Manifestul Cercului Literar, Poezia lui Eminescu, Romanul epistolar, Straja dragonilor și jurnalul, fără Istoria literaturii…

La centenarul nașterii sale și la 28 de la dispariție, Ion Negoițescu (10 august 1921-6 februarie 1993) nu are încă o cotă stabilă la „bursa” valorilor. E recunoscut în genere drept critic important, din categoria celor care „rămîn”, numit uneori între „cei mai mari”, dacă nu de-a dreptul „mitizat”, tratat alteori mai rece, menționat doar ca membru al Cercului Literar de la Sibiu ori „…de la Sibiu/ Cluj” (cum i-a spus mai exact poetul Dan Damaschin, cercetător și monograf al grupării studențești strămutate de pe malul Someșului pe cel al Cibinului în timpul războiului al doilea, „în exil”) și autor al Manifestului… adresat lui E. Lovinescu în 1943, sub semnătură colectivă. Opera sa merită „revizitată” fără complezență, pentru o justă situare în peisaj. Unui spirit de complexitatea intelectuală și de radicalismul moral care l-au caracterizat pe Ion Negoițescu o asemenea atitudine i se potrivește.

Pe categorii de texte, în schiță:

Și-a strîns bogata producție de articole, studii, eseuri într-o serie de volume deschisă de sobru-juvenilul Despre mască și mișcare, publicat la 23 de ani (1944), cu un nou start editorial după lungi ani de interdicție, detenție, marginalizare în etapa de instalare a regimului comunist, cu Scriitori moderni (1966), după care au urmat Însemnări critice (1970), Lampa lui Aladin (1971), Engrame (1975), Analize și sinteze (1976), Alte însemnări critice (1980), ultimul de dinaintea exilului său german, la care s-au adăugat postumele Scriitori contemporani (1994, 2000), cu comentarii care-ar fi fost – se poate presupune – absorbite în panorama generală, apoi Din însemnările unui cosmopolit (1999) și De la „elanul juvenil” la „visatul Euphorion”. Publicistică de tinerețe: 1938–1947 (2007). Subiecte diverse în ansambluri eterogene, titluri de cele mai multe ori generice, comentarii despre autori din toate epocile, mai ales români, cu frecvente deschideri comparatiste, dar și despre clasici străini, reflecții asupra unor teme și epoci literare, notații eseizante pe pretexte savante. Cititor rasat, de-o admirabilă eleganță a scriiturii, degustător de subtilități pe spații mici, Negoițescu a schițat analize de elevat nivel, totuși rareori memorabile.

Cărțile de critică unitare sînt de evaluat separat: Poezia lui Eminescu (1968), E. Lovinescu (1970) și Istoria literaturii române, vol. I (1800–1945) (1991). Monografia consacrată mentorului modernist nu vine cu noutăți de interpretare. Istoria…, oprită la mijlocul secolului al XX-lea, e doar un șir de „medalioane” de autori, fără un scenariu integrator, fără ritm, fără relief, o deziluzie după anunțul fulminant din 1968, cînd Negoițescu și-a publicat proiectul în revista orădeană Familia. În schimb Poezia lui Eminescu e o „lovitură”: criticul răstoarnă ecuația operei aceluia susținînd superioritatea „plutonicului” din universul polimorf al postumelor față de „neptunicul” antumelor.

Și-o culegere de comentarii politice scrise în anii ’80 în exil: În cunoștință de cauză (1990). Alte notații de acest fel – în colecția revistei Dialog redactată de către Ion Solacolu, prin mijloace proprii și în condiții modeste, în mica localitate Dietzenbach din Land-ul Hessen, în zona Frankfurt-ului de pe Main.

Poezie și proză: debutul absolut al lui Ion Negoițescu se produsese de fapt cu un microroman excentric-avangardist, Povestea tristă a lui Ramon Ocg (1941), iar relansarea editorială a criticului a fost însoțită, de la mijlocul anilor ’60, și de culegerile de versuri Sabasios (1968), Poemele lui Balduin de Tyaormin (1969), Moartea unui contabil (1972) și Viața particulară (versuri și aforisme, 1977). Texte narative și în ediția postumă Primăvara elvețiană și alte proze (1999). Improvizații de estet cu gusturi excentrice, foarte interesante, lipsite de anvergură.

„Scrieri personale”: I. Negoițescu-Radu Stanca, Un roman epistolar (1945–1961) (1978) și postumele Straja dragonilor, reunind primele două capitole ale unor memorii abia începute (1994), Ora oglinzilor. Pagini de jurnal, memorialistică, epistolar și alte texte cu caracter confesiv (1997) și Dialoguri după tăcere. Ion Negoițescu către S. Damian (scrisori, 1998). Tot corespondență, interviuri, alte mărturii în Caietele Ion Negoițescu din 2002 ș.a. Conform voinței autorului, la împlinirea a 30 de ani de postumitate se va publica și jurnalul cursiv, pare-se că amplu, considerat de către legatarul său testamentar, Emil Hurezeanu, scrierea „fundamentală” a lui Negoițescu (într-un interviu acordat de Hurezeanu propriei mele reviste, Observator cultural, în 2002). Pînă atunci, rămîn meritorii epistolarul în tandem cu prietenul din tinerețe Radu Stanca și Straja dragonilor, autoanaliză îndrăzneață a adeziunii legionare adolescentine și a homosexualității proprii, seducător scrisă, păcat că doar o frîntură din proiectul memorialistic.

Cel mai important text al lui Ion Negoițescu, prin limpezimea programului intelectual și etic, reverberant mult dincolo de momentul publicării, pe 13 mai 1943, în ziarul bucureștean Ziua, s-ar putea să se dovedească Manifestul Cercului Literar, adeziunea exprimată public față de figura-reper a lui E. Lovinescu, atunci spitalizat (și care avea să se stingă din viață după doar două luni și trei zile, pe 16 iulie 1943). Apoi – Poezia lui Eminescu, Romanul epistolar Negoițescu-Radu Stanca, Straja dragonilor și posibil jurnalul. Nu și Istoria…, nu și critica sa propriu-zisă, de lungă cursă.

Nume important, probabil că nu chiar dintre „cei mai mari”, nici pe versantul exegetic al operei, nici pe cel poetico-prozastic, inclusiv în speciile non-ficționale, dar cu mari calități și respectabile merite,

Într-un efort de obiectivare la centenar, în semn de prețuire adevărată și de respect ne-encomiastic…

P.S. Mă folosesc de prilejul primului meu text scris pentru Euphorion după participarea la ancheta Trei decenii de libertate de expresie din nr. 1/ 2020 pentru o mică-mare erată: pasajul-concluzie, în care ideea era că „nu traversăm unul dintre momentele de maximă «înflorire» a creativităţii autohtone”, și-a pierdut… negația, încît forma în care l-am transmis redacției deborda de optimism: „traversăm unul dintre momentele de maximă «înflorire» a creativităţii autohtone”… Rectific: nu!