Meine Hermannstadt

Nu, evident, nu e vorba de echipa de fotbal care a început să facă o figură destul de bună în Campionatul Național. E vorba de prima mea întâlnire – reîntâlnire – cu acel fascinant și terifiant totodată Ev Mediu, care avea să mă seducă definitiv la cursurile de literatură feudală, predate de prof. Mihai Izbăsescu, când porțile castelelor medievale se deschideau și Minnesingerii  își cântau adorația față de seducatoarele castelane captive în chingile centurii de castitate. Cum să nu fi simțit la 10 ani, când pubertatea îți face trupul să  cânte că mă aflu pe tărâmul unei veșnicii predestinate. Abia aici am simțit prima oară tic-tacul timpului, excursiile cu prietenii de joacă în Păltiniș (Hohe Rinne), dar cea mai mare dorință complet aberantă,  a fost de a primi cadou de ziua mea un cal alb împăiat în mărime naturală, cu tot harnașamentul expus în vitrina celui mai bogat patron de marochinărie, numit Schuster. Pe unde mă duceau pașii dădeam de ceva fascinant și misterios, furatul pepenilor cu prietenii de joacă din Kleiner Ring (Piața Mică), excursiile din Jungerwald (Dumbravă) și uneori pe Hohe Rinne, unde dădeam  prin tufișuri peste trupuri împerecheate care se legănau și gemeau. Aflasem de la băieți ce făceau ei acolo, dar nu puteam să cred că tata și mama ar fi făcut așa ceva. Și pe urmă erau și dudele  mâncate cu pumnul direct de pe trotuar, mai erau și ciobanii care ne strigau vorbe porcoase…și când te gândești că nu-mi doream nimic mai mult decât să devin călugăriță. Anii treceau și mereu s-a întâmplat să mă cheme Hermannstadt-ul la diferite vârste și atunci la 10 și acum la 90, cu mereu același freamăt inexplicabil că eu aparțin și voi aparține pe vecie acelui loc. Trebuia să spun lumii marele meu secret, că adevărata mea casă era acolo și că undeva, cândva, cineva tot o să-mi dăruiască calul alb din vitrina lui Schuster.

            A fost o dată ca niciodată o fetiță de 10 ani care a simțit pentru prima oară furnicăturile dragostei, când privea minute în șir un cal alb împăiat în magazinul cel mai mare de pe Heltauergasse. Era convinsă că și calul o privea cu aceeași dorință, imposibil de împlinit…Eram încă o puștoaică, el un cal împăiat.

           Àsta era secretul  meu când aveam 10 ani. Voiam să  îl primesc în dar de ziua mea, nu știam că există dorințe care nu se împlinesc niciodată. Probabil că și calul alb aștepta să mă vădă dincolo de geamul vitrinei, dar pe lumea asta cred că „incompatibilitatea” sfâșie întotdeauna ce-i prea „compatibil” în vis. Da, fetiței  situația asta îi plăcea. Acum că n-am primit acel dar, mi-a rămas peste zeci de ani în vis și în gând.

Când se dădea startul, automat începea să aplaude. Bunicul mă lua cu el în fiecare săptămână la hipodrom. Când auzeam împușcătura celui care dădea semnalul că începea cursa îmi făceam cruce cu limba în gură să nu se vadă că mă rugam pentru victoria lui Benhur, alt cal alb care câștiga toate cursele; probabil că „incompatibilitatea” se instalase definitiv  între ei, dar în căpușorul fetiței se cocea visul din care mușca pofticioasă ca dintr-un cozonac ce nu se usucă niciodată, până într-o zi, când la renîntâlnit în vitrina în care domnul Schuster, proprietarul celui mai atrăgător magazin din Hermannstadt, îmi închipui că și-a făcut o clientelă extrem de rentabilă. Deși nu am putut să-l obțin niciodată, nici măcar pe Benhur, cred că era tatăl celui din vitrină că prea era cosmetizat ca un prinț pe scenă. Părea că nici un succes nu-l interesa. Mi s-a părut că l-am aflat mult mai târziu. Am încercat să-l imit, abordasem un semn de mândrie sau de noblețe, ceea ce, la început  se pare că l-a rănit, închipuindu-mi că dacă voiam să semăn cu el, un învingător. „Incompatibilitatea” dintre noi pe mine nu mă deranja. Dar, se pare că împăiatul meu cal alb începuse să se sature și el că în Hermannstadt-ul  care de-a lungul anilor m-a făcut să învăț rezerva lui nobilă, orașul ăsta medieval, cu scările lui, cu Orașul de Jos, cu cazărmile, unde poate cândva or fi fost și cai, cum și în Grosser Ring în zilele de târg, caii stăteau ca lipiți, înhămați la căruțe cu fel de fel de minunății și multe perechi de ochi mă urmăreau de pe acoperișuri că prea îmi turteam nasul de geamul vitrinei cu calul alb împăiat…

Anii treceau. Iubeam tot mai mult Hermannstadt-ul. Nu știu de ce, cum am mai spus, poate tocmai de aceea îl rugam pe el să facă o minune și să spargă vitrina aia ca să pot să mă salt în șaua lui și să mă ducă la locul unde în acest burg medieval  era un rug. Atunci simțeam că puteam să fiu Ioana d’Arc și calului alb iar fi crescut aripi. Nu, nu, eu n-am mai jucat sticla de la 9 ani, fiindcă mie nu îmi plăceau băieții care mă numeau valahă și imi descheiau bluza. O, acel Oraș de Jos, câți or fi măsurat strada Sării cu câinii ei negri, desenați la temelia caselor…Ce-i asta? L-am întrebat pe calul alb. Ăștia descoperă copiii care plâng în somn. Și eu, cu copitele mele fac step. Ei îl visează pe Fred Astair și tu ești încă o copilă, asta ești, hai să fugim în lume! Nu pot, că nu mă lasă mama și nici elevii de la Grundschule numărul 1, că eram acum profesoară. Îmi ceri să plec, fiindcă preferi să mă vezi , privindu-te printr-un ochi de cortină. Știi, mi-ai spus totodată că nu-ti place numele tău, fiindcă seamănă cu un baston…am râs și ți-am spus că de vină sunt ochelarii sau oglinda, dacă ele n-ar exista n-am ști că îmbătrânim. Eu n-o să te numesc, numele ne desfigurează și acest imperativ cu înregimentările lui, vreau să spun că uneori un nume  te poate anula complet, dacă ești prea mândru ca să te explici. Știu asta foarte bine. Cum te-ai fi simțit, dacă îți dădeam numele de Arald, care apare într-un poem de Eminescu,  intitulat „Strigoii”. Ai să spui că cineva își bate joc de tine.

            Acum stau singură într-un apartament de două camere în Titan. Am 90 de ani și băiatul meu care are 58, îmi strigă tot timpul la telefon că omul ar trebui să moară la 50. Tac și tac și-l ascult, parcă nu mai știu să vorbesc. Ca și Angela Marinescu îmi reproșează că numai eu vorbesc și nu  o las să-mi explice evenimentele, că nu mai știu să gândesc. Am 90 de ani, v-am mai spus asta. Trăiesc complet singură.

Cea mai mare bucurie a mea e când  scriu…de asta tot ce îmi iubesc cel mai mult e creierul meu, de care fiul  meu, mutat în alt oraș, îmi spune că bat câmpii, fiindcă nu mai am creier. Sufăr de absența lui! Simt că îl deranjează faptul că trăiesc și-mi rezolv totul singură. Știu că vrea să scape  de mine văzând schimbarea mea, dar când o  să scape definitiv de mine sunt convinsă că mă va regreta. Nu pot înceta să îmi fac iluzii. Uneori am impresia că sunt ca acea foarte veche cazarmă din Sibiu care exista, probabil, de vreo 200, poate 300 de ani. A ars complet, că devenise un cămin de șobolani care nu se puteau despărți, evident de ea, nu de mine. Locuiam într-o casă, de la fereastră o vedeam, era ca o broască uriașă și eu mă simțeam prin secolul al 18-lea, când Regele Carol I mai trăia.

Acum trăiesc în cartierul Titan în Bucureșți, cum vă spuneam și mi-e teamă să-i mai telefonez lui Tiberiu, că fiind fiul meu, are o imensă decepție, aș putea spune chiar „durere” când mă vede cum am ajuns. N-am avut niciodată vreun dușman care, cu toate telefoanele

date de mine , numai eu sun, acceptându-i să mă rupă bucățică cu bucățică, să nu mai exist, ca să mă poată regreta ; când o să mă vadă în sicriu, s-ar putea să se găsească vreunul care să plângă. Totdeauna am spus că adevărații bărbați plâng. Dar, telefonul mă smulge brutal, de data asta, din Sibiu. Revin la calul alb împăiat care mă poartă în șaua lui la o cafenea mică din grosser Ring. Amândoi ne ascundem de toți ochii bănuitori, îmi vine să râd, cum râdeam în casa aia cu cea mai mare poartă de lemn pe care am văzut-o vreodată și cheia de fier era un instrument cât un ciocan cu care puteai ușor să ucizi un urmăritor tocmit de cineva ca să nu ne lase singuri.

N-am să-l pot uita niciodată pe calul împăiat care nu-și găsea glasul uman, când vorbeam despre Rilke sau despre Hölderlin. Mi-a spus odată că era cu un prieten într-un tren sau în avion și când a ajuns la granița germană  i s-a părut surprinzător că a început brusc să vorbească nemțește. Așa se întâmplă și cu calul alb împăiat care vorbește omenește când e numai cu mine. Când au trecut vreo treisferturi de oră, îl văd ridicându-și picioarele din față și uitându-se fix la un ceas de perete. „Știi că ceasul ăsta a stat?”mi-a spus. Eu am răspuns: „Dar, la Poșta Veche, de vis-a-vis de Casa cu Cariatide, e un ceas solar. Noaptea doarme și dimineața se trezește odată cu mine și soarele, îl consider singurul Dumnezeu care mă apară. Parcă aș fi soră geamănă cu faraonul Akenaton, care el însuși a dispărut cu toată dinastia creată de el. Poate că veți spune că sînt anormală, dar eu îl simt că și el e marele meu prieten, ca și Iohannis, mein President. Ce să-i mai spun calului alb că a plecat fără o vorba adresată mie. Am simțit un nod în gât ca atunci când eram fetiță și mă pomeneam în față cu Eva Bulhard. Îmi întorcea spatele ca să nu-mi răspundă la salut. Așadar, existau și sibieni pentru care eram o țigăncușă, sau o evreicuță.

            Mai târziu, când am fost profesoară la Grundschule,  Ron,  de câte ori o vedea în pauză, în curte pe Miriam, premianta clasei, îi trăgea un pumn. Când mergeam la Ursuline, unde am învățat la maici, Mater Margareta sau Stanisla scotea totdeauna din buzunarul negru o bomboană în poleială și eu le spuneam „Gelobt sei Jesus Christus”, In „Ewigkeit Amen” îmi răspundeau. Mater Margareta m-a certat îngrozitor, noroc că la Ursuline elevele nu trebuiau să stea în genunchi la ore, nici linia nu-mi lăsa palmele roșii ca racii fierți. Nu, Mater Margareta, nu mă certa decât când veneam cu mărțișorul verde în piept, dăruit de băieții ăia care ședeau la sediul din grosser Ring, care nu erau răi cu mine, că aveam cozi lungi și negre și pistrui pe deasupra. Și îmi spuneau să mă înscriu în organizația lor. Nu înțelegeam nimic, aveam doar 13 ani și-mi plăceau, poate fiindcă vorbeau românește și-mi dădeau mărțișoare în loc de bomboane. Citisem când aveam vreo 10 ani intr-un ziar, mi se pare că se chema “Porunca Vremii”, în care scria de niște tineri de 16 ani care fuseseră executați. Nu știam dacă băieții de la sediu mă mint sau nu. Oare de ce îmi doream să mă fi născut în Evul Mediu și să ard pe rug ca Joana d’Arc. Când calul alb reușea să iasă din vitrină, venea întotdeauna la mine. Bucuria e cel mai mare dar, când ajungi în Erlenpark și printre crengile copacilor apar fragmente din vilele colorate în galben și  roz…acolo părea că e cartierul cel mai grațios din Hermannstadt. Merg și merg ținându-l pe calul meu alb de căpăstru…își arată colții galbeni și rostește mereu „suntem prea incompatibili ca să fim prieteni”. Pare fioros când îmi spune asta…am tăcut o vreme lungă. Calul meu alb ajunsese fără mine în Dumbravă. Trecuseră aproape 10 ani de atunci, trebuia să mă înscriu la liceu. Am nimerit din întâmplare în București la Liceul „Iulia Hașdeu”, unde se  țineau două ore de germană pe săptămână. Eram mândră când îmi luam inima în dinți și câteodată o corectam pe profesoară. Nu spunea nimic, am uitat cum o chema, avea un nume straniu de parcă toate erau niște „vrăjitoare” din Evul Mediu și totuși, mi-am spus că n-ar fi trebuit la ora de germană s-o corectez în fața clasei care chicotea, fiindcă mi-a încheiat media 10. Atunci am spus că mi-e tare dor de Hermannstadt și am hotărât că dacă mă fac profesoară de germană o să îmi pun elevii să mă corecteze.

Oare o să îl mai întâlnesc vreodată pe calul alb? Și peste mulți ani împlinisem fix 30 și în vitrina lui Schuster calul nu mai exista…

            „Jeder Engel ist schrecklich” vorbeam pe locuri alăturate în autobuz, îl intrebam de poezia lui Rilke. „Der Tod ist gross / und wir seine lachende Munde”… tradusesem déjà câteva poezii ale acestui mare poet care în Germania a început să fie uitat. Se pare că în poezia lui apare singurătatea mult prea pregnant. La fel cum romanul „Mărgelele de sticlă” care ne înnebunise pe toți, spuneau colegii mei germane că îi plictisește de moarte.

De la domnul J. când am aflat că plângea citindu-l pe Rilke, nu credeam că un om atât de rece poate să fie impresionat de versurile unui poet. Cu atât mai mult că, de fapt, el semăna mai degrabă cu un cal decât cu un om. Se transformase. Părea acum un băiețaș cu șepcuță, abia intrase la Grundschule unde preda o profesoară venită din București care nu prea avea cunoștințele necesare de germană. Nu mi-a venit să  cred, că dacă era elev în Sibiu și nu în Brașov, i-aș fi putut fi profesoară. Nu puteam să îmi închipui că abia acum când îl văd în carne și oase el ar fi putut stă în banca I în fața catedrei mele. Și abia după mulți ani, eu având 80 și el 72 ne-am ciocnit întâmplător pe corso, nu știu dacă l-aș mai fi recunoscut. Dar, există ceva ce îmi spune în glas numai când dorm. Nu sunt sigură, dar nu înțeleg niciodată ce îmi spune vocea din vis care repetă interminabil „incompatibil”. Deși, ne întâlneam după cum cădeau zarurile, ne simțeam urmăriți de unele personalități foarte credibile…urcând scările din Orașul de Jos,  sau coborându-le, aveam senzația că se schimbă radical sensul întâlnirilor noastre de deasupra creștetului în dedesubtul lui. Trebuie să citez aici versul unui poet socialist: „și ce se mai poate când totul se poate?”.

După alți ani, eu eram mai mult traducătoare, fiindcă ieșisem de vreo 2 ani la pensie, singurul prieten adevărat care reușea să pătrundă în cotloanele creierului meu fusese cândva un cal împăiat. Și-acum mă uităm la el ca la un prieten care mai mult tăcea decât vorbea. Numai prietenii care știu să citească mult prea bine partea interioară a gândului tău văd aici barierele comunicării reale. Aveam o ciudată afinitate pentru gramatică, deși el continua să insiste că n-a mai văzut doi oameni mai „incompatibili”. Amintirea mea cea mai durabilă cu privire la „compatibilitatea” sau “incompatibilitatea” noastră am simțit-o când ne aflăm într-un autobuz  care ne ducea la Oravița, a fost cea mai frumoasă amintire a mea când mi-a spus că Rilke folosea verbele în poezia lui la conjunctiv. Acest mod de exprimare în poezie reprezintă doar intenția de a acționa într-un fel sau altul.

Apropo de Oravița, acolo există prima sala de teatru din România. Acest edificiu fusese construit tot de un neamț. Ochii participanților la ședințele de lectură care se țineau la Reșița, aproape de Oravița, ne urmăreau pretudindeni și acel domn, care fusese cândva un cal împăiat într-o vitrină, a fost convins de o prietenă comună să devină actor. Tot ce povestesc de acum încolo s-a concretizat în alt oraș și îmi pare bine că acela nu a fost niciodată  Hermannstadt.

Iertați-mă, sunt îngrozitor de posesivă și egoistă pentru că mi-am însușit acest oraș că și  când mi-ar fi aparținut. În acest teatru de la Oravița de care am amintit, a cărui sală era toată capitonată în plus roșu, iar pereții aveau niște motive dispuse în relief aurii, domnul pe care îl credeam atât de închis în interiorul lui greu de pătruns, iată că am avut surpriza să-l văd pe scenă, probabil, sfătuit de o actriță, culmea, nu pot să îmi scot din minte dorința mea nebună de a deveni actriță: și iată, ce renghi îmi joacă soarta să-l văd ca actor pe cel care repetă mereu că suntem cei mai „incompatibili”oameni. Pe el în atrage Kronstadt-ul, unde a copilărit, pe mine mă atrage Hermannstadt, unde am copilărit! Se pare că „incompatibilitatea” invocată atât de des, a funcționat perfect. Acum ne întâlnim numai în vis. În sfârșit, “petrecerea” se pare că s-a sfârșit.

            În seara plecării, când toți ne luam rămas bun și revederea la anul devenise doar o iluzie, „domnul J.” a trecut pe lângă mine când toți colegii se despărțeau urându-și sănătate și un an bun, fără să îmi fi aruncat o singură privire ca și când el rămăsese toată viața în Kronstadt și eu în Hermannstadt. Poate presimțise intrarea triumfală a covitului.

            Într-o noapte am visat că în somn calului alb i-a apărut un corn în frunte, ciudățeniile au tâlcul lor. Cal pe care nu l-am primit, de fapt, niciodată, fiindcă ochii urmaritorilor noștri nu erau deloc inocenți, așa cum nimeni pe lumea asta nu scapă neurmărit de ochii larg deschiși în acoperișele Hermannstadt-ului. Preferam visul, azi considerat de cei mai tineri o ciorbă alterată pe care o verși la closet.

            Parcă-l văd așteptându-mă la gara și vorbindu-mi de rug, de ceasul oprit, punându-și o singură dată mâna  pe a mea, când mă speriasem în avionul care ne ducea la o lansare în Germania. Nu știu cum se poate ca în momente total neașteptate mă pomeneam cu un plic complet alb pe care puteam citi doar adresa mea scrisă cu cărbune pe călușul care era permanent pus la poarta aceea de lemn de pe strada Faurului pe care locuiam când eram copil – oare „căluș” vine de la cal? – vremuri demult uitate…și iar „ce se mai poate, când totul se poate?”. The End!

Publicat în nr.1/2021

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *