meteoriți odihnindu-se

monodramă

se dedică prietenilor care pleacă

personaj: o ființă umană

sinopsis: ne aflăm în al treilea an de pandemie covid 19. lumea nu mai e deloc cum a fost… o ființă umană vorbește prietenilor decedați…

îmi ziceți: prieten drag, născut din idee și spirit, esență de zbor prin lumină de gând de om,.. vă văd, vă recunosc..

văd ce sunteți voi, moleculele de idei pe care eu le scriu în foile mele, spuza rămasă după focurile aprinse stinse ale întinsei memorii,…

voi sunteți născuți din jalea sufletului meu legat de trecut, căzut în dizgrația stearpă a vremurilor de unde lipsesc eroice lupte cu buni cavaleri așezați în armuri… ca păpădiile din jurul casei, faceți semne spre tristețea mea îmbrăcată de guvernatoarea penitență citadină divină, legată cu lanț de stăpânirea asupra împotrivirii inimii, curând o să vin cu voi la picnic de timp trecător, să las inima să cânte. pot…

pot, dar cât de greu!… cam așa se întâmplă cu prietenii de altădată, dispăruți de bătrânețe ori de boli, or… ei mă cheamă, eu îi caut, speranța regăsirii e vie, dar nu funcționează totdeauna. singurătatea e tot mai mare, nu o singurătate bolnavă, ci una stranie, bazată pe lipsă… ideile par că se zvârcolesc inutil în căutare de sprijinul de altădată…

din păcate, a venit ziua când au cam început să dispară prietenii… de ce se duc prietenii, unde se duc prietenii, când se duc? în memoria mea sunt cu toții vii, întregi, cu mințile vioaie, chiar conversez cu ei prin nu știu ce metodă, nu știu s-o numesc, poate nici nu are nume… unii poate chiar cred că numai nebunii pot vorbi cu cei plecați… eu pot…. dar numai uneori, când mă concentrez până peste puterile mele conștiente.

știu că ei mă aud acum, mă simt, mă critică și mă laudă, dar ei nu plâng… morții nu plâng. cel puțin nu în public… eu îmi permit…

prieteni vechi, de veacuri străbateți cărările stupide, dar faine, ale lumii ăsteia, inimile vă cântă la harpe de nisip gândurile… joacă suflete! nu v-ați milogit de clepsidră să vină semnalul de adunare pentru fiii risipitori! la momentul cuvenit, o să sune și pentru mine goarna plecării… n-o s-o aud, n-o s-o simt… voi fi luat doar pe niște aripi făcute din urcări și coborâri repetate, n-o s-o cunosc, n-o să știu de unde vine,… voi simți doar o mare dorință să mă îndrept către nicăieri… apoi voi crede că mă voi răzgândi,… dar nu mă voi răzgândi și voi vrea să fiu mai efemer decât oricare ființă ori element din univers, să nu mă atingă nicio plecare a cuiva drag, nicio speranță să nu mă intereseze, niciun fir de praf stelar să nu mă doară,.. dar până atunci, hai să jucăm îndoiala pe urlate în liniște… vreți?

vreau din suflet, poate asta mă va înzdrăveni! am o dorință: să știu că sunteți bine acolo unde sunteți, oriunde ați fi… eu știu că și regele moare, din când în când,… am învățat că și sirenele cântă frumos, chiar dacă speranța lor de viață pe uscat este mică de tot,… și știu bine că piroanele au un capăt ascuțit, să pătrundă mai bine în carne, în lemn… și nici măcare nu trebuie să fie ascuțite… dacă trebuie să intre în ceva, vor intra… n-am nicio îndoială că urletul meu e legat de plecările voastre. poate că nu am crescut destul de… să suport plecările voastre…

prieteni, sunt cald, nu am uitat de voi, de cei reci,… recișori, mai degrabă,… ascunși în incubatoare de timp? aici, în imaginarul meu, tâmplă lângă tâmplă cadavrele noastre zac ca-ntr-o glumă morbidă făcută de cântăreața cheală călare pe rinocerul fugind al speranței depresiei finale… viermii voștri sunt mai grași, scheletele albe fi-vor curând, sunt deja…

memoria e pajiște deasă, necosită, muștește de sângele vostru crescut cu momeală din cărți preparată,… e o pajiște de litere, bastonașe, liniuțe, cerculețe, puncte… puncte… vedeți, visele ruginesc de la saliva rinocerului… încă mă invitați la un turnir de idei,… cu armele mele sclipitoare, cu armele voastre ruginite, … să facem scââârț, scââârț, până la capătul puterilor fără de capăt… haideți, vă rog, scârțâiți încă o dată împreună cu mine! vă avântați?

mă avânt, alerg! sunt gata să devin cel mai aprig antierou din istoria mea și să populez o antilume simpatică, cu sfârcuri moi și acrișoare la gust, pur și simplu pentru alungarea părerii celor care cred că farsa tragică modernă se leagă numai de concepte negative. vin, eu însumi, și mă ofer în exclusivitate duelului de drag și de dor cu voi, cei care ați sărutat farsa tragică pe buze și franțuzește, până când fiorul catharsisului v-a proiectat undeva între polul nord și celălalt, care strigă…

m-am răzvrătit toată viața, ca un bambus tânăr și prost, oarecum,… voi, bambuși bătrâni și înțelepți ați plecat, cum pleacă toți bambușii, când pleacă,… m-ați lăsat singur și nedumerit,.. în bătaia vântului firesc al vremurilor… în bătaia..

fără voi drumurile nu au lungine, nici lățime, nici capăt… nu au nimic. drumurile nu au nimic. nici ele nu există și nu e nimeni capabil să le inventeze… de durere, la fosta răscruce a treia s-a creat inima lumii în care ninge compact și pe pajiște nu mai pasc cai… un iepure duce cu el două vâsle care aduc ghinion la pescuitul de sturion din delta de taină amară…

lui eugen ionescu nu-i plăcea brecht. un daimon, poate al lui socrate, își piaptănă părul cu răbdare, își scoate ochii și și-ii spală în lapte de broască roșie virgină… cine spune că nu există alienare?

uneori, brusc, simt că nu mai am pământ sub tălpi, că îmi cresc prelungiri la mâini și la picioare, că sufletul mi-e mai milos cu gâzele și cu viețuitoarele pădurii decât cu oamenii… alteori mă pomenesc metamorfozat într-un fluture, nu în gândac, care e străpuns de acul pentru insectar înainte de a fi mort… atunci… în gând îngân lumină salvatoare, mă zbat aprins să zbor spre bec și-ncerc să scap din beznă și să plec… dar, oare, merită această încercare?… simt cum mi se scurge vlaga din trup, aripile devin grele, totul se încețoșează în jur… lumina nu-i și ea o beznă oare?… se înfiripă-n neguri și dispare ca o iluzie visată… care moare… palidă și oarbă demență-nșelătoare…

în serile reci am senzația că numerele impare au chipul lui leonardo da vinci… la colțul străzii, numerele pare se țin de brațe, se îmbărbătează unele pe altele și scandează în cor o înjurătură copilărească dedicată lui kirkegaard…

…să zbor, încet să mă înalț spre ea, să o cuprind în aripi, s-o pătrund, s-o văd aici, de-o voi putea vedea… marea plecare, asta ați pus la cale prieteni dragi, veșnica și unica, spre… cu ea, în cercuri ce se-trepătrund să mă-nfășor și ea m-o lumina până cădea-voi muribund…

oamenii au devenit fricoși, sclavi și fără umor… ați luat umorul cu voi… mă uit la fumul care îmi iese din pipă… îmi iese și din gură… dacă vreau pot să-l scot din plămâni și pe nas… nu vreau… marele nimeni există, suntem noi toți… viața e ca o revistă… citește-o și rupe-o, că poți!

poate că sunt un prieten tragic,… viața e o mare tăcere zgomotoasă. voi plutiți în acum, în mâine, în oricând, sunteți meteoriți odihnindu-vă..  o pasăre e un rinocer, dacă vreți. vreți?

eu vreau și nu vreau! vreau invers, rinocerul să fie pasăre!… aș fi putut să am prieteni de vârsta mea sau chiar mai tineri… aș fi putut. se pare că n-am prea putut. la asta nu m-am priceput deloc. afară e frumos. regina se pudrează. regina mă va iniția în tainele morții. într-o sticluță va pune licoare temporar omorâtoare, eu voi bea-o, voi pleca un pic către voi, vom dejuca jocul nesperanței, … după care eu mă voi întoarce la treburile mele lumești, care se pare că funcționează și fără voi, fără oricine,… nimeni nu e de neînlocuit, nu-i așa?… mai puțin voi. și, credeți-mă, am proprietatea cuvintelor… proprietar de amintiri cu prieteni care nu mai sunt…

sfârșit