În anii comunismului, atunci când literatura reprezenta fundamental o altă realitate decât viața de zi cu zi, genul științifico-fantastic a căpătat o popularitate foarte mare în literatura română, atrăgând nenumărați cititori. Drept mărturie stă numărul mare de publicații SF, atât periodice, cât și romane. Lucrurile s-au schimbat, însă, după 1990, când literatura științifico-fantastică românească a intrat într-un con de umbră. Editurile ce au apărut mai târziu au determinat un oarecare reviriment al genului, bazându-se, însă, pe traduceri. Publicațiile și autorii români de SF rămân, astăzi, o mică parte a titlurilor ce apar pe piața românească de carte. Acest fapt e explicabil din mai multe motive. În primul rând, SF-ul occidental (în special cel american, se bucură de o popularitate imensă, din cauza numărului ridicat de autori și de cititori). Apoi, direcția e susținută și de cultura pop (cinematografie, reviste de benzi desenate, etc.) care reușește să atragă și pasionați ai genului ce nu sunt neapărat preocupați de literatură. Deși existentă în lumea românească, această tendință e abia la început, iar reprezentarea lumii SF în afara granițelor literaturii rămâne încă la stadiul de experiment (de exemplu, East European Comic Con).

            Istoria genului SF își are începuturile mult înainte de 1930, când Hugo Gernsback a folosit pentru prima dată termenul ce avea să denumească, ulterior, un curent de gândire care, în secolul XXI, atrage milioane de adepți și a devenit un fenomen cultural. De la satira iluministă a lui Swift din Călătoriile lui Gulliver, la elementele de horror romantic ale lui Mary Shelley din Frankenstein, originea genului SF e pe larg disputată. Cert e faptul că, la fel cu literatura fantasy (de care genul SF este inexorabil legat), apariția literaturii științifico-fantastice coincide cu libertatea gândirii pe care o aduce romantismul, cu depășirea normelor stricte în domeniul literar. Și mai cert e faptul că, spre deosebire de fantasy, un text SF trebuie să conțină acel element științific, acea trimitere la principii de natură fizică, chimică, cibernetică sau biologică pentru a fi catalogat drept aparținând genului. De la autorii ce au premers conceptul, ca de exemplu Jules Verne sau H.G Wells, la reprezentanții definitorii, ce au trasat principalele direcții SF în secolul al XX-lea, ca George Orwell, Isaac Asimov, J.G Ballard, Doris Lessing sau Octavia Butler, toți autorii SF redau explorarea unor lumi necunoscute, de multe ori distopice, lumi în care principiile științifice nu se aplică la fel cu realitatea înconjurătoare.

Termenul „science  fiction” a intrat în uz general în anii 1930, o apariție timpurie a acestuia fiind în  editorialul lui Hugo Gernsback  din prima ediție a revistei Wonder Stories  (iunie 1929). Gernsback definește literarura science-fiction astfel: „Prin «literatură științifică» mă refer la autori Jules Verne, H. G. Wells și Edgar Allan Poe și la un anumit tip de poveste  ̶ o poveste fermecătoare, amestecată cu fapte științifice și viziune profetică … Nu numai că aceste povești uimitoare sunt o lectură extrem de interesantă  ̶  ele sunt întotdeauna instructive.”[1]  Noțiunea de SF ca literatură didactică și progresivă, cu o bază solidă în științele contemporane a fost curând revizuită de editorii genului, care au abandonat unele dintre clasificările lui Gernsback, păstrând însă accentul pus pe noțiunea științifică. Un nou manifest a fost elaborat de John W. Campbell  Jr pentru Astounding Stories. El a propus ca SF-ul să fie privit ca un mediu literar asemănător științei în sine: „Metodologia științifică implică ideea că o teorie construită bine nu numai că va explica fenomenele cunoscute, ci va prezice și fenomene noi și încă nedescoperite. Science fiction-ul încearcă să facă cam la fel – și să scrie, sub formă de poveste, cum arată rezultatele atunci când sunt aplicate nu numai mașinilor, ci și societății umane.”[2]

