Marian Drăghici tradus de Giuliano Ladolfi

 

***

 

Lui Giuliano Ladolfi

 

lac verde-albastru la marginea

ultimei păduri.

fâșie de plajă îngustă la marginea

acelui lac, acelei ultime păduri.

și noi, pe fâșia tot mai îngustă,

goi vlăguiți

dar încă dispuși fiecare

să ne aruncăm chiuind

în apele acelui lac,

să ne afundăm înnoptând

în hățișurile acelei păduri sublunare,

 

de parcă am fi fost tocmai noi ultimii,

de parcă am fi

tocmai noi primii care

 

au văzut soarele mângâiat pe creștet

de un soare mai mare,

singurul ce nu apune,

ci doar răsare.

 

 

***

 

A Giuliano Ladolfi

 

lago blu-verde al margine

dell’ultima foresta.

striscia di spiaggia stretta al margine

di quel lago, di quell’ultima foresta.

e noi, sulla striscia sempre più stretta,

nudi e deboli

ma ancora disposti ciascuno

atuffarci con un grido

nelle acque di quel lago,

adaffondare nella notte

nei boschetti di quella foresta sublunare,

 

come se fossimo gli ultimi,

come se fossimo

proprio i primi che

 

hanno visto il sole accarezzatosopra le teste ……

da un sole ancora più grande,

l’unico che non tramonta mai,

ma si leva soltanto.

 

Monah ca lumea

 

Ce înseamnă asta, limpeziri şi tăişuri,

limpeziri şi tăişuri până la despicătura

dumnezeiască a

 

sufletului cu duhul: oare,

că mă trezesc cum şi adorm

când ploile cad uniform

şi-abia trezit iar pic de somn, ca fiecare

da,

fir de nisip menit să strălucească

doar la ivirea zorilor, în soare ?

 

să strălucească, lumea să-mi revină

subit în minte, gata mascată

cu aerul cel mai firesc

că a fost tot timpul cu mine

în chilioara scufundată

şi oricum, de aici înainte

cât va fi cinul pustnicesc

nu se va mai lăsa dusă, plecată –

 

ceea ce în definitiv fără să vreau s-a întâmplat,

numai că ea nu vrea să ştie deşi de mult a aflat.

 

 

Monaco come il mondo

 

Cosa significa questo, chiarimenti e tagli,

chiarimenti e tagli fino alla fessura

divina del

 

l’anima con lo spirito: veramente

mi sveglio come mi addormento

quando le piogge cadono uniformi

e appena sveglio mi riaddormento, come tutti

sì,

granello di sabbia destinato a luccicare

solo all’alba, al sole?

 

che brilli e il mondo torni

improvvisamente nel mio pensiero, tutto mascherato

con l’aria più naturale

che non mi ha mai lasciato

nella mia piccola cella sommersa

e comunque, d’ora in poi finché

l’ordine monastico esisterà

non si lascerà trasportare, partito –

 

ciò che alla fine è successo involontariamente

ma non vuole saperlo anche se l’ha scoperto molto tempo fa.

 

 

 

Când Saba a mers să-l viziteze pe Montale

 

Când Saba a mers să-l viziteze pe Montale

întregul Adam era de față.

nu și Quasimodo.

 

că i-a adus împreună (luându-ne după poze)

aerul lor comun de pugiliști expirați,

nu mai contează.

 

nici că întâlnindu-se,

din sfioșenie bărbătească au trecut cu aceeași

luciditate înnăscută de la unul la altul

frânturi de versuri printre tăceri adesea sparte

de behăitul caprei în grădină.

 

nu contează, vă spun, că au mâncat și au băut

și veselindu-se, cum se întâmplă la cei mari

nu le-a păsat de soarta caprei –

au făcut schimb de băști

pe creștetele lor fulgerate, de lei în iarnă

(aici probabil îl confund pe Montale cu Ungaretti)

 

nu contează nici că la urmă,

după ce se predaseră cu totul, pe cont propriu,

faimei endecasilabului și perifrazei

s-a cărat fiecare, pe multiple cărări, la groapa lui –

 

tot ce contează în poemul acesta vag omagial

este că da,

într-o lume căznită Triestinul și Genovezul s-au întâlnit

nu într-un ring de box –

cu grația a două vechi bisturie sclipind în soare, tremurând

de plăcere să-și vorbească despre te miri ce

despre poezie și moarte, poftim! – și întregul Adam,

mai puțin ermeticul Quasimodo

(dacă nu cumva îl confund cu Giuseppe),

de la crima lui Cain la behăitul caprei în grădină

era acolo, de față : beau, mâncau și se veseleau.

 

 

 

 

 

Quando Saba andò a visitare Montale

 

Quando Saba andò a visitare Montale

l’intero Adamo era lì presente.

ma non Quasimodo.

 

che li abbia riuniti (se si guardano le foto)

la loro aria comune di pugili invecchiatti,

poco importa.

 

né che, incontrandosi,

per timidezza maschile abbiano vissuto con la stessa

lucidità innata dell’uno verso l’altro

frammenti di versi tra silenzi spesso interrotti

dal belato della capra in giardino.

 

poco importa, vi dico, che abbiano mangiato e bevuto

anche con gioia, come succede ai grandi

a loro non importava il destino della capra –

si sono scambiati berretti

sulle loro teste fulminate, di leoni in inverno.

(qui probabilmente confondo Montale con Ungaretti)

 

poco importa neppure che alla fine,

dopo essersi completamente lasciati andare

a se stessi, alla fama dell’endecasillabo e della perifrasi,

ciascuno se ne sia andato per multipli sentieri, alla propria fossa.

 

ciò che conta in questa poesia vagamente celebrativo

è che, sì,

in un mondo travagliato il triestino e il genovese si incontrarono

non in un ring di pugilato –

con la grazia di due vecchi bisturi scintillanti al sole, tremanti

di piacere per parlare di tutto e di niente,

della poesia e della morte, ecco!  – e l’intero Adamo,

non l’ermetico Quasimodo

(se non lo confondo per caso con Giuseppe),

dall’omicidio di Caino al belato della capra in giardino

lui era là, presente: bevevano, mangiavano e si rallegravano.

 

 

 

 

Sac și cenușă

 

Pe tine te ador, firavă lumină din pâine

Karol Wojtyla

 

Aș intra și m-aș ruga

ca pâinea

fără glas

 

aș intra în mine adânc

și m-aș ruga la margine de nicio apă

stând și privind în apă: Doamne,

sunt pâinea fără glas

din mâinile unui copil

căruia nu i s-a născut încă mama.

 

în nația asta a mea e foarte foarte greu

să ți se nască mama.

în țara asta a mea întinsă cât e patul

noaptea dau perna la o parte și-mi închipui că dorm

cu capul pe pământ ca vechii evrei

de la care am învățat atâtea,

prosternați în sac și cenușă

să implore mila Celui Preaînalt –

 

dau perna la o parte să dorm direct pe orizontala patului,

iată sacrificiul meu,

măsura credinței mele prea-puține,

să dorm toată viața noapte de noapte fără pernă sub cap

smerindu-mă și urlând

ca pâinea

fără glas –

 

atunci, poate

dreptatea în popor va triumfa

și adevărul între ai mei

nu va mai umbla cu capul spart,

pâinea va vorbi

iar mama

s-ar bucura și s-ar naște.

 

 

Sacco e cenere

 

Ti adoro, fragile luce di pane

Karol Wojtyla

 

Entrerei e pregherei

come il pane

senza voce

 

entrerei in me profondamente

e pregherei al bordo di nessuna acqua

fermandomi e guardando nell’acqua: Dio,

sono il pane senza parole

dalle mani di un bambino

la cui madre non è ancora nata.

 

nel mio popolo è molto molto difficile

che nasca tua madre.

in questo paese per me disteso come un letto

la notte metto da parte il cuscino e immagino di dormire

con la testa a terra come gli antichi ebrei

da cui si è imparato così tanto,

prostrati in sacco e cenere

per implorare la pietà dell’Altissimo –

 

metto il cuscino da parte per dormire

direttamente in orizzontale sul letto

è il mio sacrificio,

la misura della mia fede troppo scarsa

dormire tutta la vita notte dopo notte

senza cuscino sotto la testa

umiliarmi e urlare

come il pane

senza voce –

 

allora, forse

la giustizia trionferà nel popolo

e la verità tra i miei

non camminerà più con la testa rotta,

il pane parlerà

e la madre

si rallegrerebbe e nascerebbe.

 

 

 

 

 

Notă : Giuliano Ladolfi (n.1947) este poet, eseist, traducător, editor, co-fondator şi director al Revistei de poezie, critică şi literatură Atelier (f.1996). Autor al mai multor culegeri de poezie şi studii de literatură italiană. La poesia del Novecento: dalla fuga alla ricerca della realtà, în cinci volume, trasează istoria poeziei italiene de la începutul secolului XX şi până în zilele noastre. Volumul de poeme Atest prezența, cu postfață de Al.Cistlecan, în curs de apariție la Editura Ars Longa, Iași (traducere – Sonia Elvireanu).