Manifestul Cercului Literar de la Sibiu şi corolarul său ideatic

Emergenţa acestui grup de tineri pe scena dezbaterilor literare se face, dintru început, la modul insurgent, cu eroismul gestului decis, militant, cu forţa exaltată a principiilor ferm consolidate, cu „trusa de noţiuni bine sterilizată a celei de-a patra generaţii postmaioresciene”[1]. Nu întâmplător, apariția lor în peisajul literaturii române dobândeşte conotaţiile intrării în luptă, a unor „«răsunătoare» fapte de arme”[2], aşa cum este prezentată, într-o scrisoare a lui Radu Stanca adresată lui Cornel Regman, iniţiativa conceperii şi trimiterii scrisorii-manifest, drept „proiectul unei aşa-zise «intrări» a noastre în lupta care s-a stârnit mai nou relativ la direcţia nouă a culturii româneşti”. În această luptă, scrisoarea avea să constituie doar „primul pas”. Gravitatea momentului – ce presupunea asumarea de către semnatari şi a repercusiunilor implicite – era perfect intuită de cerchişti, aşa cum îşi aminteşte Ştefan Aug. Doinaş, citind o pagină din jurnalul acelui timp („Sunt sigur că dacă Lovinescu va publica această scrisoare va fi un scandal, din cauza atitudinii noastre exclusiv estetice faţă de fenomenul literar”[3]), şi cum transpare din scrisoarea lui Radu Stanca: „scrisoarea va fi semnată numai de aceia ce îşi dau seama ce răspunderi le incumbă în urma ei”[4]. Primul gest de afirmare a Cercului se face cu deplina conştiinţă a mobilizării, pe scena istoriei literare, a unei veritabile mişcări: „Ne trebuiesc exclusiv oameni serioşi şi convinşi de ceea ce spun. Pentru că din acest prim pas într-o zi se va naşte o revistă – din ea, o mişcare. Să nu ne subestimăm! Să ne comparăm cu alte grupuri tinere!”[5].

            Reculul anticipat urma să fie cu atât mai puternic, cu cât scrisoarea manifesta o atitudine aflată într-o flagrantă, aparent indecentă, contradicţie cu ceea ce, în conştiinţa publică erau imperativele istorice, naţionale, politice ale vremii. Ne aflăm în 1943, în plin război mondial, cu teritoriul patriei amputat dramatic, pe o scenă însângerată a istoriei naţionale. Scrisoarea omagială, devenită manifest, a Cercului Literar de la Sibiu şi avându-l ca destinatar pe E. Lovinescu, va forma nu numai actul de identitate al acestei mişcări, ci şi nucleul corpusului ideologic cerchist-euphorionist. Redactată de I. Negoiţescu, la ideea lui Radu Stanca[6] şi semnată colectiv de Victor Iancu, E. Todoran, Cornel Regman, Damian Silvestru (I. Negoiţescu), Ovidiu Drimba, Ion Oana, Radu Stanca, Romeo Dăscălescu, Ştefan Aug. Doinaş, scrisoarea va fi publicată în revista „Viaţa”, nr. 743, la 13 mai 1943, sub titlul Ardealul estetic. O scrisoare către E. Lovinescu a Cercului Literar din Sibiu. Apărut într-un moment cultural tensionat, într-o perioadă de înteţire a atacurilor de dreapta împotriva lui E. Lovinescu, manifestul declara solidarizarea cu principiile lovinesciene de apărare a libertăţii spirituale şi artistice împotriva ofensivei tendenţioniste, a subordonării acestei libertăţi intereselor politice ale momentului. Vizată în mod direct era, de fapt, politica culturală a oficialităţii, împotriva căreia scrisoarea exprima, cum îşi va aminti, peste ani, Ştefan Aug. Doinaş, „o simplă profesiune de credinţă culturală şi artistică, o pledoarie pentru climatul valorii estetice, pentru cultură majoră, pentru urbanism şi – implicit – împotriva neosămănătorismului practicat pe vremea aceea – căruia Radu Stanca îi găsise porecla de «păşunism» – caracterizat prin neaoşism, sentimentalism mic-burghez, clamoare patriotardă şi belicoasă, «sinceritate» lirică în dispreţul artei şi culturii poetice”[7]. În plus, după cum va ţine să precizeze Ovidiu Cotruş mai târziu, într-un interviu din 1968, scrisoarea constituia şi „o declaraţie de adeziune a «cercului» la marea operă a lui Călinescu, Istoria literaturii române, care în urma unor campanii de presă ale unor gazetari obscurantişti şi xenofobi, fusese denunţată drept operă anti-naţională, reuşind să o scoată pentru un timp din librării”[8].

Scrisoarea debutează prin lămurirea contextului care a provocat apariţia ei, şi anume dezbaterile din mediul publicistic în jurul unei probleme de „supremă importanţă şi gravitate”, o problemă de altfel reactivată, ce păruse a-şi fi găsit soluţionarea definitivă în urmă cu câteva decenii şi care, acum, reclama, din nou, ferme luări de atitudine. Contextul tumultuos era dat de „acea gălăgioasă dezbatere a actualităţii lui Maiorescu”, iar miza discuţiilor trăda reactivarea unei crize de direcţie a culturii române, catalizată şi de resuscitarea unei confuzii a valorilor pe plan european.

Înainte de a-şi preciza poziţia în această luptă, autorul scrisorii face o scurtă expunere a evoluţiei culturii române. Dacă începuturile sale stau, firesc, sub semnul naţionalismului romantic – ce avea drept scop o justificată consolidare a identităţii etnice, prin exaltarea substanţei latine – se impunea, odată cu epuizarea acestui stadiu incipient, saltul într-o altă fază evolutivă, prin depăşirea strâmtei circumscrieri colectiv-naţionale, specifice unei culturi minore şi trecerea la creaţia majoră, de anvergură europeană. Particularitatea (cu încărcătură predestinantă) a culturii române şi sursa pentru riscul tendenţionismelor ulterioare au constituit-o tocmai împrejurările acelui primum movens al ei: trezirea, simultană, a culturii române şi a vieţii noastre politice şi naţionale, fapt ce a dus la confuzia, întreţinută timp îndelungat, între cele două planuri, şi, mai grav, la subordonarea ei faţă de politic, la rolul ingrat al culturii de „slujnică a politicii”.

În răspăr cu aceste determinisme extra-estetice, afirmarea plenară şi autentică a posibilităţilor creative româneşti s-a făcut doar în condiţiile emancipării culturii de sub „jugul atât de incomod al intereselor exterioare şi efemere ale momentului”. O cultură adevărată se defineşte, de altfel, tocmai prin transcenderea caducităţii momentului (social, politic, istoric) şi proiectarea sa în eternitate, fiind vectorul de eliberare a omului din social şi de emancipare a lui ca individualitate. Verticalizându-l pe om, sustrăgându-l matricei social-politice, cultura îndeplineşte, în esenţă, un rol soteriologic. Paradoxul survine în relaţia personal – general-uman pe care o mobilizează actul cultural, în caracterul de reprezentativitate universală a culturii, furnizat tocmai de dimensiunea ei atât de intim-personală. „Tocmai fiindcă e mai personal”, precizează I. Negoiţescu, „actul de creaţie spirituală convine unui cerc de receptare şi asimilare mult mai larg, fiindcă răsfrânge ceea ce e mai general, ideea pură a umanităţii”.

În cazul poporului român, actul de emancipare a culturii, „această concepţie de libertate spirituală, neîngrădită de nici un formalism exterior, corespondent al unor interese de ordin naţional, moral sau politic” a fost realizat de Titu Maiorescu, cel care a marcat punctul de cotitură în disocierea valorilor şi a întemeiat critica literară pe criteriul esteticului. S-a făcut astfel primul pas spre „nivelarea cu Occidentul”. Dacă lui Titu Maiorescu i-a revenit meritul de a fi aşezat „temeliile spiritului critic în cultura română”, lui E. Lovinescu, destinatarul scrisorii, i-a revenit rolul de a configura, pe aceleaşi temelii ale criteriului estetic, stilul criticii literare şi de a transmite mai departe, celei de-a treia generaţii maioresciene (G. Călinescu, Şerban Cioculescu, P. Constantinescu, Perpessicius, Vl. Streinu, T. Vianu), „instrumentul cel mai de preţ în exercitarea unei profesiuni critice”. Lupta cu imixtiunea non-esteticului în literatură (imixtiune promovată de etnicismul sămănătorist şi de ortodoxismul gândirist) părea definitiv câştigată în favoarea autonomiei şi a supremaţiei esteticului. După 1930, însă, recrudescenţa în Europa a formelor agresive de iraţionalism – pe care semnatarii scrisorii nu le specifică, desemnându-le doar la modul generic, drept împrejurări „provenite din curente ce bântuiau peste şi dinspre culturi dinafara graniţelor noastre”, dar care fac evident referire la agitaţiile naţionalist-extremiste, de la fascism la comunism – a generat ofensiva violentă a mai vechiului spirit sămănătorist şi a confuziilor de mult depăşite. În aceste împrejurări de cumpănă pentru destinul culturii române, apariţia scrisorii Cercului Literar de la Sibiu este cu atât mai reprezentativă, cu cât, precizează I. Negoiţescu, vine din Ardeal, din „patria sămănătorismului”, din regiunea care justificase odinioară, prin destinul istoric particular, această orientare. Ceea ce va declanşa, în presă, furibunde vehemenţe patriotarde este afirmaţia lui Negoiţescu – în plin război, într-o situaţie dramatică pentru destinul României – că discursul naţionalist în cultură este desuet, de vreme ce fuseseră depăşite acele „vitrege circumstanţe naţionale” care-l justificau şi, în plus, nu se mai putea vorbi de o delimitare a specificului transilvan în interiorul culturii române, care să mai legitimeze un astfel de discurs: „ (…) sămănătorismul, poate justificat odinioară din cauza unor vitrege circumstanţe naţionale, dar oricum lipsit de sens azi, când cultura «transilvană» nici nu mai există ca atare, ci e topită cu desăvârşire într-un singur corp românesc, într-o singură cultură – prea bine temeinicită pentru a mai suporta tirania implicaţiilor suprapuse de factori mai mult sau mai puţini politici; această scrisoare înseamnă tocmai un protest împotriva formelor desuete care mai stăruie peste literatura ce se scrie aici şi care se vrea, în mod anacronic, regională şi «specifică»”. O survolare a publicisticii româneşti a vremii denotă – precizează autorul scrisorii – o preeminenţă a unei mentalităţi confuze şi tendenţioase.

A avea forţa să te ridici deasupra contingentului, a refuza orice compromis făcut momentului istoric şi a apăra cu obstinaţie, pe frontul ideologiei literare, reduta supremaţiei valorii estetice, însemna, în plină conflagraţie mondială şi a unei Europe străbătute de discursuri naţionaliste, o luciditate apolinică şi o maturitate spirituală fără precedent între generaţiile istoriei noastre culturale. Ca orice manifest, scrisoarea denunţă, în descendenţa problematică a epocii, o stare de criză a culturii române. Este vorba de o criză de specific naţional, reactivată temporar, în care se înscrie însă o criză a confuziei valorilor care s-a permanentizat, într-un perimetru istoric delimitat, cel al Ardealului. Imperativul atitudinii pro-estetice este justificat, în cazul semnatarilor manifestului, tocmai de specificul zonei din care se ridică aceste voci. Ceea ce, la nivelul culturii naţionale, se manifesta ca o criză temporară, condiţionată de vicisitudinile istorice contextuale, în Ardeal, această reactivare a sămănătorismului, ţinea de domeniul permanentizării unei stări de spirit „retrograde” şi, prin urmare, „profund dăunătoare evoluţiei artistice”. Obsesia specificului naţional în literatura din Ardeal se manifesta prin recurgerea la „cultura populară, rurală, ca un mediu exclusiv de îndrumare şi imitaţie, ca un orizont răsturnat în aceeaşi incipientă primitivitate”. Acest abuz de specificitate locală a determinat stagnarea într-un „mesianism” de mult clasat şi imposibilitatea depăşirii unui minorat cultural, generat de cantonarea în etnic şi rural. Cultura majoră nu se poate dezvolta, tranşează autorul scrisorii, decât în condiţiile date de urbanitate şi de exclusivitate estetică, modele în acest sens constituindu-le, de altfel, „toate marile culturi ale continentului, de la cea elină la cea franceză”.

Scrisoarea-manifest vizează, deci, pe fundalul pledoariei pentru disocierea valorilor, critica regionalismului transilvan şi a tarelor pe care le-a imprimat literaturii sale. Dacă acesta nu şi-a dat sieşi un critic literar, a dat, în schimb, culturii române, în integralitatea ei, pe Titu Maiorescu, cel care a reuşit să depăşească „complexul de inferioritate al culturalului ardelean”, printr-un summum de „discernământ, luciditate, analiză şi spirit de sinteză”. Ceea ce Manifestul reclamă, ca pe o necesitate stringentă a momentului, este, de fapt, o întoarcere a Ardealului la Maiorescu şi, implicit, a lui Maiorescu în Ardeal.

Sfârşitul scrisorii exprimă ambiţia generaţiei pe care semnatarii textului o reprezintă, de a se constitui într-un „curent de ţinută maioresciană”, asumându-şi-l ca model de generaţie pe criticul E. Lovinescu. Elogiul adus acestuia din urmă sintetizează şi impactul pe care l-a avut pentru evoluţia culturii române curentul critic şi artistic generat de cercul „Sburătorului”. De o importanţă egală „Junimii”, comparabil, pe plan european, cu „alte grupuri literare şi artistice, intrate în istorie, precum acela al lui Mallarmé, la Paris, sau Stefan George (cu Gundolf), în Germania”, „Sburătorul” a constituit „un izvor al spiritului critic al unei întregi epoci”, cu profunde repercusiuni pentru viitorul întregii culturi.

Lovinescianismul – obiectul elogiului acestei scrisori[9] -, cu tot ce implică el în planul cultural românesc, este ridicat, în finalul scrisorii, la rangul de simbol al spiritului contemporan, la care tinerii cerchişti îşi afirmă dorinţa de aderare. Sfârşitul scrisorii aduce şi definiţia literaturii române, definiţie care a generat, de altfel, întregul manifest şi care va putea fi citită în subtextul tuturor creaţiilor cerchiste ulterioare. Metaforele vitalismului vegetal la care se recurge pentru trasarea dezideratului de evoluţie a culturii române, accentuează, o dată în plus, concepţia organicistă, de sorginte idealist-germană, aplicată evoluţiei culturii române. Dacă postmodernismul va introduce în literatură logica modelului rizomatic, antigenealogic, cerchiştii se înscriu în plină modernitate, prin perpetuarea modelului arborescent, construit pe logica direcţiilor evolutive, date de imuabile ierarhii axiologice. Arborele a cărui tânără ramură este cultura română este reprezentat de spiritualitatea europeană, de sorginte latină, generatoare a creaţiilor majore în plan cultural. Chiar dacă este nevoită să trăiască într-un orizont geografic ce nu ţine de latinitatea sa structurală, cultura română este consubstanţială în „sevă şi roade”, afirmă Manifestul, cu matricea spirituală a Europei: „Pentru noi, literatura română nu înseamnă un fenomen închis, petrecut într-o ţărmuire autarhică, nu o contribuţie pitorească la etnografia contemporană, ci o ramură tânără a spiritualităţii continentale, ramură străbătută de aceeaşi sevă şi încărcată de aceleaşi roade, chiar dacă pământul în care s-au împlântat rădăcinile este altul”. Întregul text al scrisorii-manifest se constituie, de altfel, pe tot firul argumentaţiei[10], în reconfigurarea unei direcţii (pro-europene, pro-occidentale, pro-urbane) a culturii române, direcţie ce părea în acel moment a fi primejduită, fără a anticipa că peste numai câţiva ani, aceasta va fi cu desăvârşire ocultată.

S-a ridicat în repetate rânduri întrebarea privind motivele hotărârii tinerilor cerchişti de a-l alege ca destinatar al scrisorii lor pe E. Lovinescu, în defavoarea lui Lucian Blaga, mentorul proxim al Cercului. Raportată, pe de o parte, la ideologia cerchistă, pe de alta, la istoria literaturii române, alegerea cerchiştilor se justifică de la sine. Pentru literatura română interbelică şi postbelică, E. Lovinescu era, în descendenţa maioresciană a disocierii valorilor, întemeietorul criticii literare româneşti, cel care a înscris cultura română pe traiectoria devenirii sale majore, deschizându-i orizonturile spre universal, spre europeism, spre valorile occidentale. Pe harta confruntărilor ideologice culturale, E. Lovinescu polariza tot ceea ce însemna modernism, orientare spre occident, spre progres; era cel căruia îi revenea meritul de a fi dat prima naraţiune canonică a modernităţii româneşti. Într-un context în care imaginea liderului fusese confiscată şi compromisă, în plan politic, de personalitatea carismatică de tip dictatorial, Cercul Literar de la Sibiu alege să se legitimeze prin aderarea la un alt tip de lider: spiritual, raţional, creator, apolinic. În cultura română modernă, nici un altul nu putea să întruchipeze mai bine acest tip de mentor, aşa cum o făcea, la acel moment, E. Lovinescu.

*

Răspunsul oficial al lui E. Lovinescu la scrisoarea cerchistă, publicat cincisprezece zile mai târziu, la 28 mai 1943, în numărul 757 al ziarului „Viaţa”, marchează actul de legitimare a textului ca Manifest, recunoaşterea naţională a Cercului Literar de la Sibiu şi consacră, testamentar, a patra generaţie maioresciană în cultura română: „Scrisoarea dv., a unei tinere colectivităţi (…) nu are însă un caracter de omagiu (…) ci e un «manifest» care, afirmând o atitudine de o pondere şi, mai ales, de o gravitate, în ce vă priveşte, deosebite, merită să intre în discuţia publică”. Răspunsul criticului la „profesiunea de credinţă literară” aduce, aşa cum remarcă Victor Iancu, nu numai „recunoştinţa mişcătoare” a acestei personalităţi culturale româneşti ci, mai ales, „confirmarea gravităţii gestului” de militare pentru maiorescianism, „într’o vreme când, aproape tot aşa ca şi în timpul lui T. Maiorescu, problema autonomiei esteticului şi condiţiile care asigură demnitatea artei sunt privite la noi cu o înverşunată ostilitate, din întârziate motive de ignoranţă, care adie iarăşi în atmosfera vremii”[11]. Elogiind conştiinţa critică şi luciditatea cu care tinerii cerchişti au ştiut să problematizeze, pentru cultura română, punctul nevralgic al disocierii esteticului „din orice simbioză, (…) culturală sau naţională”, E. Lovinescu salută intrarea tinerei generaţii combatante pe scena confruntărilor ideologice, alături de cea de-a treia generaţie postmaioresciană („Nu veniţi ca beneficiarii unei lupte câştigate; nu sunteţi oaspeţii nepoftiţi ai unei mese întinse pentru alţii”), atribuindu-i misiunea de a perpetua principiile luptei de-o viaţă a criticului împotriva unei „publicistice critice pline de confuzii şi contaminări care (…) se multiplică şi se organizează chiar sub ochii noştri, ca aparenţe ştiinţifice, sub forma unei critici etnografice şi folclorice în care toate fenomenele estetice ale literaturii noastre sunt interpretate şi evaluate numai prin aderenţa lor reală sau închipuită cu etosul şi etnosul românesc, din care se alcătuieşte un fel de mit…”. Problema specificului naţional şi mai ales a celui ardelenesc este abordată de Lovinescu în scrisoarea sa de răspuns, în consonanţă cu principiile expuse de Manifestul cerchist. Criticul recunoaşte caracterul meritoriu al Manifestului, de a milita pentru o decisă orientare estetică într-un spaţiu problematic, reprezentativ în cultura română pentru perpetuarea dintotdeauna a confuziei axiologice, a subordonării esteticului altor valori dictate de interese istorice, dintr-o „parte a ţării care se vrea încă regională, sămănătoristă, naţionalistă, culturală şi deloc ori indiferent estetică”. Apreciindu-le gestul curajos şi avertizându-i asupra primejdiilor inculcate de acesta, E. Lovinescu le atribuie, printr-o interogaţie retorică, testamentar, blazonul celei de-a patra generaţii maioresciene, apărătoare a autonomiei esteticului în cultura română: „Să fiţi oare dvs. elementele tinere, din care se va selecta a patra generaţie postmaioresciană de apărători ai autonomiei esteticului? Cum vă răspund dintr-un sanatoriu, ochii mei s-ar închide bucuros peste aceste zori fericite”.

În apariţia Manifestului cerchist, mai ales dintr-o zonă structural marcată de militantismul etnic, Lovinescu identifica semnificaţiile unui act de moralitate, de curaj, de „probitate intelectuală”, aşa cum reiese şi din scrisoarea trimisă anterior răspunsului oficial, în 12 mai 1943, din Sanatoriul Colentina, lui Victor Iancu: „între atâtea laşităţi, actul Dvs. constituie un gest de probitate intelectuală ce vă face cinste în cel mai înalt grad. Sunt foarte fericit că această atitudine dârză, răspicată, a ieşit tocmai din Ardeal, acolo unde situaţia părea iremediabil pierdută. (…) I-am telefonat şi lui T. Vianu (…) să citească «Viaţa», pentru a se bucura de înjghebarea celei de a patra generaţii maioresciene, ai cărei zori nu se presimt încă la noi”[12]. În preajma agitaţiei create de apariţia Manifestului cerchist, impulsionat de emergenţa noii generaţii maioresciene, aflat sub presiunea timpului, E. Lovinescu va fi cuprins de o adevărată febră a creaţiei, hotărându-se să adauge volumului Titu Maiorescu şi posteritatea lui critică, un capitol nou[13], prilejuit de apariţia scrisorii-manifest a Cercului Literar de la Sibiu, consacrat „reacţiunilor neomaioresciene din Ardeal – cu diversele manifeste şi manifestări”[14] sau – cum consemnează Radu Stanca într-un articol dedicat ultimei cărţi a criticului, – „Infiltraţiei ideilor maioresciene în Ardeal”. În acest scop, înteţeşte corespondenţa cu cerchiştii şi le cere să-i trimită şi celelalte articole de adeziune la scrisoarea lor: „… Ce-i cu bănăţenii? Dacă au ceva serios, trimite-mi. Manifestul Dv. şi răspunsul meu va fi anexat la Contemporanii II, care va apare la toamnă. Nu va dispare deci, ci va rămâne într-o carte a mea”[15]. Capitolul însă nu va figura în carte căci, notează Radu Stanca „din postfaţa d-lui Pompiliu Constantinescu aflăm că acest comentar (de existenţa căruia dispărutul mă asigurase şi pe mine, semnatarul acestor rânduri, cu puţin înainte de moarte) fie că s-a pierdut, fie că nu a fost scris, a trebuit părăsit, întrucât cele câteva file descoperite între manuscrise păreau a nu depăşi plafonul unei simple scheme”[16]. Subliniind importanţa pe care Lovinescu o acordase Manifestului cerchist şi acestui ultim capitol –  pentru conceperea căruia abandonase, pe moment, studiul despre V. Pogor ce urma să întregească, alături de Gh. Panu şi I. Negruzzi tripticul junimist – Radu Stanca reproşează editorilor lipsa unei „străduinţe” mai accentuate în găsirea unei soluţii alternative: publicarea, în anexă, cel puţin a Manifestului şi a răspunsului criticului, „dacă nu a unui comentar dinafar pentru care d-l Pompiliu Constantinescu ar fi fost cu preferinţă indicat”[17].

*

Al doilea „Manifest” cerchist – publicat câteva săptămâni mai târziu, în nr. 764, din 3 iunie 1943, al aceleiaşi reviste „Viaţa”, cu titlul Câteva precizări[18] – se face, de fapt, în planul conţinutului ideatic, ecoul primului, exprimând solidaritatea cu acesta a unui mare număr de susţinători ai cerchiştilor din „primul val”, în marea lor majoritate studenţi ai Universităţii clujene refugiate la Sibiu: Dorin Speranţia, Radu Stoichiţa, Ilie Balea, Radu D. Nicolae, Ionel Bandrabur, Petre Lepedeanu, Dan Constantinescu, Ion D. Sîrbu, Petre Şipoş, Dorin Drumaru, Sâlvestru Patiţ, Petru P. Groza, Alexandru Balş, Vladimir Drîmba, Dumitru Borcea. Celui de-al doilea manifest, semnat, ca gest de adeziune de „foarte mulţi studenţi, care de care mai anonimi”- îi scria, orgolios, Ştefan Aug. Doinaş[19] lui Regman -, cerchiştii din prima tranşă nu-i acordă decât semnificaţia unui act de solidaritate, „manifest tardiv al vulgului”, binevenit în a crea o presiune publică cu scopul de a contracara eventualele repercusiuni la nivel academic, la care ar fi fost expus, în primul rând, asistentul universitar Victor Iancu. Articolul debutează axiomatic, de la o problemă abordată tangenţial în primul text: discriminarea dintre cultura minoră şi cea majoră. Dacă cea minoră este „nediferenţiată”, „anonimă”, „produs al colectivităţii”, cultura majoră este, dimpotrivă, „diferenţiată”, „individuală”, manifestare complexă a „posibilităţilor creatoare” a indivizilor care o alcătuiesc. Cercul omogen, nediferenţiat, închis, al culturii minore, apanaj, în cazul nostru, al lumii rurale, „se frânge”, producând, în orizontul unui asemenea tip de comunitate, un dezechilibru. Dezechilibru „necesar însă, pentru ca spiritul uman să-şi poată realiza toate posibilităţile. Aici e şi caracterul esenţial al întregii culturi europene”[20]. Altfel spus, cultura europeană modernă este produsul diferenţierii valorilor. „O operă spirituală” – precizează semnatarii manifestului – „se justifică prin ea însăşi, nu prin criterii exterioare ei (…). De aici urmează că valoarea unei creaţii spirituale nu poate fi justificată de idealurile unei anumite colectivităţi, oricât ar fi acestea de generoase”. Confuzia valorilor în aprecierea unui produs cultural conduce, afirmă mai departe textul, la imposibilitatea discriminării talentului de mediocritate. În acest caz, dacă de la confuzie se ajunge la prevalenţa unei perspective care dictează criterii extra-estetice în domeniul creaţiei spirituale, „nu mai putem vorbi decât de o pseudo-cultură”. O astfel de pseudo-cultură o reprezintă neo-sămănătorismul, pentru care valoarea estetică este confundată cu sentimentul naţional, ridicând „sentimentalismul” şi „didacticismul” la rang de criterii de judecată a operei de artă. Nu materialul (folclorul, orizontul rustic, patriotismul etc.) este contestat, ci „realizarea lui formală”. Diferenţa faţă de minoratul cultural se face în planul realizării individuale, nu în cel al surselor, care pot fi comune. Articolul se încheie prin reafirmarea importanţei pe care o au spiritul critic şi critica în configurarea unei culturi majore, justificându-se astfel rolul emblematic al lui Titu Maiorescu şi al posterităţii sale critice, semne distinctive ale „aderării noastre la cultura europeană”.

*

Un alt manifest (mai degrabă o manifestare) de adeziune la mişcarea cerchistă – ecou pozitiv al iniţiativei cerchiste în ţară, simptomatic pentru tabloul polarizărilor culturale ale momentului – vine din Banat şi este întruchipat de o serie de scurte articole ale poetului şi publicistului Petru Sfetcu apărute în revista „Dacia” din Timişoara. În articolul Manifestul literar dela Sibiu, din nr. 110 (20 mai 1943), Petru Sfetcu salută entuziast scrisoarea-manifest adresată de cerchişti lui E. Lovinescu, drept „un adevărat manifest literar către Ţară, în care cheamă spiritele noastre contemporane la o revenire la primatul esteticului în măsura în care avem să creiem o cultură majoră”[21]. Articolul preia şi punctează ideile manifestului cerchist (confuzia între planurile politice şi cele de cultură, imperativul maiorescian al disocierii valorilor, înscrierea literaturii române în planul creaţiei majore, europene, depăşirea provincialismului cultural) şi exprimă adeziunea Banatului la „semnalele de alarmă” activate de Cercul Literar, secondând manifestul cerchist prin apelul adresat scriitorilor bănăţeni de a reveni la principiul primatului estetic: „Iată de ce, noi auzim semnalele de alarmă ale Cercului literar din Sibiu şi ne grăbim să le secondăm. Mai cu seamă la noi, în Banat, unde pericolul e mai evident, să luăm toate măsurile! Facem apel la scriitorii bănăţeni pentru o revenire la condiţia estetică, la seriozitate. Fiindcă, după cum bine spun confraţii de la Sibiu, «cultura e ceva permanent, cultura e străbătută de fiorul eternităţii, e supravieţuitoare dincolo de construcţiile oportune ale organizării sociale, cari prin însuşi caracterul lor sunt ameninţate de la o zi la alta să îmbrace un aer desuet»”[22]. Răspunzând obiecţiilor formulate de revista „Ardealul” la apariţia articolului bănăţean, Petru Sfetcu reafirmă, într-un al doilea articol (Arta literară şi literatura de propagandă) adeziunea la Manifestul sibian, militând pentru actualitatea principiilor maioresciene ale disocierii esteticului de celelalte valori, mai ales într-un moment marcat de „hipertrofia oarecum anormală a ideii specificului naţional în artă”[23] şi de confiscarea sentimentului naţional de către literatura de propagandă. Împotriva acestui abuz, care nu poate avea alt efect decât cantonarea în minorat a culturii române, Petru Sfetcu reaminteşte argumentele maioresciene şi lovinesciene. „Dacă înţelegem la un moment dat necesitatea unei literaturi de propagandă care să exalte sentimentul naţional şi să-l ţină treaz” – admite autorul articolului – „şi dacă nevoia de a trăi independenţi, ori crudele experienţe istorice, au ridicat, într-o vreme, instinctul naţional la valoarea unui principiu literar, la un Eminescu, Goga şi Cotruş – asta nu înseamnă că trebuie să rămânem – cu toată vitregia vremurilor noastre – pe plan literar, la experienţele minore pentru arta literară. Trebuie să ne convingem odată că nu mai e permisă confuzia legilor şi valorilor; că legile politico-sociale nu pot fi impuse artei. Arta literară românească, deşi tânără ca vârstă, este matură. Aparenţele istorice de astăzi, împotriva cărora vom putea lupta altfel decât degradând arta literară, sunt aparenţe, şi ele nu pot invita la sămănătorism, etc., etc.”. Anti-estetismul proferat de revista „Ardealul”, conchide articolul, nu este decât semnul unui anacronism inoculat de o gravă confuzie („Confundaţi arta literară cu propaganda naţional-socială şi chiar cu etnografia”), al unui „simplism sufletesc” desuet („nu putem măsura valoarea operei de artă cu cifrele antropologiei etnice ori purta veşnic la subţioară fluierul ciobanului”, spunea E. Lovinescu în 1926). Semnat de acelaşi Petru Sfetcu, articolul Atitudini literare care nu onorează, din „Dacia”, 11 iunie 1943, se va constitui într-un îndemn la decenţă, sancţionând reacţia şi limbajul injurios, deloc adecvat unei discuţii de principii, cu care Gabriel Ţepelea, de la „Ardealul” încerca să combată textul cerchist. Câteva numere mai târziu este semnalat, în paginile aceluiaşi ziar, faptul că Victor Iancu a fost întâmpinat cu înflăcărare la Timişoara, cu ocazia unei conferinţe intitulate Semnificaţia naţională a culturii majore. Din rezumatul conferinţei, publicat în numărul 156, din 16 iulie 1943, al revistei „Dacia”, aflăm că Victor Iancu ţinea să discute un aspect trecut prea uşor cu vederea în discuţiile ulterioare scrisorii-manifest, „o distincţie care n-a fost luată în considerare astfel cum trebuia în discuţiile iscate pe tema scrisorii omagiale trimisă de Cercul Literar din Sibiu maestrului criticei româneşti de astăzi, lui E. Lovinescu”, şi anume deosebirea care există între cultura majoră şi cea minoră. Raliindu-se punctului de vedere al lui Lucian Blaga, ne informează articolul, conferenţiarul a subliniat importanţa faptului că această distincţie nu are „pe atât o idee de valoare, cât mai ales o deosebire de ordin structural”. Apariţie relativ târzie, cultura română modernă îşi datorează încadrarea pe o direcţie europeană, occidentală, majoră, de evoluţie, aportului Ardealului, prin contribuţia iniţială a şcolii latiniste. Victor Iancu nu trece cu vederea nici „contribuţia însemnată a tuturor curentelor poporaniste”, a căror misiune, încheiată, trebuie să facă loc „unor alte directive”. În această lumină este dezbătută şi problema specificului naţional, „o problemă de esenţă germană şi slavă, şi nicidecum latină”, pornind de la axioma că specificul naţional nu se poate determina aprioric, ci numai a posteriori, în urma unor realizări creatoare. Vorbind despre legitimitatea poeziei patriotice, mai ales în vremuri care o justifică, Victor Iancu invoca necesitatea implacabilă a validării ei prin criteriul estetic: „… o poezie nu dobândeşte semnificaţie estetică prin faptul că e patriotică, ci exclusiv prin împrejurarea că satisface exigenţele fundamentale ale creaţiei de artă”. În ceea ce priveşte discriminarea tematică la care ar obliga exigenţa unei creaţii majore, Victor Iancu ţine să atragă atenţia asupra faptului că tema rurală nu trebuie să fie exclusă, în defavoarea urbanului, dovadă că romanul Ion al lui Liviu Rebreanu este o creaţie majoră, prin compoziţie şi realizare artistică. Nu conţinutul, ci modul în care este acesta tratat determină valoarea unei opere literare. O observaţie importantă, pe care Victor Iancu avea s-o facă şi cu alte prilejuri este ideea că specificul naţional reprezintă o componentă implicită, subînţeleasă, a creaţiei unui popor, aşa cum este vizibil şi în cazul marilor culturi ca Franţa sau Germania.

*

Articolul care va deschide, doi ani mai târziu, „Revista Cercului Literar”, Perspectivă, nesemnat (dar scris de I. Negoiţescu, în urma consultării cu Radu Stanca), are un dublu rol: reia (şi lămureşte) principiile estetice expuse în Manifest, folosindu-le în acelaşi timp drept punct de plecare programatic pentru conţinutul şi orientarea revistei.

Manifestul se dorise a fi un „elogiu al spiritului de libertate”, pledoarie pentru „reintegrarea generaţiei tinere în românitatea de perspectivă universală, ruptă de nebuloasele conjuncturii politice şi regionaliste”. Receptat ca un „act cu semnificaţii politice”[24], textul cerchist provocase – rememorează autorul – pe de o parte, reacţii de adeziune şi simpatie (venite mai ales din rândul criticilor), pe de altă parte, dăduse naştere unei furibunde violenţe pamfletare, în lumea literaturii propagandistice, ortodoxiste şi a „stângii oprimate”. Încercând să precizeze locul şi profilul particular al Manifestului generaţiei cerchiste în contextul literaturii române, Negoiţescu îl delimitează de celelalte „expresii ale orientării generaţiilor noui româneşti”. Spre deosebire de acestea, gestul cerchist se remarcă printr-o notă discordantă, căci, departe de a tinde la „iniţierea unui curent nou, la revoluţionarea tiparelor literare, la formulări îndrăzneţe şi la invenţii fantaste” – toate apanaje „clasice” ale manifestelor – el a avut un scop anamnetic, recuperator, de continuitate: în „atmosfera îmbâcsită şi apăsătoare a acelui timp”, peste „vicisitudini şi aberaţii”, împotriva confuziilor voite sau inocente, Manifestul Cercului Literar de la Sibiu se voia purtătorul, în descendenţa lovinesciană, a „faclei valorilor eterne”. În plină „eflorescenţă patriotardă” a sumbrelor discursuri naţionaliste, mesajul luminos al Cercului Literar, optimismul generaţiei tinere, „venit dintr-un colţ de ţară înjunghiată”, a fost decodificat tendenţios, reprezentând, „pentru unii naivi o trădare atât a neamului cât şi a Ardealului, pentru cei interesaţi o ameninţare în chiar pâinea lor zilnică”. De fapt, Manifestul s-a dorit – prin transcenderea imediatului şi racordul la reperele transistorice – un corectiv optic la perspectiva deformată şi deformatoare a vremii, o reinstituire a „adevărului” maiorescian: „Rupând zăgazurile imediatului, noi am vrut să mai arătăm că mai sunt ochi, între cei crescuţi la şcoala deformărilor, care ştiu să privească în zările largi”. Spre deosebire de alte manifeste, ale căror programe inovatoare reclamă, de obicei, repudierea tradiţiei, Manifestul Cercului Literar se revendică de la o fertilă tradiţie spirituală, selectându-şi rădăcinile pe linia orientării pro-europene a culturii române: „Ne simţeam rădăcini adânci şi ne gândeam cu stăruinţă la «şcoala ardeleană şi latinistă», la Budai Deleanu, la Codru Drăguşanu”.

Răspunzând acuzei de „estetism” ardelenesc, imputat în repetate rânduri Manifestului cerchist, I. Negoiţescu respinge formula drept „ridiculă şi de două ori odioasă”, demonstrând inadecvarea ei la realitatea ideatică a Cercului, „întâi fiindcă literatura agreată în Cercul Literar se revendică tocmai de la refuzul localismului cultural, şi apoi fiindcă estetismul, depăşit şi anarhic, impropriu năzuinţelor noastre, se aplica la un nume cu faima tradiţiei îndărătnice”. Ceea ce manifestul afirmase nu era estetismul, ci imperativul disocierii valorilor şi necesitatea creaţiei artistice în primul rând pe dimensiunea esteticului, nu a criteriilor extra-estetice. Punctul de plecare al Manifestului – atrage atenţia autorul – îl constituise „necesitatea lucidă a disociaţiei” valorilor, nu dintr-un refuz principial faţă de literatura angajată (patriotică sau socială), ci din afirmarea primatului valorii estetice în actul critic de evaluare a unei opere de artă. Departe de a pretinde exclusivismul estetic („opera de artă poate cuprinde şi alte valori decât cea estetică”), opera se validează, totuşi, pe criteriul estetic („Dacă însă pe aceasta n-o cuprinde, ea e nulă ca operă de artă”). Acesta este, arată articolul, principiul care ghidează creaţia oricărui mare artist: „Artistul mare nu confundă, şi de aceea opera lui e durabilă: obiectivul lui e estetic, chiar dacă printr-o forţă excepţională atrage şi alte valori”. Importanţa disociaţiei, precizează autorul, se învederează mai ales în critică, instanţa direct responsabilă de educarea gustului cititorului.

Situată în prelungirea acestor principii, literatura promovată de Cercul Literar de la Sibiu va fi una „constructivă”, „limpezită de sgurele extremiste”, mizând, în poezie, pe idealuri clasice – „conţinutism” şi „limpezirea ideii poetice”, împotriva formalismului steril „ce a urmat epocei bogate a lui Arghezi, Barbu, Bacovia, Blaga, Philippide, Pillat, Baltazar”. Dezideratul cerchist este clar rezumat în finalul articolului-program: aflat în „slujba valorilor nepieritoare”, proiectând deci, asupra fenomenului artistic, un standard axiologic înalt, abstras coerciţiilor istorice, Cercul Literar de la Sibiu va deschide paginile revistei sale tuturor acelora care, „în spiritul epocii sau înafara lui, vor descoperi fenomenului artistic orientări stilistice noui”.

*

Readucând în discuţie probleme clasate de istoria literară, prin reactualizarea imperativului autonomiei estetice în edificarea unei culturi majore, prin repudierea sămănătorismul pentru confuzia valorilor şi cantonarea pe o coardă minoră a spiritualităţii româneşti, scrisoarea către E. Lovinescu nu pare a justifica, la o primă vedere, titlul de manifest – concept încărcat cu toate stigmatele unui potenţial ideologic exploziv. Criticii au observat, în repetate rânduri, lipsa de spectaculozitate a acesteia. Dacă Petru Poantă sesizează, în cuprinsul textului, adevăruri de ideologie literară foarte cunoscute şi instituţionalizate (disocierea valorilor, libertatea de creaţie şi a spiritului critic, preeminenţa esteticului)[25], Ovid S. Crohmălniceanu şi Klaus Heitmann vorbesc despre absenţa ideilor originale, contestându-i, astfel, calitatea de manifest. Într-adevăr, scrisoarea Cercului Literar de la Sibiu se constituie, în peisajul clamărilor programatice, ce abundă în secolul XX al culturii moderne, toate de tip revoluţionar, contestatar, într-un manifest atipic, prin încadrarea lui nu într-o serie a rupturilor, ci într-una a continuităţii, a creşterii organice. Numai că direcţia de organicitate reperată de cerchişti pe axa de adâncime a tradiţiei culturale occidentale, se afla, în contextul apariţiei lor pe scena confruntărilor literare, într-o contradicţie flagrantă cu direcţia de organicitate promovată de orientarea oficială a vremii. Reacţiile la apariţia scrisorii-manifest sunt perfect concludente pentru încărcătura explozivă, cu bătaie lungă, încorporată de semnificaţiile implicite, de natură social-politică, ale textului. Raportate la numărul reacţiilor pozitive, admirative, de încurajare sau chiar de adeziune la manifestul cerchist (de la mentorii clujeni – Lucian Blaga, Liviu Rusu la susţinătorii din ţară – revista „Vremea” (Pompiliu Constantinescu), „Revista Fundaţiilor Regale”, „Kalende” (Vladimir Streinu), „Dacia”), predominante sunt reacţiile furibunde din presa vremii (din oficinele naţionalismului – „Neamul Românesc”, „Porunca vremii”, „Gândirea”, „Ţara”, „Ardealul”, „Luceafărul”).

În dinamica istoriei literaturii române dar şi în cea a istoriei modernismului românesc, Cercul Literar de la Sibiu înscrie un profil particular, cu o faţă întoarsă spre trecutul naţional, de unde recuperează tradiţia orientării pro-europene, pro-latine, a culturii române, în vederea selectării, pentru viitor, a nucleelor virtuale de evoluţie, menite a credita un alt tip de „specific naţional”, de identitate culturală, cu cealaltă faţă întoarsă spre trecutul european, cel al unui sistem valoric prestigios, legitimat şi clasicizat în timp, al cărui model se impune resuscitat în contextul degringoladei spirituale postbelice, ca singura soluţie viabilă a crizei moderne. Manifestul revelează o dublă valenţă, complementară, în conformitate cu dubla miză care îl aruncă în luptă. Pe de o parte, are un caracter polemic, prin contestarea direcţiei oficiale, cultural-politizate a momentului, reprezentată de agresivitatea discursului naţionalist extremist, care în literatură provocase recidivarea spiritului sămănătorist, „păşunist”, o nouă confuzie valorică prin imixtiunea etnicului în zona esteticului. Pe de altă parte, împotriva acestei noi barbarii, ridică din nou pavăza maioresciană, reiterată în epocă de E. Lovinescu, a restabilirii adevărului, spiritului critic şi raţiunii. În contextul modernităţii româneşti care în primele decenii ale secolului XX cunoaşte o scindare ideologică ce se repercutează în plan estetic sub forma radicalizată a opoziţiei modernism-tradiţionalism, Cercul Literar de la Sibiu se înscrie în tabăra modernistă, lovinesciană, încercând, în acelaşi timp, să instituie cultul unei tradiţii alternative faţă de cea exaltată, în epocă, de direcţia de dreapta şi ulterior, confiscată de stânga comunistă. Ei reclamă integrarea culturii române în cadrul unei tradiţii mai largi, europene, a valorilor liberal-democratice, a căror valabilitate a fost verificată în timp.

Manifestul cerchist aduce în spaţiul dezbaterilor ideologice ale literelor româneşti, dar şi în cel al culturii europene, un alt tip de discurs. Nu se înscrie în logica ostentativ protestatară ce agită emergenţa clasică a unei mişcări noi în peisajul cultural. Caracterul său „antirevoluţionar” a fost evidenţiat, în numeroase rânduri, de observatorii şi comentatorii istoriei noastre literare. Asupra lui se atrage atenţia şi în textul programatic al Perspectivei: „Manifestul Cercului Literar, spre deosebire de cele care l-au precedat, ca expresii ale orientării generaţiilor noui româneşti, n-a tins la iniţierea unui curent nou, la revoluţionarea tiparelor literare, la formulări îndrăzneţe şi la invenţii fantaste”. Cum se explică această excepţie de la regulă, această „cuminţenie” în manifestare, în plină agitaţie spirituală, repercutată pe toate planurile? „Modestie, cuviinţă, temperanţă ardelenească?” – se va întreba, retrospectiv, „ultimul mohican” cerchist, cum se autodefineşte, în 2009, Nicolae Balotă. „Nu, fără îndoială. Conservatorism moderat al unei şcoli provinciale? Nicidecum”[26]. Căci, îşi aminteşte criticul peste zeci de ani, reconfigurându-le, artiştilor, portretul de tinereţe,

„cerchiştii nu erau, în tinereţele lor sibiene, deci cele mai autentic cerchiste, nişte moderaţi. Radu Stanca, spirit frondeur înclinat spre sarcasm, Negoiţescu având într-însul sămânţa rebeliunii, a negativismului (Nego, nomen omen) alimentat subteran prin sursele oculte ale constituţiei sale sexuale (chiar şi episodica sa adeziune la mişcarea legionară a fost o urmare a incontrolabilelor pulsaţii homoerotice), Sîrbu în care fermenta un neastâmpărat aluat plebeu, mânat de tulburi complexe de inferioritate-superioritate proletariană, Regman, criticul născut iar nu făcut, înzestrat cu duhul contradicţiei, al polemicii de dragul polemos-ului, al umorului brutal, demascator, ba chiar şi Doinaş, cel mai puţin tânăr (ca natură, nu ca vârstă) dintre tinerii cerchişti, ce se voia, în epoca sibiană, împătimit doar de «amanta fără patimă, Ideea» purtând bine ascunsă, după masca liniştii imperturbabile, o nelinişte nu a sângelui precum Nego, nici a sentimentelor, precum pateticul Radu Stanca, ci a spiritului insaţiabil şi pururi nesatisfăcut, cerchiştii erau prin natură purtaţi spre imoderaţie, spre diverse intemperanţe”[27].

Nu întâmplător, numitorul comun îl constituia, în descendenţa comilitonilor lor spirituali – romanticii germani – ironia, practicată sub diverse forme, de toţi cerchiştii. „Ceea ce ne face asemănători (pe noi din Cerc) romanticilor germani, adică mai precis grupului surprins de cartea admirabilă a Ricardei Huch” – îi scria, în 1945, I. Negoiţescu lui Radu Stanca – e ironia noastră, dar şi mai accentuată, căci la noi nu e numai ironia faţă de lume, ci ironia faţă de noi înşine, teribilă, devoratoare, dar şi delicioasă”[28]. Conformaţia lor romantică, generată de manifestarea exaltată a unui spirit critic exacerbat, este corectată, în manifestările lor teoretice, în spiritul unui clasicism interiorizat şi asumat la modul deliberat, ca factor coercitiv, antrenat într-o înaltă pedagogie spirituală. Tinerii din Cercul Literar de la Sibiu sunt, de fapt, nişte „romantici” care îşi propun să construiască la modul clasic.

În spiritul acestei „temperanţe” clasicizante, ei se delimitează de strategiile zgomotoase ale avangardismului, ale extremismelor ideologice de dreapta sau de stânga, de agitaţia contemporanilor din Bucureşti şi din ţară, în aceeaşi măsură în care resping orice manifestare ce exaltă iraţionalismul. Schimbând radical unghiul din care privesc spectacolul culturii, cerchiştii sunt copiii maturi ai marilor interbelici, având deja înscrisă în ADN-ul lor spiritual experienţa devenirilor metamorfice ale literaturii române. Ei nu se mai pot lăsa ademeniţi de jocul seducător al „isme”-lor efemere; ambiţia lor va avea o miză mult mai mare: ancorarea literaturii române pe traiectoria marilor culturi europene, saltul de la o cultură minoră la una majoră. „Noi” – îi va scrie Negoiţescu prietenului său în 1946 – „trebuie sa aducem, prin opera noastră, acel suflu nou în literatura română, aşa cum am convenit şi năzuit în începuturile adolescente, mai mult de «atmosferă», de la Sibiu. În ce constă resurecţia noastră? Desigur, nu în revoluţie de genul grupului de la Jena, ci într-o directivă pur creatoare, în sensul Sturm und Drangului  schillerogoethean”[29]. În contrast cu tinereţea lor, cerchiştii începeau să proiecteze unul dintre cele mai mature proiecte de resurecţie spirituală şi identitară, din spaţiul românesc: euphorionismul.

Forţa dinamitardă a Manifestului e de găsit totuşi în altă parte: în deconstruirea unei prejudecăţi ardeleneşti, a provincialului, într-o atitudine în răspăr cu situaţia prezentului lor istoric, politic. Tocmai acest apel la normalitate, într-o situaţie care părea a impune măsuri extreme şi a promova ieşirea din limitele raţionalului, tocmai această relaţie dintre text şi context va declanşa revolta în presa vremii. Reintegrat în context, Manifestul îşi recâştigă acel potenţial subversiv pe care îl va revendica ulterior Negoiţescu, ajungând să însemne un „act de curaj şi libertate spirituală”, cum îl aprecia, în mod just şi în deplină cunoştinţă de cauză, profesorul Henri Jacquier, la momentul apariţiei.

Aşa cum observă şi Petru Poantă, manifestul este codificat, în subtext, „pe nivelul ideologiei politice a anilor 40”[30]. În contextul în care discursul ideologic dominant din prima jumătate a anilor ’40 era centrat pe exaltarea etnicului, militarea cerchiştilor pentru preeminenţa esteticului constituia, în mod evident, un gest de frondă. Subversive se vor dovedi, în Manifest, remarcă P. Poantă, tocmai „generalităţile, aceste banalităţi solemne pe care o cultură majoră le ignoră”[31], disocierea dintre idealul naţional şi cel artistic, dintre politică şi cultură: „Ideea politică şi ideea naţională”- scrie I. Negoiţescu în scrisoarea către E. Lovinescu – „au o bază şi o expresie eminamente socială, pe când ideea de cultură, deşi le corespunde în măsura în care e contingentă factorilor de civilizaţie, rămâne totuşi legată, în ce are ea suprem şi esenţial, de omul ca individualitate şi ca personalitate. Cele dintâi supun pe om sistemului de încadrare, aceasta fiind funcţia lor intimă şi categorică, în vreme ce creaţia de cultură înseamnă act de liberare şi de afirmare a personalităţii”. Un paradox al politicii lui antipolitice[32] şi al estetismului ca „formă de rezistenţă” degajă din semnificaţiile Manifestului şi Matei Călinescu. În condiţiile vitrege de război şi de cenzură, această rezistenţă estetică va avea de jucat „un rol tactic nu lipsit de ambiguităţi în anii stalinismului şi apoi neostalinismului românesc”[33].

Prin conţinutul său umanist, promovând valorile libertăţii spirituale, manifestul incrimina iraţionalismul din epocă, angajarea, constrângerile ideologice, cenzura culturală şi spirituală, revelându-şi astfel şi o miză politică, cea a opţiunii libertar-democratice[34]. Ileana Vrancea subliniază această miză implicită a textului cerchist, analizând destinul pe care avea să-l aibă manifestul de-a lungul dictaturii fasciste şi apoi al celei comuniste, precum şi repercusiunile pe care le vor suferi, în timp, semnatarii scrisorii. Autoarea observă, retrospectiv, că Manifestul cerchist de la 1943 „nu înscrie un gest în plus în acţiunea similară a maiorescianismului profesat de cărturarii democraţi din generaţiile mai vârstnice şi de mijloc”, ci reprezintă, prin autorul lui, o adevărată breşă în orientarea politică a tineretului de la acea oră, o „spărtură spectaculoasă în mediul tineretului studenţesc atras iniţial de formula dictaturii «antibolşevice» a extremei drepte”[35]. Ţinta profundă a atacului antisămănătorist ar constitui-o, deci, tara naţionalismului extremist, în care Negoiţescu vedea îngemănarea ca într-un „viciu ameninţător”, marcând un adevărat „paroxism al crizei”, a doi factori: cel intern, manifestat ca o „permanenţă” în „mentalitatea primitivă şi nediferenţiată” cultivată „sub crusta anacronică a sămănătorismului specifist” – „focarul cel mai periculos al confuziei între ideea estetică, cea etică şi cea etnică” – şi cel extern, reprezentat de curentele iraţionaliste, naţionaliste, dinafara graniţelor.

Pledoaria cerchistă pentru protejarea esteticului de ingerinţele politicului aminteşte de celebra teză interbelică a lui Julien Benda, La trahison des clercs (Paris, 1927), carte care a cunoscut, la noi, o vogă răsunătoare mai ales după 1944, când problema intelectualilor este rediscutată în noul context socio-politic. Pornind de la constatarea că epoca modernă este, prin excelenţă, o epocă a politicului, Benda observă că pasiunile politice – dintre care cele mai importante sunt cele de rasă, clasă şi naţionale – au cunoscut o intensitate maximă în perioada interbelică, deturnând cărturarii de la funcţia, rolul şi misiunile lor fireşti; aşa au apărut poeţii politici, romancierii politici, istoricii politici, criticii politici, metafizicienii politici, ceea ce echivalează cu o trădare a idealurilor dezinteresate ale culturii, cu o alterare a valorii teoretice, prin implicarea şi conduita practică. Teza lui Julien Benda legată de „trădarea cărturarilor” va cunoaşte în România postbelică traiectoria sinuoasă a adeziunii şi incriminării, dictată de oscilaţia intereselor politice. Cum demonstrează Ana Selejan în cartea sa, România în timpul primului război cultural (1944-1948), ideea de trădare a intelectualilor va face carieră mai ales în 1946, sensul acestei acţiuni fiind diferit de la o tabără la alta. În 1944, revista „Tribuna poporului” lansează ideea şi expresia, deopotrivă, prin Henri Wald, pentru care „Preocupările sociale şi politice ale scriitorilor nu înseamnă deloc şi «trădare» a idealurilor dezinteresate ale culturii, cum se chinuie să dovedească câţiva dintre reprezentanţii specifici ai culturii burgheze (Julien Benda şi Oswald Spengler) ci conştiinţa crizei pe care o trăia întreaga societate contemporană. Trădare ar fi fost dacă ar fi rămas nepăsători”[36]. Trei atitudini posibile se configurau, în acel context, pentru artist: a trata generalităţi, a tăcea sau a fi o conştiinţă luptătoare. Atitudinea estetizantă a Cercului din perioada Manifestului este marcată, aşa cum remarca Nicolae Balotă, de o anumită ambiguitate:

„pe deoparte, deşi (…) se exprima o împotrivire la anumite «imperative» istorice dominante în realitatea ca şi în discursul momentului, această opoziţie este şi ea determinată de situaţia istorică, poziţia anti- (antinaţionalism, antiregionalism, în speţă antiardelenism, antiortodoxism, mai târziu «antipăşunism») înscriindu-se de fapt şi ea într-o logica istorică. Dar, totodată, esenţa acestei poziţii nu se rezumă la o simplă opoziţie istorică, ci ea este orientată net antiistoric. Valorile spre care se orientau mai mult ori mai puţin conştient tinerii cerchişti, de la începuturile coagulării grupării, depăşeau clar planul temporal-istoric (chiar şi acela al poziţiei «anti-»). Aceste valori erau absolute Stellungnahmen, luări de poziţie absolute ori în absolut. Adeseori, prea adeseori s-a identificat această vocaţie a absolutului cu estetismul, cu o absolutizare a valorii estetice”[37].

Militând pentru disocierea valorilor, împotriva agresiunii elementului alogen, în special politic şi ideologic, care tindea să deturneze exercitarea criteriului estetic în validarea operei de artă, Cercul Literar promova, prin a-politismul declarat, o formă paradoxală de angajare politică: rezistenţa prin evaziune sau, altfel spus, o formă de politică culturală. Se aspira, de fapt, cum îşi va aminti I. Negoiţescu ulterior, la „organizarea unei structuri româneşti nu prin politică, ci prin literatură: tragic, etic, sublim, mistic; deci nu prin exaltare naţională, ci prin punerea în paranteză a naţionalului şi adâncirea spirituală cu ajutorul esteticului”[38]. Această delimitare a celor două spaţii: realul şi arta, acest tip de segregare elitistă prin refugiul în spaţiul purificat, esenţializat, al artei, caracterul iniţiatic al demersului artistic, alături de regresiunea matriceală, spre arhetip, increat, incipit, reprezintă, de altfel, mărci ale modernismului literar.

Într-un interviu luat în septembrie 1989 şi apărut în „Journal de Geneve”, sub titlul semnificativ, Scriitori români: de la romantism la rezistenţă, I. Negoiţescu asimilează apariţia Cercului Literar de la Sibiu unei atitudini protestatare de raportare la realitate, de tip romantic, asemenea strategiilor de evadare în vis la care vor recurge, mai târziu, oniriştii. „Noi proclamam Noul romantism, ataşat visului romantic în ruptură cu realitatea” îşi aminteşte I. Negoiţescu. „Ceea ce presa numea atunci Rezistenţa de la Sibiu se împotrivea cu mijloacele sale fascismului, în acelaşi mod în care onirismul literar al anilor şaizeci se va opune comunismului”[39]. „Acest a-politism” – subliniază I. Negoiţescu – „avea o semnificaţie politică şi aceasta este tradiţionala rezistenţă a scriitorilor români”[40]. Este ideea pe care acelaşi I. Negoiţescu, cu patruzeci şi patru de ani în urmă, o susţinuse în articolul Mişcarea de rezistenţă de la Sibiu publicat în numărul 3 al „Revistei Cercului Literar”, cu referire la rolul Manifestului din 1943, un „manifest care cutezase să ceară libertate pentru spirit şi să proclame, printre altele, absurditatea etnicismului rasial, atât de la modă atunci”[41]. Situat pe poziţia apărării „miraculoaselor forţe ale libertăţii spiritului”, Cercul Literar de la Sibiu se înscria în orizontul marilor idealuri umaniste, în slujba cărora proiectau necesitatea unei arte pure, ne-tendenţioase, „desbărată de orice sgură trecătoare”. Împotriva dezlănţuirilor dionisiace ale curentelor iraţionaliste, mistice, cerchiştii recuperează apolinismul culturii, prin cultul valorilor perene, prin conjugarea esteticului cu eticul.

Privit în perspectiva evoluţiei literaturii române, mesajul scrisorii Cercului Literar de la Sibiu îşi va păstra mereu actualitatea, pentru că se instituie într-un manifest pentru libertatea spirituală, afirmată, în mod magistral în cultura română de T. Maiorescu: „În cultura română, această libertate spirituală, neîngrădită de nici un formalism exterior, corespondent al unor interese de ordin naţional, moral sau politic, a fost întronată cu o energie limpezită în inteligenţă de Titu Maiorescu, întemeietorul criticii literare româneşti pe ideea estetică”.

[1] Cornel Regman, În jurul lui „Euphorion”, în vol. Dinspre „Cercul Literar” spre „Optzecişti”, Cartea Românească, 1997, p. 100.

[2] Ibidem.

[3] Ştefan Aug. Doinaş, Amintiri de la „Cercul literar” din Sibiu, „România literară”, anul II, nr. 26, 25 iunie 1970, p. 31.

[4] Radu Stanca, într-o scrisoare către Cornel Regman, publicată în Cornel Regman, op.cit., p. 93.

[5] Ibidem, p. 94.

[6] Ion Vartic, Cuvânt înainte, Radu Stanca, Aquarium, Eseuri programatice, Selecţia textelor şi cuvânt înainte de Ion Vartic, Ediţie îngrijită de Marta Petreu, Biblioteca Apostrof, Cluj, 2000, p. 5.

[7] Ştefan Aug. Doinaş, art. cit.

[8] Ovidiu Cotruş, Cercul literar şi faţa mitică a Sibiului, în „Tribuna Sibiului”, An I, nr. 76, 18 mai 1968, p. 3. „Tot în scrisoare” – adaugă Cotruş – ne exprimam o mare admiraţie pentru literatura lui Sadoveanu, pe atunci rău privit de cercurile extremiste naţionaliste, faţă de romanul Revoluţia a lui Dinu Nicodim, care glorifica revoluţia franceză, pe care corifeii dreptei refuzau să o accepte la adevărata ei însemnătate”.

[9] Răspunsul adresat de E. Lovinescu tinerilor ardeleni va provoca, de data aceasta din partea lui Tudor Arghezi, un călduros elogiu la adresa criticului modernist, conceput sub forma unei scrisori deschise publicate la rubrica „Bilete de papagal” din revista „Informaţia zilei”, 29 mai 1943 şi exprimând „simţământul de preţuire tăcută” şi solidaritatea în suferinţă.

[10] Într-una dintre notele cuprinse în volumul 6 al Agendelor literare lovinesciene, Gabriela Omăt sintetizează temele succesive ale acestei demonstraţii: Dezbaterea actualităţii lui Maiorescu, indiciu al crizei de direcţie în cultura românească; Modul major şi minor al culturii. Caducitatea naţionalismului romantic; Virulenţa sămănătorismului renăscut, opinia contaminată a publicului; Ardealul, patria sămănătorismului, trebuie eliberat de tirania sămănătoristă; Neexercitarea spiritului critic în literatura din Ardeal; Eronata legitimare exclusiv rurală a specificului românesc; Mediul urban şi exclusivitatea estetică, vitale pentru creaţia majoră; Confuzia artistic/cultural, fapt de mentalitate primitivă. Literatura, „magazie de cultură”; Titu Maiorescu şi concepţia libertăţii spirituale; E. Lovinescu, clasicul criticii româneşti, de statura lui Eminescu, Caragiale şi Sadoveanu în beletristică; Elogiul „Sburătorului”, noua „Junime”; Premise pentru a patra generaţie postmaioresciană; Afilierea lovinesciană, simbol de deschidere europeană. (E. Lovinescu, „Sburătorul”. Agende literare, Academia Română, Fundaţia naţională pentru ştiinţă şi artă, Institutul de istorie şi teorie literară „G. Călinescu”, Bucureşti, 2002, pp. 552-555).

[11] Victor Iancu, În Chestiunea nouei mişcări estetice din Ardeal, Ce este Cercul literar din Sibiu? , „Timpul”, 20 iunie 1943.

[12] E. Lovinescu, scrisoare inedită către Victor Iancu, 12 mai 1943, apud Ileana Vrancea, Confruntări în critica deceniilor IV-VII (E. Lovinescu şi posteritatea lui critică), cu un cuvânt înainte, Glose, de George Macovescu, Editura Cartea Românească, 1975, p. 96.

[13] Ileana Vrancea, Confruntări în critica deceniilor IV-VII (E. Lovinescu şi posteritatea lui critică), cu un cuvânt înainte, Glose, de George Macovescu, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1975.

[14] E. Lovinescu, Scrisoare nedatată, ştampila poştei din 11 iunie 1943. Inedită, în Ileana Vrancea, op. cit., p. 99.

[15] E. Lovinescu către I. Negoiţescu, 7 iunie 1943, în Ileana Vrancea, op. cit., p. 99.

[16] Radu Stanca, E. Lovinescu: T. Maiorescu şi contemporanii lui, în Aquarium, Eseuri programatice, Selecţia textelor şi cuvânt înainte de Ion Vartic, Ediţie îngrijită de Marta Petreu, Biblioteca Apostrof, Cluj, 2000, p. 86.

[17] Ibidem, p. 87.

[18] Titlul sub care redacţia revistei „Viaţa” publică „cel de-al doilea manifest” cerchist, introdus printr-un sec „Primim spre publicare următoarele”, este considerat, cu indignare, de E. Lovinescu drept o bagatelizare a conţinutului: „În Viaţa, manifestul nr. 2, bagatelizat cu titlul O preciziune. Sunt furios. Plin de notiţe de comentariu”. (E. Lovinescu, „Sburătorul”. Agende literare, ed. cit., p. 305).

[19] Ştefan Aug. Doinaş, într-o scrisoare către Cornel Regman, în op. cit., p. 97.

[20] Câteva precizări, în rev. „Viaţa”, an III, nr. 764, 3 iunie 1943, p. 2.

[21] Petru Sfetcu, Manifestul literar dela Sibiu, în rev. „Dacia”, nr. 110, 20 mai 1943, p. 2.

[22] Ibidem.

[23] Petru Sfetcu, Arta literară şi literatura de propagandă, în rev. „Dacia”, nr. 122, 4 iunie 1943, p. 2.

[24] În varianta reprodusă în volumul Scriitori moderni (1966), aceste „semnificaţii politice” ale Manifestului au parte de un adaos explicativ: „reprezentând în acei ani o formă de opoziţie faţă de literatura fascistă”.

[25] Petru Poantă, Cercul de la Sibiu, Introducere în fenomenul originar, Ideea Europeană, 2006, p. 96.

[26] Nicolae Balotă, Cercul literar în secolul al XXI-lea, în Sanda Cordoş (coord.), Spiritul critic la Cercul literar de la Sibiu, Accent, Cluj-Napoca, 2009, p. 13.

[27] Ibidem, p. 13.

[28] I. Negoiţescu către Radu Stanca, Cluj, 24 noiembrie 1945, în I. Negoiţescu, Radu Stanca, Un roman epistolar, Editura Albatros, 1978, p. 14.

[29] Idem, Cluj, 8 septembrie 1946, op. cit., p. 48.

[30] Petru Poantă, op.cit., p. 88.

[31] Ibidem, p. 90.

[32] După 1977, I. Negoiţescu avea să-şi revizuiască poziţia de estetism apolitic şi s-o denunţe ca pe-o eroare, ca pe o iluzie periculoasă, un act de imoralitate.

[33] Matei Călinescu, Estetismul nostru iresponsabil, în rev. „Meridian”, vol. I, nr. 2, iulie-august 1991.

[34] Cu unele excepţii (convingeri de dreapta – Ovidiu Cotruş sau de stânga – Ion D. Sîrbu), Cercul Literar de la Sibiu era construit pe convingeri politice liberale. Deliu Petroiu îşi aminteşte implicarea câtorva membri cerchişti, printre care şi I. Negoiţescu, într-o acţiune studenţească care a avut şi caracter politic: greva din 1946: „Împreună cu Negoiţescu şi fără să fim activişti, am fost, în numele partidului liberal, într-un comitet de opt oameni. Anania a fost şef – el a fost apoi arestat şi bătut. Noi am scăpat”. – Deliu Petroiu, Cartea prietenilor mei, Editura Universităţii de Vest, Timişoara, 2006, p. 157.

[35] Ileana Vrancea, Destinul maiorescianului Ion Negoiţescu, în rev. „Dialog”, Cercul democrat al românilor din Germania, iulie 1995- februarie 1996, p. 86.

[36] Ana Selejan, România în timpul primului război cultural (1944 -1948), vol. 1, Trădarea intelectualilor, Casa de Presă şi Editură Sibiu, Transpres, Sibiu, 1992, p. 100.

[37] Nicolae Balotă, Cercul literar în secolul al XXI-lea, în op.cit., pp. 12, 13.

[38] I. Negoiţescu, Epistolar I. Negoiţescu – Virgil Nemoianu, „Apostrof”, nr. 6/ 1998, p. 17.

[39] Ibidem, În cunoştinţă de cauză – texte politice, Editura Dacia, Cluj, 1990, p. 42.

[40] Ibidem.

[41] Ibidem, Mişcarea de rezistenţă de la Sibiu, în „Revista Cercului Literar”, I, nr. 3, martie 1945, pp. 78-79.