Locke – un „one-character movie” excelent

Indiferent de gradul de familiarizare a spectatorului cu formulele teatrale de ieri și de azi, termenul și convenția propusă de „one-man-show” (mai exact, „one-person-show”, în accepțiunea political correctness-ului) sunt suficient de cunoscute pentru a nu stârni confuzii. Totuși, când vine vorba despre cinematografie, filmele cu un singur personaj nu se bucură de aceeași popularitate și asta și din cauza faptului că, deși acest tip de „one-character movie” nu este o formulă filmică absolut deloc recentă, reprezintă o provocare și un risc substanțial mai mare pe care regizorii rareori și-l asumă. Motivele sunt variate, însă, cu siguranță, majoritatea celor care au abordat această formulă au resimțit pericolul unei teatralizări excesive care ar putea compromite materialul cinematografic final. În timp ce scena și mecanismele unei monodrame se pot bucura de libertatea pe care ți-o oferă adresarea frontală cu publicul, aparteurile, dinamizarea progresiei dramatice prin artificii ale dispozitivului scenic, filmul pare să umble pe un teren mult mai rigid. Bineînțeles, există și în zona cinematografică proiecte care și-au asumat aproape cu voluptate această teatralitate pe care o conferă spargerea celui de-al patrulea zid, tranzițiile spațio-temporale aleatorii sau emfaza discursivă. Însă majoritatea acestor filme sunt mai degrabă asimilate unei estetici experimentale, adresate unui public de nișă, așa cum este cazul unui proiect ca Manifesto (2015), semnat de Julian Rosefeldt, unde Cate Blanchett interpretează 13 personaje, pentru 13 tablouri filmice/dramatice de sine-stătătoare. Dar acest exemplu poate nu este cel mai inspirat, din moment ce narațiunea cinematografică fragmentară permite schimbarea situației și personajului central și, implicit, se sustrage riscului de a cădea într-o monotonie care îl va face pe spectator să-și piardă repede interesul. 

Din această perspectivă, cele mai meritorii „one-character movies” par a fi cele care reușesc să rămână în convențiile unui cronotop precis pe toată durata acțiunii, fără să apeleze la ornamente sau strategii de editare nonconformiste și fără ca acest lucru să altereze consistența și coerența progresiei narative. Unul dintre cele mai cunoscute exemple din această categorie ar fi Buried din 2010, al regizorului spaniol Rodrigo Cortés, în care personajul jucat de Ryan Reynolds petrece aproape 1 oră și 30 de minute într-un coșciug, în încercarea de a găsi o ieșire din acest scenariu rupt parcă din prozele lui Poe. Dar, în timp ce această producție, a reușit să ajungă la publicul larg nu în ultimul rând datorită faimei atinse deja de actorul antrenat în comedii romantice de succes, alte producții cel puțin la fel de valoroase par să fi rămas în umbră. 

Astfel, apărut trei ani mai târziu, Locke, scris și semnat de Steven Knight, nu s-a bucurat de același destin, în ciuda jocului lui Tom Hardy, un actor net superior lui Reynolds, dar nu la fel de în vogă precum acesta, cel puțin nu la momentul apariției acestei producții. Totuși, filmul din 2013, deși nu se poate lăuda cu aceeași încărcătură de adrenalină pe care o propune thrillerul contracronometru al lui Cortés, lansează niște provocări mai delicate. Acestea implică nu doar explorarea unor nuanțe emoționale mai subtile de către actorul principal, ci și o armonizare mai dificil de realizat între sondarea motivațiilor personajului și progresia narațiunii cinematografice care, la o privire superficială, „excelează” prin monotonia sa. Cu toate acestea, regizorul britanic reușește să se eschiveze de la o progresie narativă lipsită de substanță, transformând aparenta lentoare cu care filmul se desfășoară într-un avantaj care susține procesul interior dureros prin care protagonistul își restructurează complet principiile de viață. Pe scurt, Locke urmărește drumul cu mașina al personajului omonim, un maistru în construcții din Birmingham care conduce în plină noapte spre Londra, unde singura femeie cu care a avut un one-night-stand se pregătește să nască. Fără a fi martori la alte evenimente definitorii pentru existența sa, descoperim doar prin intermediul dialogurilor telefonice ale lui Ivan Locke, de-a lungul acestui drum de aproape 1 oră și 20 de minute, la fel ca într-o dramă scrisă de Strindberg, toate componentele care îi compun universul social și intim: este căsătorit cu o femeie pe care o iubește și cu care are deja un fiu; în plus, are un job de succes unde este apreciat pentru profesionalismul său, fiind implicat în proiecte monumentale care îi pot asigura faima. În același timp, Locke încă este marcat de ura față de propriul tată care l-a abandonat când era copil, iar această experiență îl convinge de faptul că singurul mod prin care își poate repara greșeala de a-și fi înșelat soția este de a fi alături de copilul care i se va naște în acea noapte. Această decizie de a rămâne integru față de propriile sale principii pică într-un moment extrem de dificil, din moment ce riscă să-și compromită nu doar confortul familial, ci și întreaga carieră. Astfel, prin cele 36 de apeluri telefonice care marchează expediția sa nocturnă, Locke încearcă, dacă nu să salveze situațiile care îi scapă de sub control cu bună știință, atunci să găsească un oarecare echilibru, fără să întoarcă definitiv spatele niciuneia dintre îndatoririle sale cotidiene. 

Filmul semnat de Steven Knight este un exemplu excelent de bun dozaj scenaristic care, fără să apeleze la ostentații narative ce frâng autenticitatea travaliului introspectiv, reușește să mențină spectatorul implicat pe toată durata acestui traseu inițiatic lipsit de instrumentele unei cinematografii „spectaculoase”. Acest lucru este cu atât mai admirabil cu cât regizorul optează pentru un „huis clos” ce cuprinde deopotrivă discuțiile, fragmentele de solilocviu și tăcerile care îl leagă pe protagonist de cele două lumi față de care încearcă să își păstreze verticalitatea. Fără a utiliza flashbackuri care să scoată spectatorul din cronologia obiectivă a acestui traseu nocturn, Knight optează pentru o imagine destul de frustă și un montaj convențional, bazat în special pe gros-planuri și susținut doar de o muzică instrumentală care vine să marcheze decupajul „tablourilor dramatice” ale filmului. Așa cum evenimentele din trecut sunt pentru noi, privitorii, doar o realitate manifestată la nivel pur discursiv, așa și celelalte personaje cu care Ivan Locke interacționează sunt manifestări acustice imateriale, intermediate telefonic. Unitatea spațio-temporală respectă exigențele unei veridicități aproape neorealiste, strategia folosită de Steven Knight reamintind de cea practicată de Jim Jarmusch sau Richard Linklater în câteva din producțiile lor. Astfel, spectatorul este martorul realității exterioare a personajului, neavând acces la fluxul conștiinței sale sau la alte detalii care să îl scoată, fie și temporar, din universul închis al acestei călătorii de-o noapte. Evident, un astfel de demers regizoral, pe cât de simplu în aparență, pe atât de dificil de concretizat, se bucură de implicarea totală a lui Tom Hardy care dovedește prin acest rol o intuiție extraordinară, reușind să creeze un personaj complex și credibil, ce evită cu inteligență capcana de a compensa prin patetism ori prin emfază „teatrală” un scenariu mai degrabă imploziv. Fie și numai datorită convingerii cu care Tom Hardy reușește să construiască cu un minimum de resurse o dramă personală coerentă și puternică, Locke merită, deja la 8 ani distanță de la lansarea sa, atenția cinefililor care au ocazia să (re)descopere ce înseamnă un „one-character movie” de calitate.

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *