M-a ales pe mine, o regățeancă…

În cancelaria Şcolii generale nr. 1, în recreaţie, zarvă mare. Elevele dintr-a şaptea se pregătesc pentru ora de gimnastică. Şi-au scos uniformele negre. Parcă le văd căţărate pe pervazul geamurilor de la stradă, numai în maiourile care le ajung mai sus de buric, strigînd după trecători şi făcîndu-le cu mîna semne obscene. (À vingt ans j’étais déjà perdue!, spune bătrîna, soarbe din cafea şi scrie. Cuvintele nu se mai aud, doar foşnetul pixului pe hîrtie.) La douăzeci de ani, gîndeai exact ca azi: Să fie bordelul casa dintîi?! Atunci spuneai c-ar fi „Prima zăpadă pătată de sînge!” Ai uitat chiloţelul alb de pînză, pata roşie şi frica? (Duce ceaşca goală în bucătărie, o clăteşte.) De ce mi-o fi spus tînărul ăla de o rară nobleţe pe care-l poreclisem cîndva Prinţul Bolkonski… (acum vorbeşte singură, cuvintele bătrînei se-aşază cuminţi la rînd, vrea să se-audă fiindcă vecinul de sus şi-a pus bormaşina în funcţiune) atunci, în sala plină de spectatori, „Nu înţeleg de ce Norei Iuga nu-i place urîtul?” (vocea bătrînei a tăcut, doar pixul se mişcă din nou pe hîrtie). Ce puţin mă cunosc ei. Ce fel de poeţi or fi dacă n-au primit niciun semnal de pe faţa nevăzută a lunii?! Ştii cît rişti strigînd acum de la fereastra deschisă în faţa soarelui: Ave Cezar! În evul trecut, după uşile uitate uneori deschise din neglijenţă, mai asistam la scene infinit mai interesante decît cele aflate azi la-ndemîna oricui îşi arată buricul lîngă Turnul Sfatului ca să se urnească odată limbile alea încremenite. Uşa cancelariei se deschide şi profesorul Harald Krasser stinge hărmălaia cum sufli în lumînare. „Am nevoie de o asistentă la alcătuirea orarului şcolii pe anul în curs”, spune. Cîteva profesoare săsoaice pe care le cunoştea bine, deşi nu era un om care să „relaţioneze”, cum se spune azi, s-au oferit imediat. Dar, stupoare! Krasser m-a ales pe mine, o regăţeancă, sosită doar de-o săptămînă din Bucureşti în acea şcoală germană, unde toţi spuneau Grüss Gott la venire şi Servus la plecare, pe mine, o puştoaică de 22 de ani cu care nu schimbase încă nicio vorbă, dar îmi văzuse părul lung, acoperindu-mi umerii pînă la jumătatea brațelor, negru și nesupus ca un trăpaș care începe brusc să galopeze… („și cînd te gîndești că se născuse în același an cu tatăl meu”, spune iar cu glas tare.) Muream de rușine cînd mă vedeam intrînd în clasa a șaptea B, cu palmele transpirate de emoție, deschizînd catalogul ca să citesc numele germane ale elevilor mei sași, pe care urma să-i învăț nemțește, cînd ei ar fi trebuit, de fapt, să mă învețe pe mine. Iar marele germanist Harald Krasser fusese demis de la catedra liceului, pe care nimeni n-ar fi fost mai îndreptățit s-o ocupe, făcîndu-i-se concesia să predea Constituția la o școală generală. Nu schimbase nicio vorbă cu mine, poate nici nu știa cum mă cheamă… (cînd a fost asta? Bătrîna se oprește din scris. „Abia începuse școala…”, vorbește cu pauze. Era septembrie. Try to remember the night of september… fredonează și începe brusc să chicotească. Se ridică și se duce la fereastră. „Copacii sînt încă plini de frunze”, spune. Se întoarce la masă. Scrie.) În clasa goală, la aceeaşi catedră, faţa lui uscăţivă, arsă de soare, ochii de un albastru metalic, cînd mă priveau o peniţă de iridiu îmi zgîria obrazul. Avea în faţă o planşă mare de carton pe care erau desenate multe pătrate. Spre ele erau îndreptate săgeţi din direcţii diferite. Îi urmăream mişcările creionului pe cartonul acela care acoperea toată suprafața ca o foaie de ştrudel. Auzeam vocea lui în răstimpuri: Ja, bitte zwei gelbe und eine rote. Mîna mea asculta ordinul, se întindea spre cutia cu multe compartimente în care se aflau fise de toate culorile (parcă erau la cazino, la ruletă, rîde în gînd) şi mîna atingea două fise galbene şi una roşie şi i le întindea. El le lua automat, fără o vorbă, şi le aşeza în căsuţele respective. Creionul trasa din nou săgeţi de la o căsuţă la alta, ca să le schimbe la următoarea mutare… şi ea auzea atunci un Nein iritat, hier geht’s nicht! Creionul bătea în masă de trei ori, scurt, se oprea o secundă şi mai lovea o dată, apăsat, semn că gîndul a pus punct. Ochii lui se măreau sub lentilele ochelarilor, păreau fosforescenţi. El semăna atunci cu un extraterestru. Ea nu putea să-i spună că moare să pună mîna pe mîna lui, să simtă din ce material e făcut, fiindcă oricum n-ar fi înţeles-o. Şi atunci ea a spus: „A cincea, Oda destinului”, semnalul știrilor de la Radio Londra, din anii războiul. Şi el a răspuns fără să-şi ia ochii de pe planşă: „Wie sind Sie draufgekommen?” Şi creionul şi-a continuat drumul printre căsuţe… (Sună telefonul. Ridică.) „Joachim Wittstock am Apparat”. „Credeam că n-o să-ți mai aud glasul.” „Timpul devine tot mai neîncăpător…” („L-a ajuns și pe el”, spune bătrîna în gînd.) Pe urmă, ei vorbesc de scriitorii sași din trecut, de Aichelburg, de Scherg și deodată pomenește de Harald Krasser. „Pînă la urmă, a plecat și el în Germania. Mi-a lăsat multe din cărțile de care nu se putea despărți. I-am trimis o parte din ele. După cinci ani a murit fără să-l mai văd. A fost un fel de mentor pentru mine.” (Bătrîna aude deslușit creionul ei bătînd în masă de trei ori scurt, se oprește o secundă și mai lovește o dată.) „Oda destinului”, spune. Joachim înțelege „Opera destinului”. Nu știe că ea îl cunoscuse înaintea lui și acum i se părea că vocea de la capătul firului era chiar vocea lui Harald. Ultimul dar pe care l-a lăsat țării mele a fost traducerea lui Ion Creangă, iar mie amintirea unui domn cu care mă înțelegeam cel mai bine tăcînd. Și cînd te gîndești că habar n-avea cum îmi arăta creierul, oder

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *