LIVE

„LIVE” în regia lui Bobi Pricop este primul spectacol transmis în direct de Teatrul Național „Radu Stanca”, online, pe Scena Digitală. El propune un nou concept de teatru-film, formă artistică hibridă, născută în contextul constrângerilor impuse de pandemia de coronavirus care a obligat teatrele să găsească noi modalități de a păstra legătura cu publicul în vremea în care instituțiile de cultură rămâneau închise. Cum este bineștiut, vremurile mai vitrege au adesea darul de a determina oamenii să găsească alternative, să inoveze, să răspundă cu un plus de implicare și creativitate. Drept urmare, artiști ca Bobi Pricop au descoperit noi forme de exprimare, inspirate de contactul nostru tot mai pregnant cu tehnologia, de viața trăită la granița dintre real și virtual. Având la bază textul scris de tânărul dramaturg de origine austriacă, Thomas Perle, spectacolul prezintă cinci povești scurte, independente, singurul lor liant fiind faptul că toate se petrec în mediul online. În prima dintre ele, protagonista de origine maghiară a unui vlog de gătit (Emőke Boldizsár) supune atenției internauților nu o nouă rețetă culinară, așa cum îi obișnuise, ci o întâmplare care o intrigă, la care a asistat în timp ce era în parc cu fetița ei. Este vorba despre un băiețel bătut crunt de mama lui. Situația o determină să își asume un rol civic, să întrebe dacă ar trebui să cheme poliția, sau protecția copilului. Opiniile urmăritorilor ei încep să curgă, multe dintre ele fără legătură cu subiectul, pline de greșeli de ortografie și chiar de porniri naționaliste.

A doua scenă începe ca un interviu de angajare realizat prin intermediul internetului, însă puțin câte puțin constatăm cu surpriundere că întrebările „angajatoruluiˮ deviază înspre reamintirea experiențelor marcante ale copilăriei d-rei Popa (Fabiola Petri)— boala bunicului înainte de a muri, tăierea porcului de Crăciun, verile în grădină cu razele soarelui bătându-i pe față— ca să realizăm apoi că asistăm la o sesiune de psihodramă și că psihoterapeutul (Daniel Plier) utilizează jocul dramatic improvizat pentru a scoate la iveală frica, sentimentul de epuizare, golul, lipsa de încredere în sine a pacientei sale, care deși are o specializare în IT și vorbește mai multe limbi străine este sigură că nu va găsi un job decent și se vede pe un câmp culegând sparanghel. Afirmațiile pozitive cu caracter motivațional au rolul de a-i reconfigura acesteia modul de a gândi, de a înlocui atitudinea umilă, a omului simplu, rezumată de expresia aforistică a bunicului „nu te-ntinde mai mult decât te ține păturaˮ, cu o viziune mai optimistă și mai conștientă de propria valoare. Figurile celor doi par decupate dintr-un fundal întunecat. Printr-un montaj de tipul plan-contrapan, care se desfășoară live, camera înregistrează chiar și cele mai fine expresii faciale, ce facilitează accesul spectatorilor la emoțiile personajelor.

Imediat ce dialogul ia sfârșit, obiectivul a se mută asupra următoarei povești, printr-un travelling care aduce în cadru întregul decor, construcția modulară a acestuia, celălalte camere de filmat, recuzita minimală, accentuând caracterul autoreferențial al spectacolului. A treia poveste dezvăluie situația dificilă a muncitorilor români peste hotare, exploatați de angajatori și lăsați de izbeliște când se află în imposibilitatea de a mai munci. Este și cazul tânărului care are un accident de muncă într-un abator din Germania și urmează să fie trimis în România pentru continuarea tratamentului, deoarece asigurarea nu acoperă toate costurile. Pe același principiu al montajului alternat vedem pe rând în fața laptopului figura îndurerată și disperată a mamei (Johanna Adam) și cea a cadrului medical care îi aduce la cunoștință starea fiului ei (Valentin Späth).

A patra poveste aduce în prim-plan doi gameri (Anca Cipariu și Yannick Becker) care se cunosc doar în lumea virtuală, prin intermediul unui joc de tip second life. Legătura lor este una profundă, la granița dependenței emoționale și totuși incompletă. Ea: „Viata e la un alt nivel cu tine.ˮ El: „Tu mi-ai salvat viața. Vocea ta e cea mai importantă chestie din viața mea. Îmi umpli camera ca fără măcar să ne atingem. Mi-e bine cu tine. Te simt reală, mai mult decît reală.ˮ Gesturile de automângâiere ale fetei, nevoia ei de a-i vedea lui fața, dorința de a i se cânta înainte de a adormi relevă dorul de a avea alături un iubit în carne și oase, o prezență caldă și ocrotitoare. Singurătatea celor doi este exprimată în glumele cinice pe care ei le fac la gândul că dacă ar muri nimeni nu și-ar da seama.

Ultima poveste se concentrează asupra unui un vlog de investigații jurnalistice din Germnia, care încearcă să elucideze un caz de exorcizare. Din primele date era vorba despre un tratament crud (legare pe cruce, biciuire) aplicat de către un preot unui tânăr homosexual. În ciuda eforturilor celor care conduc cercetările, informațiile primite de la cetățenii de rând sunt vagi sau contradictorii. S-au întâmplat într-adevăr aceste lucruri? Și dacă da, unde? La o biserică? La o mănăstire? La un seminar teologic? Nimeni nu știe. Singura concluzie a anchetei este aceea că România este o țară cu peisaje deosebit de frumoase și plină de contraste, după cum se vede și din imaginile proiectate pe ecran (singurele din tot spectacolul filmate în aer liber): oi păscând între panouri fotovoltaice, biserici cu turle aurite și mașini luxuoase parcate în fața acestora, în contrast cu o infrastructură rutieră deplorabilă și cu o populație care trăiește la limita sărăciei, totul învăluit într-un soi de indolență generală și un optimism balcanic, care îl determină pe investigator (Daniel Bucher) să încheie cu urarea românească „Sănătate și virtute…!ˮ

LIVE

De Thomas Perle

REGIA ȘI SPAȚIUL SCENIC: Bobi Pricop

MUZICĂ ORIGINALĂ: Eduard Gabia

DIRECTOR DE IMAGINE, SUNET și MONTAJ: Mihai Popa

VIDEO DESIGN: Dan Basu

ASISTENȚĂ COSTUME: Emőke Boldizsár

OPERATOR MONTAJ LIVE: Ovidiu Coca

MANAGER PROIECT: Hunor Horvath

ASISTENT PROIECT: Eliza Ceprăzaru 

DISTRIBUȚIE: Johanna Adam, Yannick Becker, Emőke Boldizsár, Daniel Bucher, Anca Cipariu, Fabiola Petri, Daniel Plier, Valentin Späth

Articol apărut în nr. 3/2020 al revistei