Literatura română a secolului XX, între flux şi reflux estetic

Corectând, dintr-o perspectivă critică şi lucidă, teoria maioresciană a „formelor fără fond”, E. Lovinescu plasează manifestările de cultură ale unei epoci sub semnul unui “spirit al veacului” (Saeculum), care modelează, printr-o tendinţă sincronă, opere, autori, teme sau procedee din spaţii culturale diferite. Sincronismul, “acţiunea uniformizantă a timpului în elaboraţiile spiritului omenesc”, exprimă, cum scrie mentorul Sburătorului, o tendinţă unificatoare şi integratoare, ce aduce la convergenţă estetică manifestările artistice, literare, culturale ale unei epoci: „Sincronismul înseamnă, după cum am spus, acţiunea uniformizatoare a timpului asupra vieţii sociale şi culturale a diferitelor popoare între dânsele printr-o interdependenţă materială şi morală. Există, cu alte cuvinte, un spirit al veacului sau ceea ce numea Tacit un saeculum, adică o totalitate de condiţii configuratoare a vieţii omenirii”. Modernismul conotează, în primul rând, corespondenţa dintre opera de artă şi epoca ei, consonanţa dintre trăire şi operă, dintre textul literar şi emoţia estetică, elementul novator fiind principiul generator al modernismului, privit ca o sinteză între experienţă (tradiţie) şi experiment (noutate). Apărător fervent al autonomiei esteticului, Lovinescu s-a opus cu fermitate oricărei imixtiuni de ordin etic sau etnic ce ar fi putut aduce atingere acestui principiu. În fond, cultura şi, mai ales, literatura secolului XX poate fi percepută ca o mişcare de flux şi de reflux a esteticului. Excelenţa esteticului poate fi descifrată în epoca interbelică (Sadoveanu, Rebreanu, Arghezi, Blaga, Barbu, Bacovia), pentru ca după 1944 să se instaleze o perioadă de eclipsă, de ariditate valorică şi de imixtiune gravă a ideologicului în spaţiul literaturii. Mai trebuie însă menţionat faptul că teza autonomiei esteticului a lui Lovinescu nu e percepută ca justificare exclusivistă a literaturii prin estetic. Criticul recurge, cu măsură, cu metodă, şi la o investigare a literaturii din perspectiva confluenţelor şi a interdependenţelor de ordin socio-ideologic care nu au cum să nu influenţeze sfera literarului.

Evoluţia literaturii sub comunism reprezintă o etapă de involuţie, o anomalie de dezvoltare organică, un hiatus valoric, cele mai înalte culmi ale degradării esteticului fiind atinse de proletcultism, care a însemnat o ruptură brutală de tradiţia estetică a literaturii române. O dată cu generaţia anilor ’60 se instaurează o revigorare a lirismului pur, după o perioadă aridă, în care dogmatismul lozincard impusese o poezie didacticistă, concretizată în reportaje lipsite de fior afectiv sau de profunzime ideatică. În altă ordine de idei, afirmaţia lui Ioan Petru Culianu conform căreia România comunistă ar fi fost, din perspectivă culturală, „o Siberie a spiritului”, este, cu siguranţă, eronată. E rodul unui radicalism lipsit de argumente, de probe şi ilustrări. În anii şaizeci-şaptezeci-optzeci, literatura română şi-a diversificat formele de manifestare, a regăsit filonul estetic şi şansa sincronizării cu literatura occidentală, mai ales în teritoriul poeziei, care a experimentat livrescul, parabola, percepţia acută a cotidianului, ironia, fantezismul, imaginarul oniric, parodicul şi ludicul. Anii ’90 au instaurat totala libertate de creaţie, constatându-se acum un orizont al creaţiei şi receptării în perfect acord cu noile cuceriri ale postmodernismului, devenind foarte acut perceptibil conceptul de translaţie culturală, care defineşte un orizont al întâlnirilor între diferite spaţii culturale, sugerând o alternativă edificatoare la conceptul dihotomic de „ciocnire a civilizaţiilor”. Translaţia culturală este un indicator al mutaţiilor antropologice survenite în era globalizării, dar şi o modalitate de repoziţionare a subiectului faţă de lume, în context istoric şi ideologic. Orizontul receptării presupune, tot mai mult, examinarea operelor literare din perspectiva dihotomiilor identitate-alteritate, centralitate-periferie, naţional-universal, prin care discursul despre ceilalţi exprimă un semantism multifocal, reduplicând perspectivele şi rolurile strategiilor receptării şi nuanţînd, prin negociere a sensurilor şi diferenţelor, relieful întâlnirilor dintre culturi sau orizonturi mentalitare diferite, spaţiu dinamic al unor întâlniri, emergenţe şi recunoaşteri benefice.

Revenind la evoluţia literaturii române în secolul XX, se poate observa modul în care canonul estetic lovinescian, dominat de trei concepte suverane (sincronism, autonomia esteticului, mutaţia valorilor estetice) este asimilat şi ilustrat la nivelul cel mai înalt în perioada interbelică, fiind infirmat şi abolit în era proletcultismului, recăpătându-şi, o dată cu emergenţa neomodernismului influenţa asupra literaturii române, pentru a fi relativizat apoi prin strategiile şi formele textuale ale postmodernismului. Evoluţile, involuţiile şi relativizările canonice sunt, toate, determinate de o tendinţă de sincronizare pe care cultura şi literatura română şi-a manifestat-o mereu, cu mai multă sau mai puţină energie, cu mai multă sau mai puţină consecvenţă. Aş mai preciza că, în contextul evoluţiei literaturii române, dincolo de percepţiile partizane sau de acoladele autoiluzionante, sunt de remarcat acele perspective care şi-au propus, şi au reuşit, în mare măsură, să deconstruiască unele mituri mai mult sau mai puţin orgolioase, să demonteze frustrări şi complexe. Exemplare sunt exerciţiile de luciditate şi demitizare propuse de Mircea Martin, în G. Călinescu şi „complexele” literaturii române sau Eugen Negrici din Iluziile literaturii române. Sunt cărţi de critică şi de atitudine, de necesară şi fermă radicalitate, prin care actul critic îşi demonstrează din plin dimensiunea sa axiologică, de igienă etică şi de echilibru valoric relativizant. Eugen Negrici consemnează, în cartea sa, „consecinţele transplantului de modele” (între paseism şi accelerări ale ritmului de evoluţie), subliniind, în descendenţă lovinesciană, „rezistenţa faţă de nou a fondului nostru etno-psihic”, dar şi faptul că această „rezistenţă” s-a manifesta în mod discontinuu, ca flux şi reflux cultural: „Felul cum a evoluat literatura română demonstrează, însă, faptul că «fondul etno-psihic» se manifestă discontinuu, prin impulsuri compensatorii şi prin brusca activare a miturilor sub înrîurirea unor stări de conştiinţă specifice”. Există, subliniază autorul Iluziilor literaturii române, o discrepanţă evidentă între evoluţia literaturii române a secolului XX, o evoluţie sinuoasă, discontinuă, cu rupturi de ritm, retractări, reveniri şi sincope şi diagramele criticii şi istoriei literare, care au consemnat o evoluţie schematică, iluzorie, restrictivă şi artificială: „În loc să creăm un instrument nou, adaptat unei literaturi interesante tocmai prin netipicitate, ne-am grăbit şi ne-am străduit să-i inventăm acesteia o procesualitate artistică fără sincope, pe potriva schemelor perceptive şi a dialecticii evolutive a celor patru-cinci istorii literare europene familiare elitei intelectuale autohton”. Ar mai fi de discutat, în acest context, problematica geografiilor literare, a raportului dintre Centru şi periferie, conceptele centrilor de putere culturală, expresii conceptuale ale ideologiilor literare care, atent investigate şi valorificate, pot să ofere o imagine cuprinzătoare şi integratoare asupra literaturii române a secolului XX.

Desigur, avatarurile canonului literar în secolul XX trebuie să ţină cont de ingerinţe şi resituări ideologice care au marcat în profunzime relieful tulburat şi tulburător al culturii româneşti, cu figuri şi imagini „ascunse”, cu reconsiderări şi revizuiri est-etice, uneori cu substrat polemic accentuat. Tocmai de aceea scriitorii canonici ai secolului trecut au avut şi ei de suportat legitimări şi resituări, trecând prin etape ale gloriei şi perioade ale eclipsei valorice. Mizez, cu încredere, pe statutul canonic al unor scriitori precum Tudor Arghezi, Lucian Blaga, Ion Barbu, George Bacovia, Nichita Stănescu, Mircea Ivănescu, Ileana Mălăncioiu, Ana Blandiana, Ion Mureşan, în domeniul poeziei, Mihail Sadoveanu (Baltagul), Liviu Rebreanu (Ion, Pădurea spânzuraţilor), Camil Petrescu (Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război, Patul lui Procust), Mateiu I. Caragiale (Craii de Curtea-Veche), Marin Preda (Moromeţii), Nicolae Breban (Bunavestire), Augustin Buzura (Orgolii), Mircea Cărtărescu (Orbitor), în sfera prozei, E. Lovinescu, Tudor Vianu, G. Călinescu, I. Negoiţescu, Nicolae Manolescu, Eugen Simion, în sfera criticii literare, Mircea Eliade, Constantin Noica, Virgil Nemoianu, Gabriel Liiceanu, Andrei Pleşu, în domeniul istoriei ideilor. Dramaturgia a avut o prezenţă firavă în secolul XX, cu câteva excepţii care întăresc regula (Tudor Muşatescu, George Mihail Zamfirescu). În schimb, memorialistica este bine reprezentată (E. Lovinescu, Mihail Sebastian, Monica Lovinescu, Virgil Ierunca, Ion D. Sîrbu, Ion Ioanid).

O privire lucidă, necomplezentă şi decomplexată asupra literaturii române a secolului XX trebuie să înregistreze metamorfozele sale, avatarurile şi sincopele, accesele de sincronizare şi radicalismul ingerinţelor care s-au manifestat intempestiv, progresele şi reculul, nevoia de mituri şi necesitatea unei abordări obiective, demitizante. Literatura română a străbătut, prin marii săi creatori canonici, un parcurs sinuos, accidentat şi perisabil, într-o cadenţă ritmată de vocaţia conservatoare şi de voinţa de sincronizare, de flux, dar şi de reflux estetic.

Bibliografie critică selectivă

Iulian Boldea, Poeţi români postmoderni, Editura Ardealul, Tîrgu Mureş, 2006; G. Călinescu, Istoria literaturii române de la origini până în prezent, Editura Minerva, Bucureşti, 1986; Mircea Cărtărescu, Postmodernismul românesc, Editura Humanitas, București, 1999; E. Lovinescu, Istoria literaturii române contemporane, Editura Litera, Bucureşti, 1998; Nicolae Manolescu, Istoria critică a literaturii române. 5 secole de literatură, Editura Paralela 45, Pitești, 2008; I. Negoiţescu, Istoria literaturii române, Editura Minerva, Bucureşti, 1991; Eugen Simion, Scriitori români de azi, I-II, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1978; Radu G. Țeposu, Istoria tragică și grotescă a întunecatului deceniu literar nouă, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 2006.

 foto: icsumures.ro