Întîia oară am auzit percutantul termen de „manelar” în urma unei şederi mai lungi în Bucureşti, aproximativ vreo cinci ani, şi trebuie să mărturisesc faptul că „noţiunea” aceasta mi-a provocat din capul locului o confuzie: credeam că înseamnă  (tot în jargonul aferent) ori „bulangiu”, „om de nimic”, ori „şmecher”, „cocalar”, „meseriaş”; a treia accepţiune pe care mai eram tentat să o dau termenului de „manelar” era aceea – asta poate şi din cauza compoziţiei cuvîntului – de, pur şi simplu, scuzaţi-mi expresia, dar trebuie să respect „discursul” celor în cauză aici, de „labagiu”, adică de onanist, mai pe înţelesul intelectualilor. Nici prin gînd nu mi-a trecut în acea perioadă că acest termen va face vogă peste ani şi va racola o mulţime de „fani”, cum se spune acum despre cei care descoperă noi religii în mîlosul spaţiu subcultural, de fapt de-a dreptul oripilant şi imbecilizant al manelelor şi a unei părţi covîrşitoare a muzicii uşoare româneşti.

            Maneaua este, după părerea mea, o tentativă de cîntec ce ilustrează o stare de existenţă lăbărţată şi risipitoare, de prostie conjugată cu toate datele neamului-prost, o dovadă a procupărilor unei părţi semnificative a societăţii: banii, „paraii” (noul zeu al publicului larg), femeile-curve care exploatează material şi sufleteşte barbaţii care prin văicăreli şi suspine, hăulituri şi strigături de deznădejde îşi deplîng soarta cruntă, „patimile” acestea nefiind altceva decît patimi la modă, adică neavînd nici o altă reală valoare decît aceea pe care o are cercelul în urechea bărbatului sau siliconul din sînii, buzele, fesele sau mai ştiu eu ce organe ale femeilor care, pe zi ce trece, devin din ce în ce mai „emancipate” într-un picaj aiuritor al bunului-gust şi bunului-simţ.

            Maneaua are, desigur, în centrul ei dragostea. Doar că se uită faptul că acest sentiment nu este deloc la îndemîna oricui, el este imposibil de întîlnit în rîndul nesimţiţilor de pildă, deasemenea el nu există în formele de viaţă neevoluate intelectual şi este imposibil dea fi descoperit înafara umanităţii – adică în rîndul animalelor de exemplu (atît vertebrate cît şi nevertebrate), cît şi în rîndul plantelor şi, fireşte obiectelor neînsufleţite.

            Fără supărare, trebuie să mai adaug aici şi faptul că pentru a stîrni iubirea cuiva, sau măcar un biet sentiment de dragoste trebuie îndeplinite cîteva condiţii. Nu voi insista asupra celor majore (morale, intelectuale, profesionale chiar) ci asupra uneia simple, care este, după părerea minoră, dar esenţială în lumea interlopă a celorlalţi din jur: aspectul fizic. Ei bine, acest aspect fizic, altoit pe situaţia materială a „masculului” poate stîrni „pasiuni” dintre cele mai „manelesciene”, ele ajungînd să se constituie în tirade şi conjuncturi dintre cele mai „dramatice”.

            Personajul feminin care apare şi traversează (ca o stea strălucitoare – sic!) întreaga creaţie a manelei nu este, de fapt, o femeie, ei bine aceasta este, nici mai mult nici mai puţin, de 3 ori femeie! Adică: văicăreala bărbatului/ menestrel este astfel pe deplin justificată, zbuciumul sufletului său profund are un balans adînc şi clinchenitor, aidoma brăţărilor şi lanţurilor ce zornăie grele şi groase şi preţioase, prelucrate cu cel mai rafinat stil al marginaliilor şi periferiilor.

            „Toată lumea mă urăşte şi doreşte moartea mea/ Prietenii mă duşmăneşte, ce să fac cu viaţa mea?/ Am şi bani am şi maşină/ Mă pricep şi la bambină/ – se dedică naşului din Dârmăneşti…” – a se vedea scrierea corectă a localităţii naşului cu „â”, varianta adoptată şi impusă de Academia Română.

            Există, desigur, o anumită seducţie a manelei, aşa cum „seducătoare” este ciuperca otrăvitoare prin culorile ei vii, stridente, exacerbate – totul pînă aici, pentru că dacă te împinge necuratu’ să guşti din acest „produs”, ai dat de belea – şi chiar că nu mai ai ce să faci cu viaţa ta…

Închei urîndu-le manelarilor (acestor vedete „super” atît de mediatizate astăzi) un fizic cît mai atrăgător (poate, cine ştie: vor deveni mai înalţi şi mai muşchiuloşi – asta numai dacă, cu încredere şi perseverenţă „vor trage de fiare”), bani mulţi (cu precădere „parai”), să-şi găsească jumătatea atît de mult evocată după care se lamenteză în fiecare vers nemuritor al operei lor şi, desigur, multă, multă răbdare cu noi ăştia, neadaptaţii, figuri triste şi palide, dar care, iată, avem încă obraznicia şi neruşinarea de-a nu ne da încă la o parte din mijlocul trecerii de pietoni cînd apar domniile lor cu Merţanu, în goană, spre vreun post de televiziune. Ba mai mult, mai ştii, poate chiar acolo, în mijlocul străzii ne va da odată prin minte să ne construim, bineînţeles nu o vilă, ci vreo cocioabă de-a noastră. Acum veţi spune că bolidul la volanul căruia ei se află va trece cu toată viteza, nepăsător, peste noi… Rămîne de văzut. Poate avem şi noi „manea” de cojocul lor…

 

*Texte scris în luna iunie 2001 pentru rubrica „…ORION” din Euphorion rămas nepublicat

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *