Lirică de priveghi

            Hristina Doroftei nu-i, în a treia de poeme – Explozii controlate, Tracus Arte, 2023 – , altfel decît era în primele două (Reflexii și Mașina de cusut). Atîta doar că acum cauza ocazională vine impetuos peste sintaxa de notații domestice și, tocmai prin intermediul ei, indiciile existențiale devin mai consistente, făcînd de contrapunct grav predispoziției spre phantasy­-ul sentimental și senzual, nelipsit nici de aici, dar acum „controlat” de virtuțile compasiunii. Ambele cicluri (foarte inegale cantitativ) în care e împărțit volumul – și Între mine, tine și Kiev și Cedare – sînt cu susținere ocazională imediată, dar ravagiile acestui șoc – al războiului și al morții – se văd cu deosebire în lirica de priveghi a celui de-al doilea. Aici sintaxa notațiilor s-a simplificat și mai mult decît era, transformînd poemele în simple reportaje notaționale ale agoniei, ale stingerii unei ființe dragi. Acuitatea notațiilor e însă suficientă pentru a revela fondul tragic al suferinței și Hristina are grijă să nu adauge nimic afectiv și traumatic peste nuditatea desenului de agonie: „pleoapele-s îngreunate de somn/ genele-s ca fierul./ îți torn cu seringa de 100 ml/ ceai verde pe care nu-l înghiți./ ți se prelinge lichidul verzui pe la/ colțul buzei stîngi.// după un efort intens/ se despart cele două/ pliuri musculo-tegumentare/ ochii sunt în pîclă/ luminițele din ei s-au evaporat./ obrazul este rece & alb/ te doare capul” etc. (Marți). Acuratețea notațiilor și migala lor aproape naturalistă cînd e vorba de peisajul decrepitudinii trupești sînt „controlate” de un fel de asceză a suferinței tradusă în indiferența afectivă, în „obiectivitatea” rece a notațiilor înseși, tocmai pentru a putea creiona peisajul sublimat al suferinței și compasiunii. Cu aceeași indiferență afectivă ce comprimă drama e trasat și peisajul compasional al celor aflați la priveghi: „Zece la sută sunt șansele/ să mai trăiești/ ni se spune.// Stăm pe treptele din mozaic aseptic./ Numai cine știe/ să plîngă și să se roage/ se așază pe ele./ Au devenit un templu al/ suferinței și al/ speranței disperate./ Lacrimile căzute/ se preschimbă în lumînări.// Noi nu plîngem./ Deloc./ Am luat cîteva pastile/ și nu simțim decît amorțeala din picioare/ și lupul pe care-l cărăm în spinare.” etc. (10% – Luni). Tot materialul suferinței e tras în gravuri austere, într-un expresionism de violență realistă.

            Mai liberă e sintaxa primei secțiuni în care viața domestică e presată de evenimentele din Ucraina și pusă în rezonanță cu ele. E și aici un lirism de compasiune auster, compasiune strecurată în toate registrele și contaminînd pînă și predispoziția fantazistă a jurnalului erotic: „22:36 și eu mă gîndesc/ cum am putea privi aceleași stele.// între mine/ tine/ și Kiev/ e un triunghi oarecare.// vreau să fac cu tine/ ce face primăvara cu cireșii/ a spus Neruda./ eu am simțit în corpul meu/ toți fluturii ce se vor naște în Europa/ iar venele mele au început să transporte/ picături de iubire la inimă” etc. (Între mine, tine și Kiev). Colorația afectivă e mai diversă în această parte, dar de regulă tratamentul relevării ei trece prin stilistica neutralizantă a notațiilor brute: „Pungi prăfuite din plastic/ mănuși precum canafurile covoarelor persane/ măști colorate abandonate/ mucuri de țigări/ coji de ouă înroșite cu sînge divin/ sunetul prafului deplasîndu-se pe trotuare/ ca nisipu-n Las Vegas/ containerele de gunoi/ abandonate de-o săptămînă/…/aer prietenos dar singur/ întîi, singurătatea va fi desăvîrșită” (Pe aici au trecut oameni). În mare, e vorba de o poezie în care mici angoase se strecoară în universul domestic (cauzînd „traume intimiste,” zice Andreea Pop pe copertă), dar pe care Hristina le dejoacă pînă cînd acestea devin acaparatoare: „par a fi o jucărie inutilă/ cu gîtul sucit și părul smuls/ încerc să-ți spun ceva/ tu înțelegi contrariul/ mă arunci în colțul peste care domnesc/ păianjenii ce-și țes/ firele cele mai puternice din lume// privirea mi se încețoșează/ picătură cu picătură/ îți văd doar conturul corpului nervos/ îți zvîcnește genunchiul/ păianjenul începe să țeasă/ de o parte și de cealaltă/ a buzelor mele” (Jucărie). Hristina e o senzualistă și face mereu fotografii directe de senzații, dar și mai adesea le pune pe partitura unei fabule ludice, desfășurîndu-le în peripeții senzualiste: „într-o iarnă am iubit un bărbat./ afară era atît de frig încît se fisurau pereții clădirilor./ în casă pătrundea gerul ca un șarpe viclean,/ se insinua între noi doi/ cînd stăteam îmbrățișați pe canapea/ ne lipeam unul de celălalt pînă deveneam siamezi/ dar nu era suficient.// șarpele își făcea loc între textilele noastre/ și pătrundea pînă la piele” etc. (Șarpele viclean). Senzualități de joacă și frustrări răsfățate țin firul erotic al poemelor, pe care Hristina îl supraîncălzește uneori în madrigale calificate: „Aș vrea să/ Îți iau picioarele în brațe/ Să le leagăn precum mama pruncul/ Să le spăl cu buzele/ Să le usuc asemeni Mariei Magdalena/ Să le acopăr cu umbra mea/ Să mă închin în fața lor/ Apoi să devin covorul pe care pășești/ apăsat/ sau/ moale/ Să mă uit în urma lor/ Să aștept următoarea zi” (Poem de iubire). Sînt piese ludice mai degrabă decît sentimentale și care se leagă de fantezismul safic din volumul precedent. Dar predispoziția la erotism e, în volumul de față, cenzurată de compasiune, de solidaritatea cu victimele: „am donat sînge penrru victimele războiului./ pot spune că și eu am ajuns pe teritoriul minat/ bucăți microscopice din mine luptă împotriva rușilor” etc. (Doar praful de pușcă și arma nucleară). Frivolitățile inhibate de responsabilitatea solidarității se contrag astfel în interstițiile versurilor, cenzurînd răsfățul senzual.

            Condiția ocazională a celor două cicluri a impus o responsabilizare existențială a poemelor, dar le-a și inhibat vocația de răsfăț și fantezismul de zburdă ludică, trecute, parcă, în rezervă. Sînt scenarii poetice concurențiale, dar dacă viața vine cu somații, nici poeții nu pot face altceva decît să răspundă acestora.