în problematizarea capacității limbajului de a reflecta umanul, denunțând procesul degenerativ al unui autism universal. Mai precis, miza poetică a unui astfel de volum nu se mai dă în raport cu substraturile cele mai absconse ale semnificației, ci, paradoxal (?), la suprafața cuvintelor, în coaja superficială a învelișului sonor,  în inflexiunile aparent   inutile ale semnificantului. Totul devine formă, imitând, asemenea partiturilor lui Arvo Pärt, geometria perfectă a unui cristal de gheață.

Astfel, chiar din poezia lui Kristofer Flensmarck aflăm că „limbajul e insuportabil”, schițând premisele unei revolte a organicului ce anunță o apocalipsă. De fapt, noua apocalipsă, noua criză se dă aici chiar în nucleul subtil al cuvântului, care nu mai este un instrument de sondare, de ierarhizare a unui cosmos intern ori de exhibare a unei autenticități intrinseci, ci un simplu vehicul prin care umanul se străduiește să capete concretețe. De altfel, încă din primele pagini ale cărții Adelei Greceanu, ni se spune că „Dacă m-ar privi cineva din spate,/ cum stau acum la fereastră/  și mi-ar vedea coama brună/ atârnând pe spinarea de femeie sau de fetiță, s-ar putea gândi:/ Iată imaginea singurătății!/ Și, într-o oarecare măsură, ar avea dreptate./ Dar numai până când cuvântul lui,/ «singurătate»,/ s-ar întâlni cu cuvântul meu,/ «provincială»./ Atunci a  începe să am dreptate.” (Provincialii). Cuvântul pare a fi folosit dintr-o inerție, în baza unei formule canonice, strict convenționale, ci nu din necesitatea definirii unui complex propriu intimității. În absența unui substitut valid, cuvântul rămâne singura opțiune de expresie, care, de fapt, vine să amendeze inexistența unui mecanism superior de interconexiune a identităților: „Ceilalți, dacă vor să spună «munte»,/ sunt în stare să scrie un roman./ Sau pur și simplu/ să te privească într-un anume fel/  și asta să însemne «munte».” (Adila).

Cuvântul nu mai este un construct organic, inerent biologicului, ci se reîntoarce la stadiul de artificiu, fundamentat pe o jonglare semantică strict arbitrară. Iubirea „chirurgicală” pe care o aminte te Flensmarck, precum și „melancolia faptului de a fi deschis” rezonează stins, ca nostalgia unui supraviețuitor al bombardamentelor nucleare, în straturile de adâncime ale volumului poetei române. În ciuda oricăror tentative de schițare a unui mecanism cotidian care să dea o consistență ideii de umanitate (așa cum se întâmplă în poemul Mariana), apropierea de celălalt este echivalentă, în viziunea Adelei Greceanu, cu ciocnirea sterilă a unor corpusuri lexicale imprecise, profanate, seci. În acest sens, verbele de tipul „a spune”, „a vorbi”, „a zice”, „a povesti” revin obsesiv în   cartea poetei române, dar abia la finalul volumului (poemul Vestitorul primăverii),   acestea își trădează cinismul, confirmând instaurarea unui autism degenerativ care   înstăpânește biologicul și mineralul și care contaminează, în cele din urmă, cele mai elementare mijloace de expresie. Poate marele merit al acestui volum constă  și în marele paradox pe care autoarea îl sfidează, reușind să contureze printr-o suită de structuri lexicale vide o poezie ce atacă incisiv structurile semantice pe care, aparent, se   fundamentează actul literar. Rezultatul? – un experiment textual, asemenea unui mecanism circular, în care literalul subjugă literarul, și invers. „A fi în stare mai degrabă/ să scriu un roman,/ un mare text-magnet,/ care să însemne/ șuruburi, șaibe, cuie, piulițe.” (În provincie) – tocmai pentru că sensul însuși a devenit relativ, iar cuvântul – un simplu capriciu deposedat de o finalitate exterioară sieși. Cuvintele devin, fiecare în parte, o suită de provincii individuale, rupându-și, deci, lianturile cu un procesor central, înstrâinându- și locul geometric în care substraturile lor semantice erau codate și decodate. Ce mai rămâne în afara unui astfel de mecanism lexical vid? O nouă formă de melancolie, dar și   un interesant exercițiu literar de introverție. Exercițiu pe care Adela Greceanu reușește să îl delimiteze cu o subtilitate inteligentă în cel mai reușit volum al său  și, totodată, în unul din cele mai îndrăznețe și mai proaspete volume de poezie ale ultimilor cinci ani.

Andrei C. Șerban