Lumi secundare fantasy: continentul Meridian

În lumea romanelor fantasy și SF există un consens legat de faptul că, în romanele-serie, al doilea volum este întotdeauna cel mai greu de scris. Nenumărate titluri au demonstrat acest lucru, autorul fiind capabil să producă un prim volum extrem de puternic și bine organizat din punct de vedere epic și al construcției de personaj, însă nereușind să se ridice la înălțimea acelorași așteptări cu al doilea volum. Este de înțeles, deoarece structurile epice fantasy, acceptate prin consens de către autori și care sunt susținute de marile edituri, mizează pe concentrarea acțiunii în capitolele de început și, eventual, de final și pe dezvăluirea motivelor acțiunii în capitolele mediane. Rețeta aceasta structurală funcționează foarte bine în primele volume ale seriilor fantasy, însă nu mai poate fi folosită în cel de-al doilea volum, întrucât acesta este, în general, unul de trecere. Exact în această situație se află și Rebecca Roanhorse cu romanul „Fevered Star” („Steaua febrilă” t.n) din seria „Between Earth and Sky” („Între pământ și cer”), continuarea romanului premiat „Black Sun” („Soarele negru”).

Dacă „Soarele negru”, roman premiat cu diverse distincții specifice genului fantasy reușește să surprindă prin originalitatea universului creat, inspirat de culturile precolumbiene din America de Sud, continuarea romanului nu se poate să facă altceva decât să detalieze funcționarea acestor lumi. În primul volum, personajul principal, Serapio, ce aparține clanului Carrion Crow, este supus unui sacrificiu ritualic de către mama sa, pentru a deveni noua încarnare a zeului Crow (Cioară). După câțiva ani, un nobil pe nume Balam o angajează pe Xiala, o femeie căpitan de corabie aparținând rasei Teek să-l transporte pe Serapio în orașul Tova. Atunci când echipajul Xialei află că ea are puteri magice se revoltă împotriva ei, însă Serapio îi vine în ajutor aducând stoluri de ciori pe care el le controlează, care ucid echipajul și o salvează. În Tova (capitala continentului Meridian), Naranpa este numită Preoteasă a soarelui și conducătoare a ordinului Watchers (Păzitorii), un ordin care se asigură de respectarea regulilor religioase. Conducătoarea clanului Carrion Crow, Yatliza, moare în condiții misterioase. Fiul ei, Okoa, se întoarce în Tova și încearcă să oprească conflictul dintre clanul său și Păzitori. Însă, la înmormântarea Yatlizei începe o revoltă,  iar Okoa este acuzat pe nedrept de  că a încercat să o asasineze pe Naranpa. Păzitorii se pregătesc pentru război cu cultul extremist al clanului Carrion Crow, Odohaa. Naranpa este înlăturată din poziția ei de Preoteasă a soarelui, iar fostul el ei aliat, Iktan, susține această mișcare. Naranpa  caută ajutor la fratele ei Denaochi și la vrăjitoarea Zataya, însă e victima unui atentat pus la cale de preoți, iar Zataya o readuce la viață. Xiala și Serapio ajung în Tova. În timpul eclipsei, Serapio atacă și ucide majoritatea Păzitorilor în locul considerat de aceștia sfânt, Piatra Soarelui, dar e surprins să descopere că Naranpa, adevărata Preoteasă a Soarelui, nu se afla acolo. Serapio este rănit, însă Okoa îl salvează. Din acel moment, eclipsa se permanentizează, orașul continuând să existe într-o perpetuă lumină de apus. Astfel începe Epoca Ciorii, ce vine să înlocuiască Epoca Soarelui, ce dăinuise mai bine de 300 de ani.

Receptare critică

Primul volum a fost foarte apreciat în rândul pasionaților de fantasy, deoarece autoarea reușește să construiască un amestec unic de epic fantasy, mitologie exotică originală și psihologie a personajelor. Atipic pentru normele fantasy, Roanhorse mizează foarte mult pe aspectul afectiv al psihologiei personajelor, dar, dincolo de afectivitate, reușește să exercite fascinație, creând un adevărat puzzle psihologic. Epicul fantasy, pe de altă parte, este exemplar, conturând un element de originalitate prin apelul autentic la o zonă mitologică neexplorată, respectiv imperiile Americilor precolumbiene. Al doilea volum, publicat în aprilie 2022 trebuia, deci, să se ridice la un nivel destul de înalt pe care l-a impus primul volum. Este interesant de urmărit modul în care autoarea alege să dezvolte atât aspectul epic, cât și acele psihologii atipice ale personajelor. În diverse recenzii (cea scrisă de Angela Maria Spring pe site-ul editurii Tor, de exemplu), volumul a fost criticat pentru concentrarea acțiunii în capitolele finale, pentru construcția mult prea elaborată și complexă și pentru plasarea psihologiei personajelor în plan secundar. Totuși, având în vedere că romanul aparține, în primul rând, genului fantasy, aspectul construcției elaborate și al plasării psihologiei personajelor în plan secundar nu au cum să reprezinte un dezavantaj, întrucât, în „Steaua febrilă”, Roanhorse își concentrează într-adevăr atenția asupra construcției lumii secundare ce definește universul Meridian. Astfel, ea îndeplinește o regulă esențială a universurilor fantasy, așa cum a enunțat-o Tolkien, și anume oferă nenumărate amănunte ale  fundalului acțiunilor și construiește o lume amplă, detaliată și verosimilă. Eliminând aspectul psihologic afectiv, Roanhorse vine în completarea acestor detalii de natură geografică, istorică și politică a lumii pe care a creat-o cu un alt element esențial pentru literatura fantasy, și anume magia.

Epicul

Cel de-al doilea volum debutează în cetatea Cuecola, unde același personaj ce deschide și acțiunea primului volum, Lordul Balam, învață să practice o magie străveche, intrarea în vis. Aceasta era interzisă de mai bine de 300 de ani, de la Tratatul de la Hokaia, însă, odată cu începerea Erei Ciorii și moartea tuturor Păzitorilor, Tratatul nu mai este în vigoare, iar pe continentul Meridian începe lupta pentru putere. Balam convoacă o întâlnire în orașul Hokaia, intenționând să susțină clanul Golden Eagle (Vulturul Auriu) pentru a prelua puterea în capitala Tova. De asemenea, planul lui Balam este să-l ucidă pe Serapio, care nu trebuia să supraviețuiască reîncarnării Zeului Cioară. În Tova, Naranpa, fosta Preoteasă a Soarelui, se trezește în propriul mormânt, de unde reușește să iasă și pleacă în căutarea fratelui ei, Denaochi, unul dintre liderii lumii proscrise din Coyote’s Maw. Denaochi vrea să lupte împotriva clanului Carrion Crow și vrea să se folosească de imaginea surorii sale, transformând-o într-un simbol al rezistenței. În același timp, Naranpa înțelege că, odată cu atentatul la viața ei și cu contactul cu vrăjitoarea Zataya, ea însăși a dobândit puteri magice ce reflectă puterile Zeiței Soare. Serapio și Okoa revin în districtul clanului Carrion Crow, unde se întâlnesc cu sora lui Okoa, noua conducătoare a clanului. Aceasta încearcă să-l închidă pe Serapio, temându-se de el, și ajunge să-l facă să intre în conflict cu conducătorii clanului Carrion Crow. Aflată în căutarea lui Serapio, Xiala merge în districtul clanului, unde îl întâlnește pe Iktan, acum spion al clanului Golden Eagle. Iktan și Xiala pleacă împreună din districtul Carrion Crow și se alătură clanului Golden Eagle, ce călătorește înspre Hokaia pentru a participa la întâlnirea convocată de Balam. Pe drum, Xiala află despre multiplele trădări ale lui Iktan, care a pus la cale moartea lui Yatliza și, de asemenea, a susținut clanul Golden Eagle în încercarea de a o asasina pe Naranpa. În același timp, Xiala reușește să-și înfrunte proprii demoni, rememorând modul în care fusese exilată de către tribul Teek după ce își omorâse propria mamă. Însă, atunci când ajung în Hokaia, Xiala află că mama ei a supraviețuit și s-a autointitulat regina Teek. Tratând-o drept prizonieră, mama Xialei îi ordonă să se întoarcă în Insulele Teek, însă Xiala devine spion al lui Balam, acesta promițându-i că îi va cruța viața lui Serapio. Naranpa, care înțelege tot mai bine că, asemenea lui Serapio, a devenit un mod de manifestare a unui zeu, respectiv Zeița Soarelui, convoacă o întâlnire a clanurilor nobile din Tova, unde redă drepturile clanului Coyote (Coiot), ce fusese decăzut odată cu Tratatul de la Hokaia și, în același timp, acuză clanul Golden Eagle de trădare. Se declanșează un conflict, iar fratele lui Naranpa, Denaochi, este ucis. Nemaiavând nimic de pierdut, Naranpa îl provoacă pe Serapio la luptă pe aceeași Piatră a Soarelui, unde avusese loc și primul atac al lui Serapio. Însă, în loc să îl atace, Naranpa îl îndeamnă să lupte împotriva posesiunii Zeului Cioară și să-și afirme latura umană. Demonstrându-i că ea poate lupta împotriva posesiunii Zeiței Soare, Naranpa îi vindecă rana lui Serapio și apoi părăsește orașul, lăsându-l să stăpânească întreaga capitală Tova. Rana de care suferea Serapio fusese făcută de cu masca Zeiței Soare și, vindecând-o Naranpa îi dă și lui Serapio ceva din puterea ei de a crea. El primește, astfel, puterea de a construi din nimic și a readuce la viață oameni. Astfel, își formează propria armată, având la bază cultul Odohaa, își construiește propriul palat magic și își declară intenția de a stăpâni asupra întregului oraș, nu doar asupra clanului Carrion Crow. Ceea ce înțeleg ambele personaje în urma acestei lupte este că acest conflict între Zeul Cioară și Zeița Soare este mai vechi decât timpul și că s-a materializat în multiple lupte între cei chemați să fie încarnări ale zeilor, dar și că, de fapt, niciunul nu poate exista fără celălalt. Romanul se încheie cu ideea de înțelegere a echilibrului dintre bine și rău, fapt ce deschide o infinitate de posibilități epice pentru cel de-al treilea volum, programat să apară în august 2023.

Personajele

Firele epice urmăresc, ca și în primul volum, patru personaje, două principale, Serapio și Naranpa și două personaje ce le vin în ajutor respectiv, Xiala și Iktan. Cel de-al doilea volum dedică mai mult spațiu acțiunilor întreprinse de Xiala și Iktan, care ajung să călătorească împreună și să se determine unul pe celălalt să facă dezvăluiri referitoare la propriul trecut. Serapio se trezește în orașul capitală Tova după ce supraviețuiește manifestării puterilor Zeului Cioară, în ciuda tuturor așteptărilor (inclusiv a propriilor așteptări, întrucât el ajunge în Tova convins că va muri). Lupta de la Piatra Soarelui îl lasă rănit și în imposibilitatea de a se vindeca, iar la începutul celui de-al doilea volum personajul este convins că a fost părăsit de zeul care îl animase până în acel moment. Treptat, pe măsură ce își revine, Serapio își redobândește puterile, reușind până la final să acceseze din nou furia Zeului Cioară și depășind ca amploare forța de care dăduse dovadă în primul volum. Personajul își explorează propria magie atunci când este pus față în față cu o situație aparent fără ieșire, ca în momentul în care e asaltat de admiratorii săi, care, în continuare, îl consideră zeu . Pus în pericol, Serapio își dezvăluie în întregime puterile, ajungând nu doar să controleze stolurile de ciori, ci și să fie capabil să își transforme forma fizică într-un astfel de stol. Lipsit de sprijin pentru că inclusiv cei pe care-i considera a fi aliați i se dovedesc dușmani, Serapio este permanent măcinat de teamă și de furie. În înfruntarea finală cu Naranpa, el îi dezvăluie faptul că zeul său se hrănește din furie și asta face să-și uite din ce în ce mai mult latura umană. Deși îl lasă să stăpânească Tova, Naranpa îi dovedește că poate controla manifestările zeului reîncarnat în el și poate, în același timp, să se dedice binelui, nu doar distrugerii. Ea îi acordă astfel, vindecându-l, puterea de a construi și de a readuce la viață. Serapio își păstrează, pe parcursul romanului, calitatea de personaj gri, imposibil de situat cu certitudine nici în rândul personajelor pozitive, nici în gândul personajelor negative. Trebuie remarcat, totuși, că, spre deosebire de primul volum, acest al doilea volum scoate în evidență tot ceea ce îl face pe Serapio a fi personaj negativ, dominat de furie și dorința de răzbunare și capabil de crime odioase.