Ulterior, la câțiva ani de la crearea termenului „science fiction” s-a dezvoltat o adevărată subcultură a genului, formată din scriitori, editori de reviste (și, mai târziu, editori de carte), recenzenți și fani. Povestirile și romanele scrise în cadrul acestei subculturi au drept puncte comune ipoteze, coduri lingvistice și tematice care au fost încorporate în genul literar aflat în continuă expansiune, creând un sentiment de izolare de lumea exterioară, pentru care aceste coduri au rămas criptice. Toată această matrice vie, nu doar textele de ficțiune care au prilejuit-o inițial, a ajuns să fie numită „science fiction”.

Odată ce categoria editorială a fost stabilită, cititorii și criticii au început să folosească termenul cu referire la lucrări mai vechi, reunind toate poveștile care păreau să se potrivească specificațiilor. Cu toate acestea, primul studiu major al precursorilor domeniului a fost realizat de o persoană din afara acestuia, academicianul J. O. Bailey, fiind intitulat  Pilgrims through Space and Time (1947). Autorul și-a definit materialul de studiu, ficțiunea științifică, drept  povestirea unei invenții sa descoperiri imaginare din cadrul științelor naturii, plasând criteriul științific în centrul preocupărilor acestui tip de literatură.

Evoluția genului science fiction

Precursori

Precursorii genului science fiction-ului pot fi găsiți în trecutul îndepărtat. Printre primele exemple se numără satiristul grec Lucian, născut în secolul al II-lea, de origine siriană, care în Călătorii pe Lună  descrie navigarea pe Lună. Astfel de texte cu elemente supranaturale ofereau un format popular, în care autorul să satirizeze guvernul, societatea și religia, fără a risca acuzații de calomnie, cenzură și persecuție. Cel mai cunoscut precursor al genului este Cyrano de Bergerac, care a scris despre o călătorie pe Lună, unde se găsește o societate utopică, lipsită de război, boli, și foame. Călătorul lui Bergerac mănâncă fructe din pomul biblic al cunoașterii și se alătură societății lunare ca filozof. După o scurtă întoarcere pe Pământ, el călătorește pe Soare, unde o societate de păsări îl judecă pentru crimele umanității. Scopul prozei lui Bergerac este de a face lucruri imposibile să pară plauzibile. Deși acest lucru și celelalte scrieri SF ale sale au fost publicate postum și în diferite versiuni cenzurate, Bergerac a avut o mare influență asupra satiriștilor și criticilor sociali de mai târziu. Două lucrări în special: Călătoriile lui Gulliver (1726) ale lui Jonathan Swift și Micromégas a lui Voltaire (1752) dovedesc influența lui Bergerac, prin similarități ca monștrii ciudați, inversiuni ale normalității și satiră dură.

Secolul XIX și începutul secolului XX

Proto-science fiction

În 1818, Mary Wollstonecraft Shelley  a făcut următorul pas major în evoluția genului SF, atunci când a publicat  Frankenstein: sau Prometeu modern. Susținătorii ideii conform căreia Shelley este creatoarea science fiction-ului subliniază faptul că autoarea folosește o schemă ficțională inovatoare. Abandonând specificul romanului gotic convențional, Shelley îți transformă protagonistul într-un om de știință (deși termenul „om de știință” nu a fost de fapt inventat până în 1834). El este interesat de electricitate și vivisecția galvanică, două dintre tehnologiile avansate de la începutul anilor 1800. Chiar dacă reanimarea cadavrelor rămâne și astăzi o imposibilitate științifică, Shelley reușește să dea poveștii un aer de plauzibilitate științifică. Prin direcționarea magistrală a orizontului de așteptare a cititorilor, Mary Shelley pune bazele unei noi abordări a scriiturii, creând senzații palpitante de uimire și frică.  Frankenstein  e o carte ce se tipărește continuu de la prima sa publicare și a fost adaptată pentru film de mai multe ori, după prima versiune de film mut din 1910. Un alt precursor marcant al genului SF din secolul al XIX-lea a fost Edgar Allan Poe, autorul mai multor lucrări clasificate ca science fiction. Farsa balonului  din 1844, publicată inițial în „New York Sun”, este un exemplu al capacității lui Poe de a oferi descrieri tehnice precise, menite să inducă în eroare și să impresioneze cititorii.

Jules Verne

Foarte important pentru dezvoltarea genului SF a fost și Jules Verne, care l-a considerat pe Poe o influență semnificativă pentru scrisul său. Pe bună dreptate, Verne este considerat inventatorul genului SF. Primul roman al lui Verne,  Paris au  XX-ième  siècle  (Parisul în secolul XX) a fost scris în 1863, dar publicat abia în 1994. Acțiunea are loc în anii 1960 și conține unele dintre cele mai precise prognosticări ale autorului: trenuri suspendate, automobile, mașini de facsimil și mașini bancare asemănătoare calculatorului. Cu toate acestea, reprezentarea cărții despre o lume distopică întunecată și amară, lipsită de artă a fost considerată radicală de către Jules Hetzel, editorul lui Verne.

Hetzel, care a publicat o revistă populară de știință pentru tineri, „Magasinu illustré  d’éducation et de récréation”, a înțeles gustul public mai bine decât Verne. Cu îndrumarea editorială a lui Hetzel, Verne a abandonat futurismul său îndepărtat și a început să lucreze la primul dintre  romanele sale de călătorii fantastice, Cinci săptămâni în balon (1863). În această serie de techno-thrillere contemporane, cititorul află despre baloane, submarine, trenuri, elefanți mecanici și multe alte minuni inginerești, toate descrise cu o precizie tehnică de neegalat și cu umor.

Romanele lui Verne au obținut un succes internațional remarcabil, iar autorul a ajuns celebru în toată lumea. Romanele sale importante, care au fost adaptate pentru film de mai multe ori, au rămas populare în secolul XX, iar „romantismul științific” a devenit o coordonată constantă a culturii pop occidentale.

Science fiction-ul britanic clasic

Marea Britanie, precum și Franța, au cunoscut o înflorire a imaginației creatoare în anii 1880 și ’90. Repere literare ale perioadei au inclus lucrări inovatoare, cum ar fi Ciudatul caz al doctorului Jekyll și al domnului Hyde al lui Robert Louis Stevenson (1886) și cele trei volume fenomenale ale lui Wells, Mașina timpului(1895), Omul invizibil (1897) și Războiul lumilor (1898). Niciodată până atunci evenimente fantastice plauzibile din punct de vedere științific nu fuseseră plasate chiar în mijlocul vieții de zi cu zi. Aceste lucrări au folosit viziunea asupra lumii prezentată de știință pentru a rupe agresiv țesătura realității victoriene. Astfel, la începutul secolului XX, multe dintre cele mai comune teme științifico-fantastice, ca, de exemplu, călătoria în spațiu, călătoriile în timp, utopiile, distopiile și întâlnirile cu ființe extraterestre, purtau marca literaturii britanice.

Literatura de masă și SF-ul pentru adolescenți

Realitățile lumii publicistice au adus o schimbare importantă în dezvoltarea genului SF. Cea mai importantă schimbare în Marea Britanie a fost o scădere a popularității romanelor victoriene și un interes crescut pentru revistele literare. Această schimbare s-a dovedit extrem de avantajoasă pentru proza scurtă science fiction. A luat astfel naștere un nou subgen, a cărui primă reprezentare a fost povestirea lui George Chesney Bătălia de la Dorking (1871). Publicată pentru prima dată în „Blackwood’s Magazine”,  Bătălia de la Dorking  a plecat de la premisa întunecată a înfrângerii Marii Britanii de către armata prusacă din cauza slabei înarmări. Astfel, a luat naștere genul tehno-thriller militar. Chesney s-a folosit de narațiunea sa despre viitorul apropiat pentru a avertiza împotriva a ceea ce el a perceput ca simptome ale declinului Marii Britanii.

