Micul Prinț și marile lui întrebări

„Micul Prințˮ, primul spectacol pentru copii al lui Bobi Pricop, a avut premiera la Teatrul Gong din Sibiu pe 10 octombrie, fiind o splendidă punere în scenă a celebrei cărți omonime, publicate de Antoine de Saint-Exupéry în 1943. Asumându-și un risc considerabil, regizorul distribuie în rolul principal nu un actor profesionist, ci un copil, mai exact doi copii, fiindcă distribuția este dublă, Micul Prinț fiind interpretat în unele reprezentații de Matei Jeler (11 ani) iar în altele de Carol Pușcariu (6 ani), doi băieței curajoși și ambițioși care se avântă în această aventură aproape fără plasă de siguranță, făcând față cu brio unei presiuni dificil de gestionat chiar și de către adulți, pentru că marea provocare nu constă doar în a memora un text consistent (în condițiile în care cel mic este încă incapabil să citească) ci mai ales a se supune emoțiilor fiecărei noi reprezentații. Dacă pe alocuri, din sală, poate fi ghicită lipsa lor de experiență în lumina reflectoarelor, aceasta este în mod cert contrabalansată de inocența și candoarea interpretării. Mai ales nu poți să nu te topești când cu un glăscior cristalin, la care se adaugă o pronunție graseiată și ușor peltică, Micul Prinț Carol îi cere aviatorului (Paul Bondane), ce se prăbușise cu avionul în deșert, să îi deseneze o oaie. Cum altfel ar fi putut să scape de mlădițele de baobab care riscau să se transforme în niște arbori imenși, invadând micul asteroid B 612, unde locuia? Astfel, aviatorul decoperă puțin câte puțin planeta de pe care venea Micul Prinț— cu cei doi vulcani activi și unul stins, cu floarea cea capricioasă dar atât de frumoasă, și cu cele 43 de apusuri de soare—dar mai ales descoperă, sau mai bine zis redescoperă, un alt mod de a fi, redescoperă sufletul de copil, cu puritatea lui, reînvățând să treacă dincolo de aparențe și să privească cu inima.

Spectacolul urmărește îndeaproape firul poveștii relatate de pilot, un om aflat într-o situație limită, riscând să moară singur în mijlocul deșertului, pentru care valorile se reașează datorită acestui prieten drăgălaș, cu păr bălai, apărut din neant, posibil un alter-ego din vremea copilăriei, care cu înțelepciunea cunoașterii izvorâte din aplecarea asupra adevărurilor profunde ale existenței, îl învață tot ceea ce ar trebui să conteze în această călătorie plină de necunoscut, numită viață.

Aflat la vârsta „de ceˮ-urilor, universul i se dezvăluie Micului Prinț ca o mare enigmă ce se cere dezlegată, un periplu astral, așa cum este el imaginat de scenografa Velica Panduru, care împânzește spațiul scenic cu mari sfere luminoase, ce se disting în imensitatea nopții, o galaxie ce te absoarbe și te ține captiv pentru o oră și jumătate. Așa cum viața în sine este o sumă de întâlniri, Micul Prinț descoperă în drumul său prin cosmos o mulțime de figuri ciudate, captive în propria lume, până la urmă nimic altceva decât niște niște „oameni mariˮ înveșmântați în hainele conformismului și ale prejudecăților, care au uitat să traiscă autentic, să simtă micile bucurii ale vieții, să se lase purtați de emoție. Toate aceste personaje apar în viziunea Oanei Micu întruchipate de păpuși semirobotizate, sugerând rigiditatea, îndepărtatea de uman, pierderea sensibilității. Un rege pentru care „toți oamenii sunt niște supușiˮ, un înfumurat care nu vede în ceilați decât niște admiratori, un bețiv care bea ca să uite că-i e rușine că bea, un om de afaceri care numără și renumără stelele, convins fiind că le posedă, un lampagiu supus „consemnuluiˮ, care aprinde și stinge felinarul o dată pe minut și un geograf care în loc să călătorească, petrece întreaga zi la birou— aceștia sunt locuitorii plantelor pe care poposește Micul Prinț, în fond niște figuri triste dincolo de aerul lor simpatic și bizar. Întreaga lor existență se desfășoară după niște tipare absurde, într-o rutină ce nu mai lasă loc pentru afimarea personalității și nici pentru căutarea sensurilor profunde ale vieții. Nu degeaba băiețelul cu părul bălai îi întreabă cu insistență „La ce îți folosește…?ˮ. La ce le folosește adulților spiritul dictatorial, vanitatea, viciul, avariția, supunerea oarbă față de reguli, seriozitatea exagerată? De ce uită ei să se bucure de frumos, să se mire, să se copilărească, să călătorească, să-și pună întrebări, să își facă prieteni, să iubească, să fie vii? Victor Rebengiuc, Alexandru Potocean, Emilian Oprea, Conrad Mericoffer, Vlad Ivanov, Mihai Smarandache și Alexandru Dabija își împrumută vocile acestor personaje, creionând niște portrete comice, caricaturale, chiar absurde, care deși sunt niște exemple negative în privința felului în care poate fi trăită viața, reprezintă repere importante în evoluția Micului Prinț.

La antipodul lor, se află trandafirul, vulpea și șarpele, care îl învață despre dragoste, prietenie și moarte, marile probe ale existenței. Întâlnirile cu acestea au calitatea de revelații, dezvăluind într-un fel atât de simplu și de curat profunzimile și fragilitatea ființei umane. Alexandra Șerban este o personificare plină de farmec a florii ivite pe neașteptate pe planeta Micului Prinț. Delicată și candidă, dar în același timp capricioasă și orgolioasă, ea nu reușește să își facă cunoscute sentimentele decât în momentrul despărțirii de Micul Prinț. La rândul lui, acesta, lipsit de experiență, „era prea tânăr ca să ştie să o iubească.ˮ Dialogul cu vulpea însă, îl ajută să privească adânc în propriul suflet, să vadă că legăturile afective sunt sămânța umanității din noi, și că „nu vezi limpede decât cu inimaˮ iar descoperirea aceasta învăluie într-o lumină nouă, caldă și tandră apropierea sa de floare. Eliza Păuna—o vulpiță extrasă parcă din caligrafiile orientale, îmbrăcată în kimono roșu aprins, îl explică ce înseamnă „a îmblânziˮ și cum poate să te îmbogățească această experiență, în ciuda riscului de a deveni vulnerabil și a suferi.

Și cum nicio ființă venită pe Pământ nu se poate sustrage morții, trecerea prin acest portal îi este facilitată băiatului de către șarpele uriaș și scheletic, care îi făcuse promisiunea de a-l duce înapoi pe planeta sa, odată ce va fi pregătit, odată ce va simți că destinul său aici s-a împlinit și cu băgăjelul plin de experiențe și de înțelepciune poate să se întoarcă în universul său mic, la floarea sa și la cei trei vulcani pentru care este responsabil. Aviatorul îl poartă pe brațe pe copil, sau mai exact coaja aceasta a trupului său plăpând și dulce, fiindcă spiritul lui ne zâmbește tuturora din depărtare, de pe steau lui, ce rămâne aprinsă în noi chiar și după ce luminile rampei s-au stins.

Foto: Dragoș Dumitru

Articol apărut în nr.4/2020 al revistei