Naranpa este personajul ce evoluează cel mai mult în acest al doilea volum, întrucât autoarea alege să-i construiască o psihologie complexă, demnă de explorat. Dacă în primul volum, în calitatea sa de Preoteasă a Soarelui și conducătoare a Păzitorilor, Naranpa părea cumva lipsită de o substanță reală, personalitatea ei fiind exclusiv rezultatul erudiției, cărților și respectării regulilor, în al doilea volum ea își explorează originile și legăturile cu familia, dovedindu-se a fi mult mai complexă decât părea la început. După ce își depășește propria moarte cu ajutorul magiei, croindu-și efectiv drum afară din mormânt, Naranpa își întâlnește fratele, un conducător al lumii răufăcătorilor din Coyote’s Maw. Deși la început legătura dintre cei doi frați este ciudată și permanent marcată de potențialitatea trădării, undeva pe la jumătatea volumului se dezvăluie faptul că motivul pentru care Denaochi avea acest comportament evaziv era promisiunea făcută celorlalți șefi ai lumii răufăcătorilor că va reuși să o aducă pe Naranpa de partea lor. Într-o scenă ce reflectă oarecum scena de debut a primului volum, în care e prezentat sacrificiul ritualic al lui Serapio, Naranpa îl salvează pe Denaochi de la sacrificiul ritualic pe care el îl pornise, readucându-l la viață și demonstrând odată pentru totdeauna puterile vindecătoare rezultate din manifestarea Zeiței Soare. Acesta este momentul în care legătura dintre frați este refăcută sub aspect afectiv, dar, în același timp, este momentul în care Naranpa își recunoaște statutul și catalizatorul deciziilor sale ulterioare. Ea va revendica poziția de conducătoare a clanului Coyote și va restabili puterea acestuia, în ciuda Tratatului de la Hokaia. De fapt, Naranpa înțelege că toate regulile și cărțile în virtutea cărora funcționează ca Preoteasă a Soarelui sunt nule din momentul în care Serapio a reușit să-l readucă la viață pe Zeul Cioară. După moartea fratelui său, Naranpa reușește să înțeleagă mai mult din ceea ce se petrece cu ea și își dă seama că locul ei nu este în fruntea clanului Coyote și că trebuie să-și accepte poziția de reîncarnare a Zeiței Soare și să-l înfrunte pe Serapio. Înfruntarea se va face însă în termenii ei, neducând la moartea vreunuia dintre ei, ci la dezvăluirea faptului că cele două puteri contradictorii ale zeilor nu pot funcționa independent una de cealaltă.

Xiala și Iktan, personajele care acordă sprijin personajelor principale în primul volum sunt acum situate într-un alt fir epic, întrucât ei se îndreaptă înspre întâlnirea din Hokaia convocată de Balam. Iktan se dovedește a fi un trădător, însă afecțiunea lui pentru un Naranpa îl determină să-și regrete acțiunile și să dorească să revină la ea. Xiala, pe de altă parte este marcată de propriul trecut și de modul în care și-a utilizat cântecul magic, ajungând să ucidă. Din acest motiv ea își blochează magia, însă incapacitatea de a accesa acel cântec specific triburilor Teek o înspăimântă. Doar după ce își acceptă propriile acțiuni și își permite să-și aducă aminte despre momentul uciderii mamei sale va reuși Xiala să își acceseze cântecul magic, ajungând să-l controleze în totalitate atunci când află că, de fapt, mama sa nu a murit. Din iubire pentru Serapio și din speranța că îl va putea salva, ea acceptă să se întoarcă la tribul care o repudiase, urmând să spioneze acțiunile propriei mame pentru lordul Balam.

Lumea secundară fantasy: geografie și magie

Aspectul cel mai original al celui de-al doilea volum al seriei este conjuncția dintre coordonatele geografice și cele magice. Spațiul continentului Meridian se extinde dincolo de granițele orașului Tova și ale munților Obregi (singurele coordonate descrise până în acel moment) dezvăluind vastitatea și diversitatea continentului. Orașul Tova, capitala continentului Meridian, este așezat într-un defileu pe stâncile ce mărginesc râul Tovasheh. Districtele aferente familiilor nobile sunt construite pe aceste stânci, cu poduri ce leagă cele două maluri din loc în loc, rezultând astfel un peisaj pin de pericole. Dintre toate, doar districtul clanului Coyote se află în partea de jos a defileului, fără prea mult acces la nivelurile superioare, un semn al faptului că acest clan fusese repudiat în momentul în care a refuzat să lupte în războiul provocat de fecioarele războinice din Hokaia. Spre deosebire de Teva, Hokaia este prezentat drept un oraș imens, cosmopolit, cu ieșire la mare, ce găzduiește multiple coline construite artificial, în vârful cărora se află palate, aparținând diferitelor familii nobiliare. Tot aici se găsește și școala militară a fecioarelor războinice, a cărei funcționare fusese interzisă prin Tratat, însă ea continuă să existe în secret. O altă zonă importantă de pe continentul Meridian este cetatea Cuecola, descrisă din perspectiva lui Balam, unul dintre lorzii acesteia. Cetatea este un spațiu al magiei, Balam fiind unul dintre magii ascunși. El practică aceste artele interzise, pătrunzând în vise și făcând sacrificii de sânge pentru a invoca zeii. Ca și Hokaia, cetatea este un spațiu cosmopolit, înconjurat de junglă și dominat de o notă de exotism ce lipsește aproape cu desăvârșire în Teva. Din amintirile Xialei, insulele tribului Teek sunt ascunse ascunsă în mări și imposibil de reperat, deoarece populația păstrează un secret total asupra locului exact al insulelor. Teritoriul Teek are, în amintirile Xialei, un climat tropical și este dominat de legi ale matriarhatului, care interzic aproape în totalitate accesul bărbaților pe insule.

Magia există în foarte multe forme în universul din Meridian, iar cel de-al doilea volum dezvăluie faptul că, de fapt, magia există inclusiv în acele locuri de unde a fost îndepărtată și care pretind că există strict în virtutea rațiunii. Aceasta este constatarea lui Naranpa, care, după ce dobândește puterile Zeiței Soare, recitește textele sacre ale Paznicilor doar pentru a înțelege că ritualurile cărora fusese supusă pentru a deveni Preoteasă a Soarelui conțineau și ele un strop de magie. În ciuda faptului că, vreme de 300 de ani, Păzitorii încercaseră să nege existența aspectelor supranaturale, deoarece tocmai magia practicată în exces fusese motivul războiului inițial, revenirea Zeului Cioară în formă umană reușește să catalizeze întoarcerea la valorile magice. Magie există și în prezența animalelor totemice ale caselor nobiliare din Teva, începând cu ciorile gigantice pe aripile cărora zboară conducătorii clanului Carrion Crow, vulturii aurii ai clanului Golden Eagle sau șerpii gigantici ai clanului Serpentine. Tot magia este prezentă și în explorările făcută de lordul Balam în lumea viselor și în ritualurile care ajung să manifeste prezența Zeului Cioară în Serapio și în puterea regenerativă și distructivă a pe care o primește Naranpa după ce revine la viață.

„Fevered Star” e un al doilea volum de serie fantasy ce reușește să bifeze cu succes majoritatea condițiilor ce clasifică un roman fantasy ca fiind unul reușit. Dincolo de faptul că reușește să mențină același nivel de creativitate și imaginație debordantă stabilit de primul volum, autoarea rezolvă și câteva dintre problemele de funcționare narativă din primul volum, construind personaje multifațetate, cu motivații psihologice complexe, pe care le surprinde în evoluție. Povestea de iubire are, într-adevăr, de suferit, în acest al doilea volum, dar ea nu reprezintă o turnură epică esențială (și se poate presupune că nici în planurile autoarei lucrurile nu vor merge în această direcție, dată fiind direcția generală feministă a romanului). Însă cel mai important aspect este faptul că Roahnorse scrie fantasy în mod conștient și respectând condițiile de existență a „fantasy-ului înalt”, dedicând pagini întregi creării de lumi. În acest al doilea volum, nu mai avem o lume limitată la un oraș și câțiva munți, ci se conturează un continent întreg, ce funcționează după legi proprii. Romanul desfășoară, deci, un arsenal de tehnici ce nu fac altceva decât să dezvăluie, în ochii cititorului, cum geografia imaginară se împletește cu magia și cum se construiește o lume secundară fantasy.