Magie, sublim și grotesc

Cazemata, romanul lui Tudor Ganea, debutează cu o uimitoare forță suprarealistă. Apărut în 2016, romanul a câștigat în același an premiul Tânărul prozator al anului. Textul a luat naștere din povestirile scrise de autor încă din adolescență, fiind însă catalizat de participarea la un curs de scriere creativă. Vena aceea suprarealistă prezentă în primul capitol se menține pe întreg parcursul romanului, diferențiindu-l de majoritatea tendințelor prozei române contemporane și este probabil și motivul pentru care textul s-a remarcat. Deși realizarea pare a nu fi dusă până la capăt pe alocuri, imaginarul creat de Tudor Ganea este atât de autentic, de diafan și-n același timp grotesc și înspăimântător, încât, în ansamblul său, romanul reușește să lase o impresie puternică.

            Plasarea într-un cartier mărginaș al Constanței conferă de la bun început un stil și un imaginar caracteristic. Avem încă de la primele pagini un roman al apelor, al peștilor și nisipului, o lume acvatică fascinantă și nu foarte des identificabilă în literatura română. Ulterior, spațiul evoluează, ieșind din granițele orașului și intrând într-un tărâm al suprarealismului pur, satul fantastic din Deltă, o contrapondere perfectă a lumilor lui Ștefan Bănulescu, dominat de magie, imposibilitate și, în ciuda tragediei pierderii bărbaților, de o fantastică și pe alocuri înspăimântătoare solaritate. Dacă în magie și izolare se conturează un univers al sublimului, dincolo, în realitate, o realitate sumbră a blocurilor de nefamiliști în cartierul mărginaș, în „meze-uri”, se conturează o lume vulgară, lipsită de speranță și care își trăiește existența într-o acută mizerie cotidiană. Pe de altă parte, tocmai din această lume ies personajele memorabile ale romanului, indivizi ce în ordinea realității sînt marginali ai societății dar care, proiectați pe fundalul magic ce se conturează tot mai puternic în roman, devin filtre prin care magia penetrează realitatea. Fantasticul ia astfel naștere din amestecul între sublim și abject, din cârciuma mizerabilă în care bețivii își povestesc cu vulgaritate aventurile amoroase ce-i proiectează brusc pe un fundal magic și uneori înspăimântător. Olube, Borhot, Lițoi și Turcoaica sau „peștele” Coco sunt în ordinea realității indivizi marginali ai societății. Întorcând însă ochianul imaginar, privind dinspre magie înspre realitate, ei devin eroi de basm, ce colorează o lume sordidă cu spranaturalul sau cu  sexualitatea lor, dincolo de granițele posibilului. Dimensiunea imaginarului întrepătruns cu realul e dublată odată cu apariția inspectorului Adamescu, care, la zece ani după moartea suspectă a lui Lițoi, anchetează dispariția unor muncitori în șantierul constuit peste cazemată. Acest personaj pare la început un artificiu narativ menit să restabilească ordinea reală și realistă a lucrurilor, trecând totul prin filtrul rațiunii pure. Până la urmă, el va deveni cel mai important mijloc de accesare a universului magic pentru că, dacă tocmai un astfel de personaj poate fi convertit până la absorbția totală în magie, însăși realitatea și raționalitatea lumii înconjurătoare sunt puse sub semnul întrebării.

            Din punct de vedere epic, romanul se concentrează asupra mai multor nuclee definite din punct de vedere evenimențial ca dispariții de personaje sau crime, localizate spațial toate în acea cazemată din titlu. Sub acest aspect, se construiește o altă fibră a romanului, cea de natură detectivistică, însă ea se păstrează în această linie pentru o scurtă perioadă, pentru că opțiunea de bază a autorului este să ducă totul înspre direcția magică și suprarealistă. Deși la început pare a fi ordonat cronologic, romanul se va dovedi un amalgam de relatări ce depășesc granițele temporale și se întorc mult în trecut, explicând astfel o serie de evenimente din prezent. Până la povestirea proxenetului, pare că romanul relatează aparenta ucidere a lui Lițoi, care de fapt e sinucidere ritualică, și investigația dispariției muncitorilor din șantierul de la cazemată. Odată cu relatarea lui Coco, indiciile ciudate de până atunci, relatate de personaje care nu cunoșteau valențele totale ale evenimentelor sunt puse cap la cap și astfel apare o explicație pentru toate aceste evenimente, explicație ce rezidă în magie. Îmbinată cu povestirea lui Olube din paginile finale, analepsa dezvăluie încă două dispariții și anume dispariția tuturor bărbaților din satul din Deltă, luați prizonieri de naziști și obligați să construiască cazemata în timpul celui de-al doilea Război Mondial și apoi, revenind într-un timp mai apropiat de prezentul acțiunii, dispariția inspectorului Adamescu. Intriga polițistă nu va fi niciodată rezolvată la nivel real, întrucât imaginea finală a romanului este un potop ce se revarsă asupra întregului oraș Constanța, ucigându-l (prezumtiv) pe comisarul care relatează dispariția inspectorului, produsă cu 10 ani în urmă. Rezolvarea se va face doar la nivel magic, inspectorul Adamescu pierzându-se într-o mistică beatitudine în acel misterios sat magic din Deltă, unde ajunge cu ajutorul unor desene de cretă făcute de copiii lui Lițoi. Este sugerat faptul că ritualul sinuciderii magice a personajului presupusese și fecundarea tuturor femeilor din cartierul mărginaș, ai căror soți deveniseră impotenți în urma răzbunării Aniei, mama lui Lițoi. Există încă o direcție epică, și anume paginile care relatează boala lui Adamescu, o tumoare pe creier ce cauzează halucinații, oferind astfel o altă pistă realistă, și anume moartea inspectorului. Esențializând toate aceste direcții epice, romanul este povestea răzbunării unei mici comunități magice din Deltă, un sat din care, la un moment dat, pleacă toți bărbații, atrași de un bordel aflat pe un feribot, bordel controlat (prin intermediul unui cântec magic) de bunicul proxenetului Coco. Bărbații sunt luați apoi prizonieri de naziști și obligați să construiască cazemata din Constanța. Ei sunt uciși atunci când încearcă să evadeze prin tunelurile săpate sub cazemată. Femeile din sat, rămase singure, își folosesc magia și o trimit pe Ania să le răzbune. Devenită Turcoaica, ea ajunge în cartierul din Constanța unde se află Coco, îl seduce pe tatăl acestuia și îl ucide (într-un mod grotesc) și apoi seduce toți bărbații din blocurile acelea, care devin impotenți. Fiul ei cu pescarul nea Baban, Lițoi, se va sinucide într-un ritual ciudat, prin intermediul căruia, în aceași noapte, toate femeile din zonă rămân însărcinate și dau naștere copiilor în aceeași zi. Inspectorul Adamescu investighează dispariția muncitorilor când copiii au zece ani și le observă comportamentul ciudat, fiind până la urmă condus de desenele lor de cretă la satul magic din Deltă, unde dispare. În ziua în care e anchetată dispatiția sa, de sub cazemată iese la suprafață un izvor puternic, ce va transforma cartierul într-un lac aflat lângă mare. După douăzeci de ani, Olube îi povestește șefului lui Adamenscu despre tinerii ce au refuzat să plece din cartier, locuind acum pe insule, pe flori uriașe de nufăr, într-o comuniune magică, în perfectă comuniune cu lacul și cu marea. Comisarul continuă povestea, dar în filtru real, relatându-i fiului cum s-a îndiguit lacul pentru a nu inunda și distruge orașul, moment în care digul cedează, iar inspectorul moare.

            Pe alocuri, epicul acesta misterios și capetele firelor narative nu sunt desfășurate integral, ci sunt lăsate undeva la jumătate. Astfel, din punctul de vedere al construcției epice, ideea bolii lui Adamescu pare un simplu artificiu ce are scopul de a deturna înțelegerea faptelor într-o direcție medicală, realistă. Datorită scriiturii, filonul magic e mult mai puternic și bine alcătuit, astfel încât această variantă a desfășurării epice devine redundantă, nefiind susținută integral. De asemenea, finalul apocaliptic din punctul de vedere al realității nu pare integral motivat de construcția epică anterioară, fiind o simplă formă de răzbunare a universului magic, nedreptățit în esența lui cu zeci de ani în urmă. Pentru un roman în care realismul magic este pus față în față cu oglinda ciobită a unei realități sordide într-o manieră atât de autentică și de originală, părăsirea ambelor direcții în paginile finale ale romanului pare o pierdere.

            În ciuda acestor scăpări,  Cazemata lui Tudor Ganea rămâne o proză cu un imaginar și niște personaje deosebit de puternice. Descrierile de natură lirică nu plonjează de la început în suprarealism, conturând în mod voit în primele pagini o lume ciudată, în care multe gesturi și multe cuvinte folosite în descriere nu-și găsesc aparent explicația. „Trecu șchiopătând prin șantierul cu blocurile neterminate ca un rând de măsele stricate înfipte în gingia falezei de argilă, în jurul cărora străjuiau excavatoare.” (pg. 8) Este în aceste imagini vizuale o proiecție a faliei ce se va căsca încet în materia epică între sublimul magic și decrepitudinea reală. Esența acestei falii este surprinsă și la nivel vizual și la nivel olfactiv pe parcursul prozei în construcții puternic impregnate liric „mirosul de Mâna-Maicii-Domnului se amesteca cu cel acru de coji de pepene putrezite în tomberoanele ce dădeau pe dinafară și-n jurul cărora străluceau ochi de pisici sperioase.” (pg. 45) Autorul mizează în descrierile extrem de detaliate pe ocupația sa de bază, cea de arhitect „eclectismul clădirilor emana un sentiment straniu de oraș părăsit, ce se citea în fiecare frunză de abac retezată, nasurile lipsă ale îngerilor de ipsos ce susțineau bovindouri dărăpănate sau în pilaștri șubrezi cu tencuiala jupuită până la carnea roșie a cărămizilor.” (pg. 45)  Dacă spațialitatea romanului trimite voit înspre proza lui Cărtărescu sau proza unui Ștefan Bănulescu întoarsă pe dos, iar personajele sunt la început avataruri ale inadaptaților societății, fibra cea mai originală a romanului se va regăsi însă în vibrația magmei magico-sexuale din satul ascuns în Deltă. Acesta pare desprins direct din proza lui Gabriel Garcia Marquez, construit din aceeași materie magico-sexuală a personajelor din Despre dragoste și alți demoni. Aici, într-o lume pe jumătate mirifică, pe jumătate înspăimântătoare, natura e supusă prin magie, iar vibrația erotică feminină face orice muritor să-și piardă mințile. „În timp ce [fata] se îndrepta spre foc femeile și-au întins mâinile și-a făcut un căuș din umbră, ca un cuib, cu care au ridicat-o prin aer. Fata a pășit peste gardurile pline de bufnițe și apoi a fost lăsată la pământ, cu spatele la foc și cu fața spre baltă, acolo unde era ascuns tata. Cu o vâjâială în cap, tata mi-a povestit ca simțit atunci cum se despletește toată papura din jurul lui, cum se culcă la pământ și îl lasă fără ascunzătoare. L-a izbit dintr-o dată frigul.” (pg. 135) Magia ia forma răzbunării erotice, o răzbunare împotriva celui care, printr-un cântec magic, a furat toți bărbații din sat, atrăgându-i în bordelul său plutitor. Răzbunarea femeilor se întinde peste generații și până la urmă face ca magicul să erupă în real, distrugând orice urmă a descendenților celor care le-au nedreptățit. Cu toate acestea, imaginile pe care prozatorul le conturează în descrierea universului magic sunt diafane și de o neașteptată delicatețe. „Pasta strălucitoare înmugurise și nuferii de pe asfalt, a căror aglomerare din ce în ce mai densă în jurul cazematei dădea impresia unor celule îngrămădite într-o zonă de unde a luat în cele din urmă naștere marele neg, celula-mamă, cazemata ale cărei fante de tragere păreau acum imense și orbitoare reflectoare, adevărate faruri în noaptea întunecată. Copiii, legați și alimentați din rețeaua magică, își topiseră corporalitatea în ghemuri de lumină pură, ca niște fructe crescute între cârceii care împânziseră în arcuirile lor străduțele din jurul buncărului și care străluceau asemenea unor flăcări de sudură prinse în contururile micilor corpuri omenești.” (pg. 167) Descrierea citată construiește suprarealist universul magic, într-un stil parțial tributar lui Mircea Cărtărescu, parțial prozatorilor sud-americani, dar care se remarcă prin originalitate și o dominantă cromatică a luminii.

            În ansamblul său, Cazemata lui Tudor Ganea este un roman capabil să exploreze dimensiuni literare dificil de construit, și anume realismul magic, fantasticul sau povestirea detectivistică. Mai mult, autorul reușește acest lucru într-o manieră stilistic luminoasă, deosebindu-se astfel de majoritatea explorărilor acestor direcții din literatura română și apropiindu-se mai mult de stilul sud-american. Dincolo de filonul magic, personajele create de el se revendică într-o manieră contradictorie de la galeria de personaje specifice prozei românești contemporane, în sensul că ei se integrează la aceeași categorie a marginalilor, însă sunt niște marginali ce într-un alt univers, cel magic, devin personaje centrale, căi de acces ale supranaturalului în realitate. Construcția epică a romanului, complexă, ar fi putut beneficia de o mai mare insistență asupra punctelor de forță ale prozatorului, renunțând la încercarea de a se ancora în realitate. Cazemata este deci un roman bine construit, profund originalul în realizarea imaginarului, ce beneficiază de un amestec surprinzător al sublimului cu vulgarul, amestec din care ia naștere magicul.