Lucian Blaga

Poezia lui Blaga poate fi interpretată în cheia orfismului ca doctrină spirituală antică fundamentată pe credinţa în misterul lumii. Nicolae Balotă a explicat esenţa orfică a poeziei blagiene, în studiul Lucian Blaga – poet orfic⁽¹, bazându-se pe structurile duale tăcere-cuvânt şi lumină–întuneric. Dualitatea lumină-întuneric apare chiar în structura artei poetice a lui Blaga, Eu nu strivesc corola de minuni a lumii, cu care se deschide volumul său de debut, Poemele luminii. Lumina este simbol al puterii spirituale de a cunoaşte misterul ascuns în întunericul ontologic :

„eu cu lumina mea sporesc a lumii taină –

şi-ntocmai cum cu razele ei albe luna

nu micşorează, ci tremurătoare

măreşte şi mai tare taina nopţii,

aşa îmbogăţesc şi eu întunecata zare

cu largi fiori de sfânt mister

şi tot ce-i ne-nţeles

se schimbă-n ne-nţelesuri şi mai mari

sub ochii mei”.

Pentru autorul Poemelor luminii, lumina şi întunericul sunt coordonatele în care se manifestă misterul.. Deşi dat în întregime din veşnicie, misterul se revelează cunoaşterii umane în timp. Această relaţie temporală provoacă „criza” obiectului cunoaşterii care – scrie Blaga – „suferă o despicare în două, într-o parte care se arată şi într-o parte care se ascunde, prin ceea ce obiectul îşi pierde echilibrul interior”.⁽² Lumina şi întunericul se înfăţişează ca stări fenomenale ale acestei crize a obiectului cunoaşterii. Cunoaşterea poetică, fiind luciferică, începe prin deschiderea unui mister, care nu înseamnă reducerea ci potenţarea lui. Ambele fenomene, lumina şi întunericul, apar ca mistere deschise în poezia blagiană. Ele îşi condiţionează reciproc existenţa: lumina temporală izvorăşte din întuneric, iar întunericul constituie fondul etern al misterului. Blaga este deopotrivă poet al luminii şi al întunericului, experienţa lui orfică constând în iluminarea spirituală a misterului scufundat în întunericul ontologic. În termenii mitului orfic, cunoaşterea poetică nu înseamnă a spori misterul morţii ci al învierii Euridicei.

Volumul Poemele luminii reprezintă relaţia dintre eu şi univers, caracterizată de Ion Pop, în cartea sa Lucian Blaga – Universul liric, drept o „relaţie osmotică”.⁽³ Ca şi pentru Orfeul mitic, universul blagian este erotizat de prezenţa iubitei, o Euridice metaforic numită „izvorul nopţii”, deoarece întruchipează deopotrivă lumina şi întunericul în unitate organică şi spirituală:

„îmi pare

că ochii tăi, adâncii, sunt izvorul

din care tainic curge noaptea peste văi

şi peste munţi şi peste şesuri,

acoperind pământul

c-o mare de-ntuneric.

Aşa-s de negri ochii tăi,

lumina mea”.

(Izvorul nopţii)

Eros-ul actualizează „un strop din lumina/ creată în ziua dintâi” (Lumina), acea lumină originară, inalterabilă în timp ca putere continuu dătătoare de viaţă. Universul erotizat este perceput nu numai spaţial nemărginit, ci şi temporal infinit, ca reiterare în fiecare moment a miracolului Genezei.

Poezia Linişte este o celebrare orfică a osmozei dintre eu şi univers. Poetul percepe misterul liniştii cosmice auditiv: „Atâta linişte-i în jur de-mi pare că aud/ cum se izbesc de geamuri razele de lună”. Eul poetului devine, în această atmosferă pătrunsă de muzica sferelor, un medium/ scena imaginară a unui eu colectiv alcătuit din vieţile strămoşilor care vin din trecut, purtaţi de dorul fiinţei, să-şi împlinească „viaţa netrăită” în prezent:

„Se spune că strămoşi, care au murit fără de vreme

cu sânge tânăr încă în vine

cu patimi mari în sânge

vin,

vin să-şi trăiască mai departe

în noi

viaţa netrăită”.

Eul individual, la rândul lui, transcende imaginar limitele temporale ale propriei existenţe, proiectându-şi în altul „dorul sugrumat şi frânta bucurie de vieaţă”, care poate fi situat, în viitor, dincolo de limita morţii sale. Dorul fiinţei este liantul dintre generaţii, în a căror succesiune temporală aceasta se manifestă ca pluralitate. Indicând oralitatea acestei credinţe („se spune”) şi întrebuinţând interogaţia retorică ( „Cine ştie? Cine ştie? “), Blaga sugerează ideea că timpul uman nu este numai istorie ci şi legendă, adică cultură care supravieţuieşte devălmăşiei lucrurilor.

În Poemele luminii, chiar şi experienţa morţii se dezvăluie ca integrare a eului în univers, depăşire a rupturii ontologice către regăsirea osmozei lor originare. Eul se reintegrează prin moarte în univers, aşa cum lumina se resoarbe în întunericul de unde a izvorât. În starea de reverie thanatică din poezia Gorunul, se şterge nu numai limita dintre interior şi exterior, ca repere spaţiale, ci şi dimensiunile timpului, prezentul şi viitorul, devin identice, abolind diferenţa dintre viaţă şi moarte, încât liniştea din leagănul naturii se revelează poetului drept veşnicie. Blaga actualizează liric credinţa arhaică în moartea ca prelungire şi transfigurare, în veşnicie, a existenţei temporale:

„O, cine ştie? – Poate că

din trunchiul tău îmi vor ciopli

nu peste mult sicriul,

şi liniştea

ce voi gusta-o între scândurile lui,

o simt de pe acum:

o simt cum frunza ta mi-o picură în suflet –

şi mut

ascult cum creşte-n trunchiul tău sicriul,

sicriul meu,

cu fiecare clipă care trece,

gorunule din margine de codru”.

În volumul următor, Paşii Profetului, relaţia dintre eu şi univers , încă osmotică, devine panteistă. Eul aspiră dionisiac la depăşirea limitelor „trecătorului trup” şi la identificarea mistică cu pământul, avântându-se „năvalnic şi liber” în cosmos, ca zeul Pan în ipostază titanică. Dilatarea spaţială şi temporală a eului ajunge până la identificarea lui cu Demiurgul, jucându-se capricios cu aştrii din univers:

„Când aş iubi,

mi-aş întinde spre cer toate mările

ca nişte vânjoase, sălbatice braţe fierbinţi,

spre cer

să-l cuprind,

mijlocul să-i frâng

să-i sărut sclipitoarele stele.

Când aş urî,

Aş zdrobi sub picioarele mele de stâncă

bieţi sori

călători

şi poate-aş zâmbi”.

Dar moartea din poemul Moartea lui Pan este un scenariu cosmic în care natura reprezintă corpul neînsufleţit al zeului. Pan moare, fiind înlocuit de Christ, care moare și învie

„Sub clopot de vecerne Pan e trist.

Pe-o cărăruie trece umbra

de culoarea lunii

a lui Christ”.

Odată cu volumul În marea trecere, expresionismul vitalist-panteist al poeziei de până acum a lui Blaga devine un expresionism impregnat de ceea ce el însuşi numeşte “tristeţe metafizică”. Drumul lui Orfeu în căutarea fiinţei pierdute este, începând cu volumul În marea trecere şi continuând cu Laudă somnului, descendent ca al soarelui pornit dinspre zenit spre nadir, care simbolizează ideea gnostică a căderii în timp. Deşi Blaga o numeşte trecere, atenuând verbal dramatismul experienţei, căderea în timp implică conştiinţa schimbării condiţiei de fiinţă paradisiacă cu aceea de fiinţă istorică.

Poezia În marea trecere conturează, în primele versuri, universul paradisiac, atemporal, actualizând “povestea” armoniei imperturbabile în care trăiesc încă vieţuitoarele rămase în stare de natură:

„Soarele-n zenit ţine cântarul zilei.

Cerul se dăruieşte apelor de jos.

Cu ochi cuminţi, dobitoace în trecere

îşi privesc fără de spaimă umbra în albii.

Frunzare se boltesc adânci

peste o-ntreagă poveste”.

În schimb, omul trăieşte drama rupturii ontologice, ca şi cădere în timp: „Numai sângele meu strigă prin păduri/ după îndepărtata-i copilărie/ ca un cerb bătrân/ după ciuta lui pierdută în moarte”. Comparaţia transpune drama din mitul orfic în starea naturală, dinainte de ruptura ontologică cu consecinţele ei tragice: singurătatea, suferinţa şi moartea, care se convertesc în aspiraţie spirituală. „Panismul blagian – scrie Marin Mincu într-un comentariu al poeziei – s-a transformat în aspiraţie orfică”.⁽⁴ Conştiinţa „marii treceri” este culpabilă de a fi rupt tăcerea ca stare a nediferenţierii şi armoniei paradisiace dintre eu şi univers. Ea se manifestă în strigătul atât de des întâlnit în opera poeţilor şi pictorilor expresionişti, care rămâne fără răspuns. Strigătul exprimă dorul fiinţei pierdute şi, totodată, disperarea neputincioasă a omului singur, trăindu-şi timpul ca înstrăinare: „În zadar i-aştept veştile/ numai peşteri răsună/ pâraie se cer în adânc”. În versurile: „Poate a pierit sub stânci/ Poate s-a scufundat în pământ”, adverbul „poate” de la începutul fiecărui enunţ, situează conştiinţa umană în orizontul misterului cu toate îndoielile, neliniştile, angoasele şi incertitudinile care o diferenţiază de restul Creaţiei. Această conştiinţă este dubitativă şi, în cele din urmă, nihilistă. În desfăşurarea „marii treceri”, ea îşi neagă toate posibilităţile. După anularea de sine, ea se reîntoarce în tăcere, sporind-o ca pe misterul unei crime:

„Tot mai departe şovăi pe drum, –

şi ca un ucigaş ce-astupă cu năframa

o gură învinsă,

închid cu pumnul toate izvoarele,

pentru totdeauna să tacă,

să tacă”.

Distrugerea armoniei originare a fiinţei este opera timpului, dezvăluindu-se ca „paradis în destrămare”. Căderea în timp ia înfăţişarea unui „paradis în destrămare”, metaforă revelatorie în concepția lui Blaga⁽⁵, care situează acest mister în imanent. Paradisul originar se destramă ca şi consecinţă a păcatului metafizic, care-l înlănţuie pe om de materia supusă corupţiei timpului. Poezia dobândeşte accentele unei lamentaţii la fel de grave şi triste ca-n „plângerile” Eclesiastului biblic:

„vai mie, vai ţie,

păianjeni mulţi au umplut apa vie,

odată vor putrezi şi îngerii sub glie,

ţărâna va seca poveştile

din trupul trist”.

Chiar și transcendentul coboară, ca să ne exprimăm tot în termeni filosofici blagieni, ⁽⁶ într-un cântec de lebădă, simbol al sfârşitului existenţei:

„Din cer a venit un cântec de lebădă.

Îl aud fecioarele ce umblă cu frumuseţi desculţe

Peste muguri. Şi pretutindeni îl aud eu şi tu.

Călugării şi-au închis rugăciunile

în pivniţele pământului. Toate-au încetat

sub zăvor”.

(Din cer a venit un cântec de lebădă)

Volumul Laudă somnului, căutării dramatice a unei transcendenţe absente i se substituie certitudinea unei prezenţe panteiste, zeul somnului, datorită căruia – remarcă Pompiliu Constantinescu – „poetul îşi creează o lume de mit, de legendă naivă şi virginitate prerafaelită a omului, salvându-se de îndoială”.⁽⁷ Expresionismul tristeţii metafizice asimilează şi romantica beatitudine a resorbirii eului în inconştientul cosmic. Experienţa nocturnă a cunoaşterii devine interioară, catabasică, corespunzând în mit coborârii lui Orfeu în infern, pentru a o recupera pe Euridice din moarte. Spre deosebire de timpul istoric, linear, ireversibil, al “marii treceri”, timpul nocturn are trăsăturile celui mitic, circular, reversibil, timp al eternei reîntoarceri⁽⁸, ca să folosim o sintagmă a lui Mircea Eliade, a tuturor lucrurilor şi întâmplărilor. În somn, eul traversează, ca şi soarele în călătoria lui subpământeană, fluviul nocturn al timpului spre origini:

„Când trec punţile de somn,

îmi rămâne numai visul

şi abisul, şi abisul”.

(Cântec înainte de-a adormi)

Această întoarcere spre origini este o negare a „paradisului în destrămare” şi, totodată, regenerarea lui. Eul care adoarme/ moare nu se scufundă în neant, ci îşi reîmprospătează energia vitală prin uitarea fiinţei ca unul şi regăsirea ei ca multiplu, datorită mareelor sângelui ancestral, manifestându-se în flux: „Seara se-ntâmplă mulcom s-ascult/ în mine cum se tot revarsă/ poveştile sângelui uitat de mult” (Biografie) sau reflux temporal: „În somn sângele meu ca un val/ se trage din mine/ înapoi în părinţi” (Somn).

Somnul regenerator se împlineşte ca o întoarcere la natură. În somn, omul se reintegrează ritmului vieţii cosmice. Blaga celebrează, într-o poezie postumă, plăcerea somnului ca uitare a îndoielilor stării de veghe şi familiarizare, încă din orizontul vieţii temporale, cu liniştea veşniciei:

„Plăcut e somnul lângă o apă ce curge,

lângă apa care vede totul, dar amintiri nu are.

Plăcut e somnul în care

uiţi de tine ca de-un cuvânt.

Somnul e umbra pe care

viitorul nostru mormânt

peste noi o aruncă, în spaţiul mut.

Plăcut e somnul, plăcut”.

Fiinţa adoarme şi se trezeşte, moare şi învie, pentru a reîncepe o nouă zi/ viaţă, întocmai soarelui a cărui călătorie nocturnă nu înseamnă – spre a întrebuinţa terminologia latină a lui Jung din lucrarea Metamorfoze şi simboluri ale libidoului ⁽⁹ – doar un descensus ad inferos ci şi regressus ad uterum, în perspectiva unei noi naşteri.

Fiecare poet este nu numai un avatar al lui Orfeu ci şi al lui Narcis, căci el opreşte timpul prin reflectarea lui în operă. Opera este oglinda care păstrează peste timp „chipul” experienţei sale profunde. „Oglinda-ţi mai păstrează chipul/ Şi după ce-ai plecat” (Elegie). Blaga valorifică în special oglinzile acvatice: lacul, iazul, gârla, fântâna etc., care au proprietatea „ochilor” deschişi de universul astral în pământul opac, pentru a se vedea în toată splendoarea lui, insinuând ideea narcisismului cosmic. Dovedind participarea la o gândire încă mitică, Blaga valorifică simbolul fântânii ca orice poet care – afirmă Bachelard în Apa şi visele – „câutând o oglindă, trebuie să se întoarcă la apa unei fântâni, dacă vrea să ofere o experienţă poetică completă”.⁽¹⁰ Fântâna este metaforic numită, în poezia postumă cu acelaşi titlu, „oglinda din adânc”, unde temporalitatea şi eternitatea se întâlnesc în actul reflectării:

„Când mă privesc într-o fântână

mă văd cu-adevărat în zi

aşa cum sunt şi-am fost şi-oi fi.

………………………………..

Când mă privesc într-o fântână

îmi văd şi soarta, uit de nume”.

Acest „ochi de lume” care veghează fără somn în profunzimi, resoarbe eul în substanţa din care regenerează continuu fiinţa. Simbol al profunzimii, oglinda blagiană este nu numai o promisiune, ci şi o împlinire a dorului de întoarcere la origini.

Traseul poeziei blagiene este circular: începe şi sfârşeşte cu celebrarea orfică a luminii, simbol care coagulează întregul univers vizibil. Am văzut deja că, în volumul Poemele luminii, lumina izvorăşte din noapte cu o forţă stihială ( „un vifor nebun de lumină” – Lumina). Traseul poetic devine nocturn, începând cu volumul În marea trecere, dar urcă din nou spre lumină, ca Orfeu după explorarea Infernului, începând cu volumul La cumpăna apelor. Selenară/ stihială în prima etapă de creaţie, lumina din ultima perioadă, a Poezii-lor postume, este solară. Bucuria trezirii la viaţă străbate ca unda lui Dionysos toate elementele naturii, într-un sonor elan spre lumina soarelui:

„Îngânând prin văi tăria

Sună ramul, sună glia.

Focuri ard, albastre ruguri,

Pomii simt dureri de muguri”.

(Focuri de primăvară)

Privirea poetului este fascinată de explozia de culoare şi sunet iscată din pământ în felurite forme de viaţă, la chemarea luminii biruitoare cosmic. Eul, identificat în poezia Trezire din volumul La cumpăna apelor, cu un arbore totemic, oscilează între bucuria cunoaşterii senzoriale şi regetul după starea de somn a fiinţei:

„Copacul meu,

Vântul îl scutură, martie sună.

Câte puteri sunt, se leagă-mpreună,

din greul fiinţei să mi-l urnească,

din somn, din starea dumnezeiască.

Cine vântură de pe muncel

atâta lumină peste el?

Ca lacrimi – mugurii l-au podidit.

Soare, soare, de ce l-ai trezit?”.

Poetul se regăseşte în universul efemeridelor, integrate devenirii ciclice. Universul poeziei blagiene se umple de fluturi şi albine, care duc multă vreme o viaţă larvară, pentru a-i da sens în zborul văzut ca spargere a limitelor ontologice, spre o existenţă mai înaltă, trăită în extazul luminii. Zborul descrie trecerea timpului, dar şi transcenderea misterului morţii: „Cu zumzet prin somnul cristalelor zboară/ albinele morţii, şi anii. Şi anii” (Munte vrăjit). Dorinţa expansiunii în zbor înseamnă trezirea conştiinţei limitelor materiale şi a chemării lor spirituale. Vietăţile rămân în stare larvară şi amână aventura zborului, până când sunt alungate din matca lor ontologică, întocmai omului din paradis: „Aurie, noua seminţie de albine/ stă să roiască. Patria le-alungă”( Şovăirile zborului). Amânarea zborului provine din teama inconştientă – de altfel, Blaga identifică existenţa larvară cu inconştientul – că schimbarea condiţiei atrage după sine împlinirea destinului şi limita tragică a morţii:

„În orice clipă va să-nceapă aventura.

Sau poate că un semn venit din depărtare

plecarea le-o amână încă o oră.

Sau poate-o spaimă le reţine, să nu cadă

incendiate de întâia auroră”.

În Poezii-le postume, Blaga celebrează orfic „mirabila sămânţă”, simbol al existenţei latente, germinative, „ce-nchide în sine supreme puteri”. Privirea îndreptată spre „grămezi de seminţe pe arii” provoacă nostalgia nediferenţierii eului de aceste forme „neînsemnate la chip” ale increatului, extatic trăită în copilărie. Îmaginea seminţelor trimite, regresiv în timp, spre vârsta inocenţei:

„Copil, îmi plăcea, despuiat de veşminte

să intru-n picioare în cada de grâu,

cufundat pân’la gură în boabe de aur.

Pe umeri simţeam o povară de râu.

Şi-acum, în timpuri târzii, când mai văd

câteodată grămezi de seminţe pe arii

anevoie pun cumpăt fierbintei dorinţi

de-a le atinge cu faţa”.

(Mirabila sămânţă)

Puteri seminale animă universul erotizat: „Diafane seminţe întraripate/ pe invizibile fire/ zburau peste noi – din veac în altul purtate” (Văzduhul seminţe mişca), dar şi universul thanatic, încât corupţia timpului este învinsă de germinaţia continuă a materiei. Din această perspectivă, cadavrul se aseamănă seminţei, căci – explică Mircea Eliade în Tratatul de istoria religiilor – „asemenea grăunţelor îngropate în matricea telurică, morţii aşteaptă revenirea lor la viaţă, sub o nouă formă”.⁽¹¹ Omul reintră astfel”în ciclul elementelor”, ca perpetuă succesiune naştere, moarte şi înviere. Reintegrat prin moarte pământului-mamă, el participă la timpul cosmic al acestuia: „Înmormântat în astă stea/ Prin nopţi voi lumina cu ea” (Glas de seară). Blaga reprezintă omul problematic ale cărui îndoieli, spaime, nelinişti, angoase izvorăsc din timp şi sunt exorcizate orfic, prin cântecul care-l transcende, retotalizând existenţa în perspectivă eschatologică ce – apreciază Ion Pop – “anulează individualitatea lucrurilor în moarte, pregătindu-le, poate, pentru un nou început”.⁽¹²

Blaga a scris ceea ce el însuşi numeşte – evocând un alt poet orfic, Rainer Maria Rilke – „o lirică de cunoaştere”.⁽¹³ Acest fel de poezie este rezultatul cunoaşterii luciferice al cărei obiect înseamnă – citim în Trilogia cunoaşterii – „întotdeauna un mister, un mister care de o parte se arată prin semnele sale şi de altă parte se ascunde după semnele ei”.⁽¹⁴ Partea misterului care se arată aparţine timpului, iar partea care se ascunde, veşniciei. Cunoaşterea misterului nu poate fi absolută ci relativă, deoarece este cenzurată atât transcendent cât şi imanent, datorită condiţionării temporale. Sporind misterul lumii, cunoaşterea poetică transcende însă timpul. Poezia, ca discurs al fiinţei umane despre experienţa temporală a cunoaşterii, devine cântare orfică eliberatoare de sub tirania lui Cronos:

„Trăim sub greul văzduhului

ca pe un fund adânc de mare.

Nici suferinţă nu-i atât de mare

să nu se transforme-n cântare”.

(Catren)

Lumea se poate transforma în cântare, deoarece cântarea este esenţa ei: „din umbră mă ispitesc singur să cred/ că lumea e o cântare” (Biografie). Poetul orfic este un „cântăreţ bolnav” de tristeţea „marii treceri”, ca existenţă temporală orientată eschatologic: „Purtăm fără lacrimi/ o boală în strune/ şi mergem de-a pururi/ spre soare apune” (Cântăreţi bolnavi). „Boala”de origine metafizică subliniază diferenţa specifică a destinului de poet faţă de cel comun tuturor oamenilor. Asumându-şi suferinţa umanităţii, poetul deschide „izvoarele” interioare ale cântecului care sporeşte misterul lumii: „Răni ducem – izvoare -/ deschise sub haină/ Sporim nesfârşirea/ c-un cântec, c-o taină”. Poeţii au destinul comun de a actualiza „un grai pierdut de mult” (Poeţii), prin cântecul care transcende nu numai fatalitatea timpului („evii, ce se nasc şi mor”), ci şi degradarea limbajului în vorbărie. Este graiul dinainte de căderea în timp, graiul adamic ca sinteză magică de melos și logos, în care se reflectă armonia originară a fiinţei. „Izvorul sonor” al poeziei restituie limbajului sensul originar pierdut. Cântecul înseamnă, aşadar, o spiritualizare orfică a existenţei. într-o „supremă ardere”, cum se şi intitulează o poezie postumă:

„Dacă lumina ar cânta

vărsându-şi puzderia,

noi am vedea cum cântecul

consumă materia”.

(Ardere)

Poezia îi solicită poetului „arderea supremă”, adică trăirea intensă a timpului până la cristalizarea lui în forme verbale durabile, întocmai cum sacrificiul zeului are sens cosmogonic. Numai iubirea, ca „strop din lumina/ creată în ziua dintâi” (Lumina), mai are pentru Blaga intensitatea arderii poetice, sugerată de versul: „Ne arde apropierea ochi în ochi cum stăm” (Dorul) sau de finalul uneia dintre cele mai frumoase poezii postume, Cântecul focului:

„Cât e întinsul, cât e înaltul,

noi ardem şi nu ne iertăm,

noi ardem, ah, cu cruzime-n văpăi

mistuindu-ne unul pe altul”.

Cântecul orfic izvorăşte din puterea iubirii de-a depăşi limitele ontologice. Mistuindu-şi timpul în iubire şi transfigurându-l în cântec, cuplul erotic transcende în eternitatea fiinţei.

Poetul ştie că „acolo unde cântec este”, cum se intitulează o poezie postumă, lumea se umple de fiinţă, căci zeul creator al ei, în ipostază de Orfeu, “îşi destramă-n vânt fiinţa toată”, dăruindu-se oamenilor.

NOTE:

Nicolae Balotă, Euphorion, Editura pentru literatură, 1969, p. 30
Lucian Blaga, Trilogia cunoașterii, în Opere, vol. 8, Ed. Minerva, 1983, p. 316
Ion Pop, Lucian Blaga – Universul liric, Ed. Cartea Românească, 1981
Marin Mincu, Texte comentate – Lucian Blaga, Poezii, Ed. Albatros, 1983, p. 90
Lucian Blaga, Trilogia culturii, în Opere, vol.9 (Disociind între metafora plasticizantă şi metafora revelatorie, Blaga consideră că ultima este destinată “să scoată la iveală ceva ascuns, chiar despre faptele pe care le vizează. Metaforele revelatorii încearcă într-un fel revelarea unui mister, prin mijloace prin care ni le pune la îndemână lumea concretă, experienţa sensibilă şi lumea imaginară.”), p. 354
, (Descriind arhitectura bisericii bizantine, Blaga remarcă faptul că: “…gândul, de altfel mai mult trăit decât gândit, care s-a precipitat în acest mod de a clădi, cuprinde ideea că transcendentul coboară spre a se face palpabil, că o revelaţie de sus în jos e posibilă, că graţia se întruchipează din înalt, devenind sensibilă.”), p. 230-231
Pompiliu Constantinescu, Lucian Blaga, în ant. De la T. Maiorescu la G.

Călinescu, vol. II, Ed. Eminescu, 1971, p. 145

Folosesc expresia în accepţia acordată de Mircea Eliade în cartea Le mythe de l’ éternel retour, Ed. Gallimard, 1949
Carl Gustav Jung, Métamorphoses et symboles de la Libido, Paris, Ed. Montaigne, f.a., p. 201
Gaston Bachelard, L’eau et les rêves. Essai sur l’ imagination de la matière, Librairie José Corti, 1948, p. 33 ( tr. n.)
Mircea Eliade, Tratat de istoria religiilor, Ed. Humanitas, 1992, p. 322
Ion Pop, cit., p. 260
Lucian Blaga, Isvoade, p. 127
Idem., Trilogia cunoaşterii, p. 31