Edgar Rice Burroughs a transformat SF-ul european într-un gen american distinct, adresat unui public tânăr prin cu povestirea sa Under the Moons of Mars (Sub lunile marțiene), din 1912. Combinând elemente europene de fantasy și horror cu stilul expansionist al Americii de început de secol XX, Burroughs creează un erou de clișeu, John Carter. În ciuda inconsecvențelor narative, povestirea (ce, mai târziu, a fost republicată ca roman) a rămas un arhetip SF, în special pentru „operele spațiale” din anii 1950. Ulterior, succesul genului SF în SUA a dus la fondarea revistelor SF dedicate publicului matur, fapt ce a mutat centrul de greutate al acestei literaturi peste ocean.

„Epoca de aur” a science fiction-ului

Hugo  Gernsback, un emigrant din Luxemburg stabilit în New York era specializat, la începutul anilor 1910, în publicarea revistelor tehnice pentru pasionații de radio și electronice. Observând dragostea tot mai mare a publicului său pentru literatura dedicată tehnicii,  Gernsback  a început să republice operele lui Verne și Poe și scrierile timpurii ale lui H.G. Wells. Revista sa, Amazing Stories  (fondată în 1926) a deschis calea pentru multe alte reviste de același gen, ce au reprezentat direcția de cultură (sau, mai degrabă, subcultură) a unei generații de adolescenți. Ulterior, în 1934, acești adolescenți, deveniți între timp adulți, au sprijinit înființarea Science Fiction League, o organizație de fani sponsorizată profesional de Gernsback. Tinerii adepți și-au publicat în curând propriile povești și, odată cu trecerea timpului, au devenit profesioniștii lumii SF. Diverse grupuri literare și-au susținut ideologiile în presă și au fost puse bazele unor convenții și societăți, prin intermediul cărora SF-ul a devenit un gen literar major, de multe ori repudiat de literatura cultă, dar bucurându-se de nenumărați adepți și cititori.

Science fiction sovietic

Doar lumea uriașă a publicațiilor de stat sovietice putea să concureze cu producția de SF din SUA. Din cauza promovării conceptului de „socialismului științific”, în URSS s-a creat un spațiu de existență pentru science fiction. Pe de altă parte, natura adesea alegorică a genului  a oferit scriitorilor sovietici multe oportunități creative pentru o exprimare relativ liberă.

Science fiction-ul sovietic a dat naștere mai multor subgenuri, cum ar fi povestirile tehno-thriller și multe așa numite „opere spațiale”. Genul s-a manifestat și în cadrul cinematografiei de început de secol XX (filmul mut constructivist „Aelita” din 1924 este bazat pe romanul cu același titlu din 1923 al lui Aleksey Tolstoi). Cu o scenografie și costume pline de imaginație, filmul și romanul au influențat cinematografia americană din vreme. O altă lucrare notabilă a acestei perioade a fost  Mi a lui  Evgheni Zamiatin (scris în 1920, a circulat în manuscris și nu a fost publicat în limba rusă până în 1952, fiind ulterior tradus în engleză sub titlul Noi în 1924). Datorită traducerii, romanul a câștigat un mare număr de cititori în afara granițelor URSS, cu toate că  îndrăzneala satirică a  autorului a dus la alungarea sa din țară. Descrierea vieții într-un stat totalitar din roman a influențat celelalte două mari romane distopice ale secolului 20,  Brave New World (1932) al lui  Aldous Huxley și romanele lui  George Orwell (Ferma animalelor  și 1984).

Science fiction după al doilea război mondial

Noi direcții în ficțiune

Filmele SF ale anilor ’50, cu câteva excepții notabile  ̶  de exemplu, Ziua în care Pământul s-a oprit (1951),  Războiul lumilor (1953) și Planeta interzisă (1956)  ̶  au avut tendința de a rămâne în sfera producțiilor ieftine și superficiale. În ciuda acestui fapt, perioada a dat și unele dintre cele mai importante nume ale genului, care s-au bucurat de faimă internațională. Nume ca Robert Heinlein,  Isaac Asimov și  Ray Bradbury sau britanicul Arthur C. Clarke au devenit reprezentative pentru lumea SF. Deși piața de carte aferentă genului era dominată de publicațiile de limbă engleză, literatura SF a găsit reprezentare și în alte limbi. Stanislav Lem, din Polonia, sau Italo Calvino, din Italia au conferit noi direcții genului, alături de autori sovietici sau chinezi. Ulterior, la începutul secolului XXI, principala revistă science fiction din China  a revendicat un public de 500.000 de cititori, făcând să pălească, prin comparație, tirajul oricărei reviste SF europene sau americane.

Filme și seriale SF

Spre deosebire de deceniile anterioare, SF-ul tradițional de la sfârșitul anilor 1960 și începutul anilor ’70 a atins o popularitate fără precedent în televiziune și în film. Serialele americane SF, cum ar fi Star Trek  (1966-69) sau lungmetrajele Fahrenheit 451 (1966),  2001: A Space Odyssey (1968) și Charly (1968), bazate pe romane de Bradbury, Clarke și Daniel Keyes, au câștigat laude critice și au atras un număr tot mai mare de regizori și actori ai genului. Încasările din box-office-ul american pentru filme science fiction, fantasy și horror au sărit de la 5 % în 1971 la aproape 50 % până în 1982; deși ponderea a scăzut oarecum în anii următori, science fiction-ul a continuat să fie unul dintre cele mai importante tipuri de film de la Hollywood. În anii ’80 a apărut subgenul cyberpunk, o combinație de elemente cibernetice (teoria comunicării, a controlului sistemului nervos uman) cu elemente punk (conștiință socială alienată). Creșterea explozivă a lumii digitale de după 1990 a dat literaturii cyberpunk un sentiment de relevanță imediată. Pe de altă parte, fantezia eroică a început să captiveze din ce în ce mai mult cititorii și spectatorii de film după 1990. Ca dovadă, în 1992, Science Fiction Writers of America a devenit  Science Fiction and Fantasy Writers of America, Inc., incluzând, astfel, nou-afirmatul gen fantasy. Romane ca Harry Potter au ajuns la cifre de vânzări record, iar volumul lui J.R.R Tolkien, Stăpânul inelelor, o carte de căpătâi a genului fantasy, a fost adaptat în trei filme cu încasări spectaculoase (și premiate cu Oscar).

Câteva teme științifico-fantastice

Utopii și distopii

Termen creat de Sir Thomas More în secolul al XVI-lea, utopia portretizează o societate ideală, aflată într-un spațiu ipotetic și imposibil.  Utopiile au prosperat pe fondul fascinației exercitate de progresul științific în secolul al XIX-lea. Asociate gândirii socialiste, ele au devenit reprezentative pentru scrierile lui H. G Wells care, în scrieri ca A Modern Utopia  (1905) sau Men Like Gods (1923) prevede existența unei societăți raționalizate și tehnocrate. Un alt tip de utopii este reprezentat de utopiile pastorale, ce funcționează ca un refugiu imaginar față de forțele tehnologice care deformează peisajul real al lumii înconjurătoare. Utopiile pastorale tind să fie liniștite, prezentând o lume a satului ce se retrage din fața elementelor moderne, ca ziarele, băncile și mașinile enervante. Mai târziu, Ursula K. Le Guin creează utopia SF modernă cu The Dispossessed (1974), o lume ce descrie un stat anarhist care se străduiește să-și  îndeplinească  propriile idealuri.

