Marele Blaga: Un apolitic purtat pe căile politicului
Nici gura lumii culturale n-o astupă cineva cu adevărat, tot slobodă la modul anarhic rămâne, și deși împărtășește acest scepticism, Marta Petreu execută un act de morală culturală, plecând de la „zvonuri”, de la oral spre scris, să (își) lămurească titlul cărții sale necesare și exemplare: Blaga, între legionari și comuniști (Polirom, 2021). În titlu, iată, a simțit nevoia, mai degrabă retorică decât gramaticală, să pună o virgulă, pentru respirație, după numele lui Blaga, scriitorul singular, dispensat și de prenume.
Cine e L. Blaga pentru M. Petreu aflăm în mod repetat, uneori nu doar în idee, dar și în expresie, deși autoarea pătrunde puțin în analiza filosofiei lui, pe care adesea o definește ori tipologizează. Înainte de orice, în discurs afirmativ, Blaga este scriitorul român din secolul trecut „cel mai complex”. Gândirea lui („cel mai important filosof român”) și-a exprimat-o în „măreața lui creație filosofică” (Epilog), „magnific edificiu filosofic” (Anexa: Blaga și Cercul Literar).
În expresie apofatică, găsim concluzia întinsului studiu: „Blaga nu a fost religios, nu a fost mistic, nu a fost ortodoxist, nu a fost xenofob, nu a fost antisemit, nu a fost rasist, nu a fost antidemocrat, nu a propus un model totalitar de organizare statală, nu a pledat pentru revoluție – de fapt, n-a propus nici un model de stat și nici un model de regim politic.”
Cugetătorul autonomizează filosofia, ca și alte domenii de creație; face filosofie pur și simplu, nu filosofie ortodoxă absorbită în etnicitate/românitate. Propune, nu s-ar spune că și impune într-adevăr, o reflecție originală, ilustrând o originalitate creatoare particulară, în limba română, ca filosof român, în cultura română. Potrivit lui Noica, citat și aprobat, întreprinde cu ambiție și temeritate creatoare o filosofie a culturii, căreia îi alătură o metafizică post-Kant. Este „autor al unui sistem filosofic amplu, încununat cu o cupolă metafizică: Diferențialele divine”; edifică „cel mai amplu și mai original sistem filosofic românesc”. Constructorul sistemic, se repetă și în Blaga și Cercul Literar, „liber, independent de modă și context”, iese din rând despărțind filosofia și religia, filosofia românească și ortodoxia creștină, pe când curentă era apropierea și ordonarea lor dinspre religie spre filosofie. Are o „viziune universalistă” diferită până la opoziție de aceea „europocentristă”, fără a fi antioccidental, nici sămănătorist, cum crede G. Călinescu – putându-l uimi chiar pe N. Iorga, aș adăuga. Apare recunoscută „filosofia lui, de o factură pe cât de originală, pe atât de complexă, saturată de filosofia occidentală asimilată într-o formulă personală, inspirată adesea din știința de ultimă oră”. Blaga își apropie și apropriază științele moderne, „a speculat maximal” pe cunoașterea științifică, iar „matricea stilistică” intră (încerc să nu denaturez prin reformulare) în analogie, dacă nu chiar omologie, cu arhetipurile lui Jung. Fără a fi poetic în filosofie, gândește „metaforic-conceptual”, desigur că inacceptabil pentru marxism, „originalitatea conceptuală” fiind exemplificată aici prin asocierea teologiei (privind „trinitatea”) cu știința (cazul Michelson-Einstein).
Și în paginile despre piesa de teatru Avram Iancu, Marta Petreu revine cu precizări, despre specificul românesc, acum prin disociere și evaluare disciplinară: „În descrierea specificului românesc, Blaga a aplicat <noologia abisală> sau filosofia structurilor spirituale inconștiente, disciplină filosofică de el creată, la concurență cu psihanaliza și cu morfologia culturii.” Iată și modelele provocatoare sau „influența formatoare”: a lui Bergson (potrivit lui… Al. Tănase, marxistul) și Freud (cenzură, inconștient). Blaga, prin marile sale concepte, stil și dogmă, ajunge modelul care dă „curaj să existăm și să creăm”.
Blaga e în parte invidiat, în parte neînțeles, în singularitatea sa, autoarea situând climaxul atacurilor în anii războiului mondial. Răul pornește din bine, cel al regelui Carol al II-lea din textul citit cu ocazia primirii lui Blaga la Academie. Și în sprijinul domniei lui, nu atât de surprinzător, regele îl numește pe Blaga „primul reprezentant al unei școale românești” de filosofie, formulare pe cât de elogioasă pe atât de goală, fără a mai pune la socoteală că se raporta la „românesc”. Tot regelui, autoarea îi acordă, indirect în contrast cu profesioniștii domeniului filozofic, meritul critic fundamental că „a înțeles mai bine decât Ion Petrovici” matricea stilistică, cea care potrivit lui Blaga produce cultura în ambele stadii, minor și major, rural și urban. Pe moment, sămănătoristul, naționalistul, N. Iorga, pleacă revoltat de observațiile regelui, care, în memoria lui N. Balotă, ar fi deprins o fixație pentru Blaga și ce „face” el. Prezent și el la ședința Academiei, C. Rădulescu-Motru își amână resentimentul de ignorat precursor în școala filosofică „românească”, pentru atacuri ulterioare, iar în jurnal, din poziția dreptei extreme, îl azvârle pe Blaga între comuniști.
În definitiv, încredințat că tinerii români vor da Europei filosofia culturii, Blaga susține un soi modern de neojunimism național(ist). Fără să facă, nici să scrie, politică, el a suferit datorită politicii, într-un context de impurificare a ei de religie și ideologie totalitară. După un lung șir de servicii sub meritele sale, apoliticul urcă până la funcția de Ministru plenipotențiar în Portugalia, după prezența ca subsecretar de stat la Externe în guvernul de 44 de zile Goga-Cuza, la propunerea de nerefuzat a regelui Carol al II-lea (s-a „supus poruncilor regelui”, scrie, chiar o repetă, autoarea), suveranul (pe care l-a omagiat ca sprijinitor netendențios al culturii) marcându-i deopotrivă înălțarea și doborârea.
Admiratorul său ca exeget, mult timp unic monograf, Vasile Băncilă, e întâiul care-l aduce, pentru reaua conștiință, „între” legionari. La mijloc se află doar suprainterpretări, scrise și îndeosebi orale. În 1936, Blaga regretă în corespondența (păstrată) cu Băncilă moartea fruntașului legionar Moța, doar fiindu-i rudă prin alianță (o dovadă în plus e ignorarea lui Marin), prevestindu-i circumstanțial „legenda”. Blaga nu e însă filo-legionar ca Cioran. (Dar ce e mai grav, să fii, cu acte, sau să scrii, un act și acesta, în linie extremistă?) Doar prin simulacrul de limbaj („generația curată”), nu prin act, s-a „legat” Blaga de legionarism, ori nici atât, scrie Marta Petreu, întrucât: „s-ar putea să mă înșel, în sensul că exagerez”. I. Negoițescu, memorialistul, notează că Blaga i-a spus că Iorga merita mai mult decât „moartea” legionară, anume „dispreț” față de „persoana lui, preamărită din eroare”. Rădulescu-Motru, dezvăluie/deduce Marta Petreu, îi transferă lui Blaga propriul oportunism politic. Epilogul cărții fixează în Blaga o victimă a unui malentendu politic: născocirea legionarilor (Nistor Chioreanu a fantazat despre Blaga înscris într-un „cuib”, apoi ascuns după rebeliune) luată de comuniști drept realitate.
Ca apărător al asistentului său, puternic dotat pentru filosofie (fără prejudecată ideologică), Zevedei Barbu, comunist (ulterior disident, adaug), pe relația Veturia Goga, alertată la procesul grupului (proces mutat din Sibiul dur anticomunist în Craiova mai îngăduitor cu ideologia sovietică), Blaga cade și „între” comuniști. Imprudentul fără prejudecăți politice (chiar și fără judecăți de acest fel), „în final a fost ispitit să intre în viața politică”, scurt timp, într-un partid satelit al celui muncitoresc-comunist, Partidul Național Popular. Ispitit, așadar, pare o metaforă religioasă inocentă în afara conștiinței religioase și politice în sensul comun. După D. Micu, înțelege autoarea, „Blaga reprezintă stânga”.
Identitatea fiecărei discipline e la Blaga premisa libertății de gândire și a insubordonării lor. Filosoful, apoi, își susține și disociază disciplina de gândire: „am multă înțelegere pentru modul de a gândi teologic, dar tot așa voi mărturisi că, oarecum prin naștere, m-am obligat să am cel puțin aceeași înțelegere și pentru aspirațiile filosofiei” (în Gândirea, nr. 6, iunie 1941). La fel procedează în postură poetică: „În opera mea poetică am întrebuințat deci uneori motive <ortodoxe>, dar le-am întrebuințat pe un plan mitic și nu ideologic.” (Către T. Vianu, mai 1930) Mitic și implicit, integrator, estetic. E ceea ce conferă unitate în diversitate (dualitate: poet și filosof), în același regim de autonomie a domeniilor, creației sale. „Sunt deopotrivă departe de dogmatica creștină și de metafizica laică.” (id.)
Mitizare, fără legătură cu Corneliu Zelea Codreanu, cum crede sau mai curând cade-n credulitate și anticomunistul bănățean W. Totok, iată punctul de vedere al autoarei, totodată punctul central al piesei Avram Iancu. Marta Petreu discută stăruitor piesa, dar lasă discutabilă, facerea teatrului în totalitate: „Blaga și-a făcut piesele în stilul mitico-emfatic al expresionismului german”. Emfaticul e expresionist cum e etnicul ortodox(ist), adică prin atribuire arbitrară.
Blaga rămâne în cultură și creație un raționalist atras fundamental de mythos. „Filosoful a avut un respect real pentru toate religiile, pe care le-a considerat un produs cultural al matricei stilistice abisale, iar nu un dar divin prin revelație.” Exterior creștinismului căruia nu i s-a opus („a-creștin”) filosoful nu e, el e numai spiritualist-metafizic.
Legionarismul este, peste orice altceva, o ideologie a politicului religios, mistic, fățiș, chiar radicalist. Religia, mistica, nu sunt intrinsec politice. Legăturile umane ale lui Blaga au fost întărite și de presupuse raporturi, existente sau nu, cu religiozitatea.
Să notez mai întâi că Marta Petreu înțelege că Blaga crede doar „în Marele Anonim, într-o forță spirituală centrală, anterioară Universului și indiferentă față de creatura pe care o cenzurează”. Dosarul de aici documentează acest aspect esențial, religiozitatea. Blaga nu e complet credincios creștin ortodox, negând revelația adevărului, dar descopăr prin câteva notații (doar incluse în citate, am constatat că fără a fi reliefate), nici anticreștin cu totul nu este. În 1941 îi urmează pe Isus și Dumnezeu în revista studențească Curțile dorului. Vorbește, în Curs de filosofia religiei, de „darurile cu cari ne-a înzestrat Dumnezeu”, e drept că nu-l pomenește și pe Isus. De luat în seamă în decelarea religiozității și lipsa lui de împotrivire la teza lui Băncilă, că ar fi filosof universal circumscris etnicului religios. Autoarea explică atitudinea prin scopul scuzând mijlocul de a accede la catedra universitară. Există însă o fervoare a admirației care depășește aspirația profesională a celui trecut prin ani de jurnalism, diplomație preponderent secundă (13 ani) ori chiar șomaj. O mare dramă a vocației și a meritului a trăit Blaga, care a fost doar 9 ani profesor universitar, oricât ar însemna și aceasta ceva, față de profesoratul exclusiv în liceu al lui E. Lovinescu. Un studiu asupra universității la români ar arăta ușor că mediocritatea a bătut și răzbătut meritul.
Într-adevăr, în raport foarte posibil, dacă nu chiar real, cu cunoașterea, creștinismul e găsit de Blaga în 1931 „perimat”, ceea ce Băncilă ignoră plasându-l pe linie creștin ortodoxă. Extazia(n)tul exeget din 1938, când apare volumul său monografic, ulterior se vede nevoit să activeze filosofic și religios (religiosofic!) cu Blaga prin ceea ce M. Petreu numește „afinitate sufletească”, raport în care omul le e amândurora mai prieten decât adevărul, sperând să-l îndrepte fiecare pe celălalt și spre ceea ce înțelege a fi adevăr. Băncilă forțează credința în revelația dumnezeiască în scopul, care și el scuză mijlocul, mântuirii creștine. Ca un credincios în exercițiu de cleric, i-a cerut lui Blaga, omul: „te rog din adâncul sufletului, împacă-te cu Dumnezeu” (25 martie 1945). Îndemn pentru filosof deplasat: „nu mă simt deloc certat cu Dzeu (sic!)”. Cu mențiunea că „religiozitatea” sa „e o problemă de dozaj al tuturor manifestărilor mele”, iar cât despre „păcatele” sale: ar fi unele „a căror conștiință nu o am” (fără de voie, adică, pentru el fără rațiune, conștiință, incognoscibile). Și tot aici citim că el e adesea „ex-centric (…) chiar și în raport cu ceea ce unii cred că ar putea să fie dogma mea” (26 iulie 1945), cuvinte pentru mine de înțeles doar în chip raționalist-relativist. Înțelepciunea, filosofia, are temei și în (auto)îndoială. Conștiința nu poate întâlni certitudinea.
Previzibil, chiar obligatoriu, în spirit dogmatic, de preot și teolog, D. Stăniloae, invers decât sperase inițial, constată ne-ortodoxia, prin necunoașterea revelației hristice, a filosofiei lui Blaga, denunțat de-a dreptul în opoziție cu creștinismul, eticul, etnicul, românismul. Apărarea lui Blaga acum există, dar e una, notează autoarea, „nu reușită”.
Când N. Crainic l-a socotit apostat (de la ce?), diabolizându-l (popular, amical?: „cu drac”), prietenia lor s-a stricat. Am putea reflecta întrebându-ne: dar ce nu strică omul, oricine ar fi el, pe lumea asta, fie și doar în afara conștiinței lui?
Misterul din poezie nu există și în filosofie, crede N. Balotă (Abisul luminat), însă M. Petreu găsește mister, dar evident altul decât cel creștin.
Erijat în teolog, filosoful cu fluctuații ideologice pe ambele extreme, C. Rădulescu-Motru, îl stigmatizează pe Blaga, în chip exclusivist și excomunicator, drept mistic, apoi eretic. De pe stânga extremă, comunistul ucis de ai săi, L. Pătrășcanu, îl indexează doar mistic, neinteresat desigur de erezie. Teologul Stăniloae l-ar fi dorit mistic, dar e decepționat și alarmat să-l constate raționalist. Marta Petreu face toate aceste simple disocieri la îndemână doar printr-o bună credință a lecturii și înțelegerii ei. E, cred, la Pătrășcanu, mai mult, dacă nu chiar altceva, decât „diferența de ton (s. m.) dintre textele lui publice și scrisoarea către Blaga”, dintre evaluarea din Curente și tendințe în filosofia românească și adresarea din 3 martie 1946: „strălucitului filosof care a adus un aport (sic!) atât de bogat și original în gândirea românească”. După înrudirea cu legionarul „legendar” Moța, autoarea reține și faptul că Blaga și Pătrășcanu au o veche origine comună (după M. S. Rădulescu), din cauza ori datorită căreia Pătrășcanu l-ar fi vrut pe Blaga în doctrina ori tendința sa comunistă. Conștiința, mai presus de orice filosofică, nu i-a permis, să ajungă „între comuniști”, omul și opera devenind peste un deceniu pradă regimului de orientare sovietică.
Turnat la Securitate de Sergiu Dan, calomniat de filosoful Grigore Popa, e batjocorit publicistic de Nestor I. Ignat, Geo Șerban, Pavel Apostol, Ov. S. Crohmălniceanu, Pavel Țugui, H. H. Stahl sociologul, resentimentarul M. Beniuc (1959) determinând Memoriul către P. M. R. (din 28 sept.-16 oct. 1959), „încolțit și din direcția fiicei lui”, căsătorită cu marxistul Tudor Bugnariu, presat de Partid să divorțeze de Dorli.
Blaga și Cercul Literar pornește metodic amănunțit tot de la izvor. Manifestul estetizant pro-lovinescian, scris de Negoițescu (fost elev și student legionar, într-o Europă între demisia totalitară și rezistența anti-totalitară, ajuns „marele și extravagantul critic”), a apărut la 13 mai 1943 în Viața, ziar condus de L. Rebreanu, nenumit în text, ca și Blaga (caz, se constată, de rapt ideatic și ingratitudine oedipiană). Anexa lămurește prezența criteriului (valorii) esteticului, în regim consensual de autonomie, dar nu de singularitate (în continuarea lui Maiorescu și Lovinescu): esteticul laolaltă cu alte valori (1945, articol nesemnat atribuit lui Negoițescu), valoarea estetică însoțită de altele (Victor Iancu, 1943, nov.-dec., Saeculum), „fundamentarea valorii estetice pe alte valori” (Victor Iancu, preluând o idee „germană”, ian. 1945, Rev. Cercului Literar; N. Balotă, în Abisul luminat, se va referi la esteticul „lărgit” cu „valori transestetice”), „concubinajul” valorilor (Negoițescu, Un roman epistolar, 1946). Fascinat de eticul proteic substanțializat în estetic, Negoițescu propune însă, în paradigma lui Goethe, euphorionismul, termen respins de autoarea cărții ca derutant „simbol esențial nefast”. Nu i se poate contesta lui Negoițescu noima și consecvența, chiar în lumina ideii lui citată extensiv după epistola adresată lui R. Stanca la 13 august 1947, o teză radical critică față de capodoperele literare românești, întrucât rămân în afara conștiinței cititorului european, lipsite fiind de „marile dimensiuni ale moralului – tragicului – sublimului – religiosului – misticului”, de „bogăția axiologică cuvenită”. Marta Petreu îl selectează pe Radu Stanca, poet, dramaturg, teoretician accidental: el „a avut o gândire teoretică, respectiv filosofică foarte bună”, în articolul despre Blaga, Teoria despre stil a noologiei abisale (ian.-feb. 1944, în Saeculum).
Anexa II expune totul, chiar recurent, relativ la Memoriul către C. C. al P. M. R. (1959), înaintat cu sprijinul lui H. Daicoviciu, ajuns la A. Joja prin ginerele Tudor Bugnariu, publicat neîntreg, reordonat, ca jurnal, în Manuscriptum, nr. 3, 1977 (prin P. Țugui, Al. Oprea), apoi în Echinox, 7-8, 1978, integral (una din cele „trei lovituri de presă” ale revistei studențești clujene), de M. Zaciu. Superlativul se îndreaptă spre scrisoarea lui Dorli Blaga către Al. Oprea: „capodoperă de persuasiune; de diplomație făcută neostentativ”.
La sfârșit, câte ceva despre aspectele procedurale. Marta Petreu mărturisește autocritic că se prezintă cu o scriere îndelungă, din 20 de ani; de aici, dar nu numai de aici, recurențele. Nu e repetiția mama învățăturii? Măcar a memorării, dacă nu de minte totală. Natural, textul, în multe locuri, o ia în articulările principale de la capăt. Se repetă în și ca la carte, și pe loc, și din loc în loc, cu consecvență și mare grijă pentru claritate. Îi e util interpretei chiar rezumatul didactic, pe puncte.
Cartea este întinsă și „fizic”, fapt ori efect rezultat din recursul la metodă. A ieșit o carte „încărcată (…) cu lungi excursuri documentar-explicative”. Miza cade cu greutate pe fapte și se reprimă, pe cât se poate, deducțiile logice.
Aceeași saturație informativă și factuală există în Anexe, unde, polemic, radicalist, se acuză la scară istorică național-culturală că „la noi dezbaterile nu sunt cu putință” decât „politizate și violente”.
Punctul central e mutat la izvoare, printr-o întoarcere la momentul generator al unui fapt cu repercusiuni semnificative.
