Marian Drăghici tradus de Giuliano Ladolfi

***
Lui Giuliano Ladolfi
lac verde-albastru la marginea
ultimei păduri.
fâșie de plajă îngustă la marginea
acelui lac, acelei ultime păduri.
și noi, pe fâșia tot mai îngustă,
goi vlăguiți
dar încă dispuși fiecare
să ne aruncăm chiuind
în apele acelui lac,
să ne afundăm înnoptând
în hățișurile acelei păduri sublunare,
de parcă am fi fost tocmai noi ultimii,
de parcă am fi
tocmai noi primii care
au văzut soarele mângâiat pe creștet
de un soare mai mare,
singurul ce nu apune,
ci doar răsare.
***
A Giuliano Ladolfi
lago blu-verde al margine
dell’ultima foresta.
striscia di spiaggia stretta al margine
di quel lago, di quell’ultima foresta.
e noi, sulla striscia sempre più stretta,
nudi e deboli
ma ancora disposti ciascuno
atuffarci con un grido
nelle acque di quel lago,
adaffondare nella notte
nei boschetti di quella foresta sublunare,
come se fossimo gli ultimi,
come se fossimo
proprio i primi che
hanno visto il sole accarezzatosopra le teste ……
da un sole ancora più grande,
l’unico che non tramonta mai,
ma si leva soltanto.
Monah ca lumea
Ce înseamnă asta, limpeziri şi tăişuri,
limpeziri şi tăişuri până la despicătura
dumnezeiască a
sufletului cu duhul: oare,
că mă trezesc cum şi adorm
când ploile cad uniform
şi-abia trezit iar pic de somn, ca fiecare
da,
fir de nisip menit să strălucească
doar la ivirea zorilor, în soare ?
să strălucească, lumea să-mi revină
subit în minte, gata mascată
cu aerul cel mai firesc
că a fost tot timpul cu mine
în chilioara scufundată
şi oricum, de aici înainte
cât va fi cinul pustnicesc
nu se va mai lăsa dusă, plecată –
ceea ce în definitiv fără să vreau s-a întâmplat,
numai că ea nu vrea să ştie deşi de mult a aflat.
Monaco come il mondo
Cosa significa questo, chiarimenti e tagli,
chiarimenti e tagli fino alla fessura
divina del
l’anima con lo spirito: veramente
mi sveglio come mi addormento
quando le piogge cadono uniformi
e appena sveglio mi riaddormento, come tutti
sì,
granello di sabbia destinato a luccicare
solo all’alba, al sole?
che brilli e il mondo torni
improvvisamente nel mio pensiero, tutto mascherato
con l’aria più naturale
che non mi ha mai lasciato
nella mia piccola cella sommersa
e comunque, d’ora in poi finché
l’ordine monastico esisterà
non si lascerà trasportare, partito –
ciò che alla fine è successo involontariamente
ma non vuole saperlo anche se l’ha scoperto molto tempo fa.
Când Saba a mers să-l viziteze pe Montale
Când Saba a mers să-l viziteze pe Montale
întregul Adam era de față.
nu și Quasimodo.
că i-a adus împreună (luându-ne după poze)
aerul lor comun de pugiliști expirați,
nu mai contează.
nici că întâlnindu-se,
din sfioșenie bărbătească au trecut cu aceeași
luciditate înnăscută de la unul la altul
frânturi de versuri printre tăceri adesea sparte
de behăitul caprei în grădină.
nu contează, vă spun, că au mâncat și au băut
și veselindu-se, cum se întâmplă la cei mari
nu le-a păsat de soarta caprei –
au făcut schimb de băști
pe creștetele lor fulgerate, de lei în iarnă
(aici probabil îl confund pe Montale cu Ungaretti)
nu contează nici că la urmă,
după ce se predaseră cu totul, pe cont propriu,
faimei endecasilabului și perifrazei
s-a cărat fiecare, pe multiple cărări, la groapa lui –
tot ce contează în poemul acesta vag omagial
este că da,
într-o lume căznită Triestinul și Genovezul s-au întâlnit
nu într-un ring de box –
cu grația a două vechi bisturie sclipind în soare, tremurând
de plăcere să-și vorbească despre te miri ce
despre poezie și moarte, poftim! – și întregul Adam,
mai puțin ermeticul Quasimodo
(dacă nu cumva îl confund cu Giuseppe),
de la crima lui Cain la behăitul caprei în grădină
era acolo, de față : beau, mâncau și se veseleau.
Quando Saba andò a visitare Montale
Quando Saba andò a visitare Montale
l’intero Adamo era lì presente.
ma non Quasimodo.
che li abbia riuniti (se si guardano le foto)
la loro aria comune di pugili invecchiatti,
poco importa.
né che, incontrandosi,
per timidezza maschile abbiano vissuto con la stessa
lucidità innata dell’uno verso l’altro
frammenti di versi tra silenzi spesso interrotti
dal belato della capra in giardino.
poco importa, vi dico, che abbiano mangiato e bevuto
anche con gioia, come succede ai grandi
a loro non importava il destino della capra –
si sono scambiati berretti
sulle loro teste fulminate, di leoni in inverno.
(qui probabilmente confondo Montale con Ungaretti)
poco importa neppure che alla fine,
dopo essersi completamente lasciati andare
a se stessi, alla fama dell’endecasillabo e della perifrasi,
ciascuno se ne sia andato per multipli sentieri, alla propria fossa.
ciò che conta in questa poesia vagamente celebrativo
è che, sì,
in un mondo travagliato il triestino e il genovese si incontrarono
non in un ring di pugilato –
con la grazia di due vecchi bisturi scintillanti al sole, tremanti
di piacere per parlare di tutto e di niente,
della poesia e della morte, ecco! – e l’intero Adamo,
non l’ermetico Quasimodo
(se non lo confondo per caso con Giuseppe),
dall’omicidio di Caino al belato della capra in giardino
lui era là, presente: bevevano, mangiavano e si rallegravano.
Sac și cenușă
Pe tine te ador, firavă lumină din pâine
Karol Wojtyla
Aș intra și m-aș ruga
ca pâinea
fără glas
aș intra în mine adânc
și m-aș ruga la margine de nicio apă
stând și privind în apă: Doamne,
sunt pâinea fără glas
din mâinile unui copil
căruia nu i s-a născut încă mama.
în nația asta a mea e foarte foarte greu
să ți se nască mama.
în țara asta a mea întinsă cât e patul
noaptea dau perna la o parte și-mi închipui că dorm
cu capul pe pământ ca vechii evrei
de la care am învățat atâtea,
prosternați în sac și cenușă
să implore mila Celui Preaînalt –
dau perna la o parte să dorm direct pe orizontala patului,
iată sacrificiul meu,
măsura credinței mele prea-puține,
să dorm toată viața noapte de noapte fără pernă sub cap
smerindu-mă și urlând
ca pâinea
fără glas –
atunci, poate
dreptatea în popor va triumfa
și adevărul între ai mei
nu va mai umbla cu capul spart,
pâinea va vorbi
iar mama
s-ar bucura și s-ar naște.
Sacco e cenere
Ti adoro, fragile luce di pane
Karol Wojtyla
Entrerei e pregherei
come il pane
senza voce
entrerei in me profondamente
e pregherei al bordo di nessuna acqua
fermandomi e guardando nell’acqua: Dio,
sono il pane senza parole
dalle mani di un bambino
la cui madre non è ancora nata.
nel mio popolo è molto molto difficile
che nasca tua madre.
in questo paese per me disteso come un letto
la notte metto da parte il cuscino e immagino di dormire
con la testa a terra come gli antichi ebrei
da cui si è imparato così tanto,
prostrati in sacco e cenere
per implorare la pietà dell’Altissimo –
metto il cuscino da parte per dormire
direttamente in orizzontale sul letto
è il mio sacrificio,
la misura della mia fede troppo scarsa
dormire tutta la vita notte dopo notte
senza cuscino sotto la testa
umiliarmi e urlare
come il pane
senza voce –
allora, forse
la giustizia trionferà nel popolo
e la verità tra i miei
non camminerà più con la testa rotta,
il pane parlerà
e la madre
si rallegrerebbe e nascerebbe.
Notă : Giuliano Ladolfi (n.1947) este poet, eseist, traducător, editor, co-fondator şi director al Revistei de poezie, critică şi literatură Atelier (f.1996). Autor al mai multor culegeri de poezie şi studii de literatură italiană. La poesia del Novecento: dalla fuga alla ricerca della realtà, în cinci volume, trasează istoria poeziei italiene de la începutul secolului XX şi până în zilele noastre. Volumul de poeme Atest prezența, cu postfață de Al.Cistlecan, în curs de apariție la Editura Ars Longa, Iași (traducere – Sonia Elvireanu).