O dificultate centrală a ficțiunii utopice este lipsa unui conflict dramatic; o stare de perfecțiune este în mod inerent inegală. Apare astfel contra-utopia, distopia, în care speranțele de mai bine sunt înlocuite de temeri halucinante ale consecințelor negative ale comportamentului actual. Utopiile tind să aibă un luciu placid de falsă bunăvoință, în timp ce distopiile afișează o atitudine cinică. Utopiile prezintă în mod obișnuit personaje moderne ce trec printr-o experiență de conversie la mentalul utopic, după care toată acțiunea se oprește. În distopii, un personaj care îi reprezintă pe moderni este urmărit, persecutat, degradat și, de obicei, ucis. În Brave New World a lui Huxley, un disident intelectual este identificat și exilat de conducătorii lumii, ce doresc să-și păstreze statutul neștirbit.

Societăți alternative

Dacă cineva renunță la ideea că trecerea timpului trebuie să înrăutățească sau să îmbunătățească lucrurile, spectrul posibilităților se extinde dramatic. Scriitorii de science fiction au depus mult efort pentru a concepe societăți care nu sunt nici perfecte, nici oribile, ci diferite, străine de experiența umană. Cel mai mare succes popular al lui Robert Heinlein, romanul Stranger in a Strange Land (1961), prezintă soarta unui profet și reformator social care a fost crescut de marțieni. Eroul ciudat al poveștii neagă aproape fiecare obicei uman legat de sex, moarte, religie și bani. Din motive evidente, opera lui Heinlein a fost o icoană a contra-culturii anilor 1960.

Mulți scriitori SF, cum ar fi Heinlein, au avut o plăcere deosebită în a perturba principiile cele mai de bază ale condiției umane. The Ophiuchi  Hotline (1977) a lui John Varley este o arhivă de metode de a spulbera vechile adevăruri ale existenței umane: personajele mor și renasc în formă de clone, își schimbă sexul cu ușurință, fac înregistrări de rezervă ale personalităților lor și suferă acte drastice de intervenție chirurgicală, toate acestea având loc într-o societate care acceptă astfel de lucruri ca fiind normale.

Sex

Genul SF a avut dintotdeauna o afinitate deosebită pentru feminism, iar atracția a fost reciprocă. În Mizora (1890), Mary Bradley Lane a prezentat o  utopie feministă timpurie, iar în Herland, Charlotte Perkins Gilman (1915) a imaginat o societate de femei care se reproduc prin partenogeneză. Subiectul a interesat, de asemenea, unii autori de sex masculin. Venus Plus X (1960) a lui Theodore Sturgeon a examinat limitele genului într-o lume în care sexualitatea și reproducerea sunt suplimente chirurgicale. Una dintre cele mai atente explorări ale temei îi aparține autoarei Ursula K. Le Guin, în Mâna stângă a întunericului (1969), care a postulat o societate umană pe o planetă îndepărtată, unde oamenii nu au identitate sexuală, dar devin ființe sexuale pentru o scurtă perioadă o dată pe lună; fiecare poate deveni bărbat sau femeie în această perioadă. Le Guin analizează consecințele acestui tip de societate în detaliu antropologic meticulos într-un tur de forță narativă.

Deși SF-ul feminist tindea să spere la dreptatea de gen, o puternică școală distopică de science fiction feminist a sugerat că relațiile dintre bărbați și femei ar putea trece de la problematice la de-a dreptul catastrofale. Misoginismul distopic al lui  Margaret Atwood din  The Handmaid’s Tale (1985) este expresia cea mai clară a acestei orientări. Desprinsă din tendințele contemporane întunecate, lumea amară a poveștii femeii (redusă la condiția de roabă) este condusă de un regim religios american represiv. Această distopie se prăbușește în cele din urmă din cauza propriei ostilități față de femei – pentru a fi urmată de încă o epocă istorică. În acest sens, The Handmaid’s Tale face pace parcursul istoric obișnuit și  transcende  limitele obișnuite ale utopiilor și distopiilor.

Întâlniri extraterestre

Deoarece ființele umane sunt singura formă cunoscută de viață ce posedă ideea de sine, orice întâlnire cu inteligența non-umană este în mod necesar speculativă. O cunoaștere mai completă a istoriei naturale a permis scriitorilor să-și imagineze că viața pe alte lumi s-ar putea dezvolta diferit față de viața de pe Pământ. Extratereștrii au fost astfel imaginați pentru prima dată ca fiind diferiți față de formele de evoluție darwiniste de către H.G. Wells, ai cărui marțieni subțiri și sângeroși posedau intelecte „vaste, reci și lipsite de sentiment”. Mai târziu, în  Solaris al lui Stanisław Lem (1961), existența de pe o planetă extraterestră este atât de îndepărtată din punct de vedere metafizic de umanitate, încât îi face pe investigatorii cosmonauți să halucineze. Extraterestrul din Solaris este o enigmă permanentă, complet de neînțeles pentru orice proces al gândirii umane.    

Motivele invaziei extraterestre persistă în science fiction, ca în filmul Alien (1979) cu monștrii săi nemiloși și paraziți. Cu toate acestea, o tendință distinctă și în creștere în cadrul science fiction plasează extratereștrii în ipostaza de colegi de muncă, ofițeri de știință, specialiști tehnici, prieteni și chiar personaje de care oamenii se pot îndrăgosti. Două dintre cele mai proeminente exemple în acest sens provin din seriale de televiziune, Star Trek  și Alien Nation.

Roboții

Roboții reprezintă, în primul rând, invenții tehnice specifice lumilor SF, dar sunt, în același timp, figuri centrale în experimentele de gândire science fiction menite să provoace dezbateri despre locul umanității într-un mediu puternic tehnologizat. Isaac Asimov, de exemplu, a creat un sistem etic complex pentru oameni și roboți. Celebrele trei legi ale roboticii ale lui Asimov sunt următoarele: „(1) un robot nu poate răni o ființă umană sau, prin lipsa de acțiune, nu poate permite unei ființe umane să ajungă să facă rău; (2) un robot trebuie să se supună ordinelor date de ființele umane, cu excepția cazului în care astfel de ordine ar intra în conflict cu Prima Lege; (3) un robot trebuie să-și protejeze propria existență atât timp cât o astfel de protecție nu intră în conflict cu Prima sau a Doua Lege.”

Asimov a reușit să obțină un set interesant de romane și povestiri pornind de la aceste trei premise, chiar dacă legile sale imaginare nu au fost niciodată folosite pentru controlul vreunui robot din lumea reală. Dimpotrivă, robotica secolului XXI este probabil cea mai bine reprezentată de dispozitive militare semi-autonome, cum ar fi rachetele militare special concepute pentru exploda când își ating ținta, făcând daune considerabile.

Există nenumărate alte teme specifice literaturii SF, ca de exemplu călătoriile în timp și spațiu intergalactic, universurile paralele, tehnologia avansată sau istoriile alternative. Varietatea aceasta de subiecte, de tipologii de personaje și de abordări decurge din numărul foarte mare de autori și de pasionați ai genului. Practic, literatura science fiction poate intra pe orice făgaș tematic, cu o singură condiție: să mențină prezența unui factor științific sau tehnologic în universul lumii create. Și, deși multe dintre textele care rezultă sunt pline de clișee narative și stilistice, uneori apar lumi ficționale de o complexitate și creativitate uimitoare, prezentate cu mult fler narativ și populate de personaje memorabile. Pentru aceste tipuri de cărți merită să te pierzi în hățișurile interminabile ale literaturii SF.

[1] Hugo Gernsback , Amazing Stories, aprilie 1926, apud http://www.sf encyclopedia.com/entry/definitions_of_sf (trad. n.)

[2] John W Campbell, Astounding SF, în Astounding Stories, 1940, apud http://www.sf encyclopedia.com/entry/definitions_of_sf (trad. n.)