Într-un caz, motivat de metoda biografistă extensivă (scrisul exprimă viața integrală), se ia drept document și ficțiunea, din romanul lui Blaga, Luntrea lui Caron. În revers, e indexat N. Balotă pentru că își ficționalizează memoriile, cu păcat moral de neîmpăcat, uneori el scriind „lucruri nu numai foarte dure, ci și nedrepte despre firea și opera lui Blaga”.
Tot pentru extensie procedurală, se preia ori cel puțin se admite, în (con)sens american, ca autorul să se justifice post-operă, în pofida liniei curente, la noi izvodită de T. Maiorescu și-n curs larg prin urmașii săi. Nici tăcutul Blaga nu poate fi obligat să fie Sfinx, i se concede statutul de prim operator, fie și cu jumătate sau sfert de gură, față de mereu lărgita gură a lumii. Are, așadar, „dreptul moral să încerce să își salveze și publice creațiile”. Autosalvarea e urgentă într-adevăr mai cu seamă în regimurile istorice bolnav hrănite.
Volumul multidisciplinar e deliberat impur structural: eseu, studiu? Faptul ajunge irelevant, dar cumva indirect recunoscut chiar prin autorul cercetat: „eseul (Școala ardeleană-latinistă, n. și s. m.) lui Blaga este un valoros studiu novator”.
Cartea caută insistent raporturile conjuncturale (umane, istorice, culturale) în care există subiectul Blaga. Nu se află aici, în România, în toate perioadele istorice, o societate a meritului, ci a influențelor. Blaga o știe și recunoaște și-n scris, dar creatorul mizează nu pe vorbit-scrisul relațional, „carierist”, pe reprobata concurență neloială, dar pe scrisul literar, filosofic, evident nepecuniar.
Din exces lămuritor, cercetarea iese și „În afara subiectului”, când ia parte la stingerea prieteniei dintre Blaga și Băncilă, monograful său legionar „moderat”. În revers, e menționată de multe ori ocolirea exegezei filosofice, altfel imposibil de evitat cu totul. N-o pierd nici aici din vedere.
Stăpână pe dosarul „politic” al lui Blaga, Marta Petreu e scrupuloasă și-n nesiguranță, pe care și-o recunoaște în notații de felul: „se pare că” etc. În discursul de apărare a subiectului, implicit de acuzare a martorilor mincinoși, domină codurile etic, subiacent juridic, cu totul accidentală fiind ironia poetică mai degrabă expresiv-lămuritoare: când (d)enunță faptul absurd de „a citi trecutul în sâmburi de corcodușe”. Marta Petreu nu evită polarizări, la prima vedere surprinzătoare, în apărarea, de forță, etic-ideatică, a lui Blaga. În timp ce G. Călinescu, citind stupefiant un scriitor sămănătorist printr-o „o gafă de proporții”, Z. Ornea e doar pur și simplu „marele istoric al ideologiilor din România modernă”.
Abordarea constantă, ușor de constatat, este cronologică, ca atare și narativă (chiar titlurile secvențelor sunt narative, nu ideatice ori conceptuale), abia apoi studios-tematică. Dar temeiul teoretic nu lipsește. Compoziția se circumscrie calendarului istoric: anii 1934-1940; sept. 1940-sept. 1944; oct. 1944-mai. 1961. Se adaugă cercetarea politică și literară a piesei Avram Iancu și două anexe despre Cercul literar de la Sibiu și Memoriul lui Blaga către partidul declarat muncitoresc la putere. Nu se cade uitată o bibliografie îndestulată, la dosarul, în orice sens greu, al lui Blaga, convingător expus ideologic, posibil în linia lui Adrian Marino.
Epilogul cărții fixează un Blaga „apolitic”, creator autonom, „Prizonier în propria lui creativitate” (potrivit spus), tocmai de aceea provocator, mai curând inabil social, atent la capacitățile rațional-afective și nu la opțiunile politice ale semenilor, stârnindu-le, la suprafață involuntar, neînțelegerea, expunerea la trăncăneală invidioasă și furioasă. Autoarea îi prevede apoliticului, celui atât de disproporționat pățit în viață și operă, și o prelungire postumă a născocirilor, altfel spus a (anti)mitizărilor. Rămâne departe în cultura română orizontul dezbaterilor nepolitizate.
