Mihai Eminescu
În studiul critic Direcţia nouă(1, Titu Maiorescu îl consideră pe Eminescu „om al timpului modern”, bazîndu-şi judecata de valoare numai pe trei poezii: Venere şi Madonă , Epigonii şi Mortua est, care au însemnat debutul matur al poetului, din 1870, în revista junimistă Convorbiri literare. Tînărul poet, pe atunci student la Viena, avea conştiinţa apartenenţei la un timp istoric de decadenţă, crepuscular şi steril, încadrîndu-se şi pe sine printre epigonii romanticilor paşoptişti, care au trăit timpul auroral elanurilor creatoare.
Eminescu realizează în poemul Epigonii, prin antiteza romantică dintre trecut şi prezent, un tablou al diferenţelor etice şi estetice dintre vechiul Orfeu, corespunzător înaintaşilor săi paşoptişti, şi noul Orfeu, reprezentat de contemporani. Precursorii pașoptiști sunt caracterizaţi în categorii pozitive, iar contemporanii, care sunt epigonii acestora, numai în categorii negative. Astfel, vizionarismul, credinţa, înţelepciunea, puritatea morală, naturaleţea etc. constitue categoriile care conturează chipul unui spirit apolinic (în sensul acordat termenului de Nietzsche2) şi naiv totodată (în accepţia lui Schiller3), pentru care poezia înseamnă transcendere prin elan creator a existenţei („Rămîneţi dară cu bine, sfinte firi vizionare / Ce făceaţi valul să cînte, ce puneaţi steaua să zboare / Ce creaţi o altă lume pe-astă lume de noroi”) într-o ordine clasică, atemporală („Ochiul vostru vedea-n lumea de icoane un palat”). La polul opus, negativ, categorii ca: nihilismul, disimularea, jocul, convenţionalismul, corupţia morală etc. alcătuiesc chipul unui spirit dionisiac (tot în sens nietzschean) şi sentimental deopotrivă (în accepţia schilleriană), pentru care poezia reprezintă doar un „voluptos joc cu icoane” şi un „strai de purpură şi aur peste ţărîna cea grea”, adică înfrumuseţare barocă a neantului existenţei temporale.
Harfa modernului Orfeu este spartă, simbolizînd distrugerea plenitudinii atemporale a existenţei sublimate în cîntec (sinteză magică de poezie şi muzică) şi azvîrlită în valurile mării (sugestie a căderii în timp). Versurile din poemul Memento mori, scris în aceeaşi perioadă de creaţie dar apărut postum, centrate pe imaginea poetului legendar, martor într-un avatar al său la căderea Greciei, descriu un gest paradigmatic pentru istoria umanităţii:
„De-ar fi aruncat în chaos arfa-i de cîntări îmflată,
Toată lumea după dînsa, de-al ei sunet atîrnată,
Ar fi curs în văi eterne, lin şi-ncet ar fi căzut
……………………………………………………..
Dar el o zvîrli în mare… Şi d-eterna-i murmurire
O urmă ademenită toat-a Greciei gîndire
Împlînd halele oceanici cu cîntările-i de-amar.
De-atunci marea-nfiorată de sublima ei durere,
În imagini de talazuri, cînt-a Greciei cădere
Şi cu-albastrele ei braţe țărmii-i mîngîie-n zadar…”
Deşi „om al timpului modern”, autorul Epigonilor manifestă nostalgia după condiţia precursorilor săi paşoptişti, şi anume condiţia de „bard” care implică vizionarismul orfic, invocată şi într-o poezie din primii ani de creaţie:
„Ruga-m-aş la Erato să cînt ca Tine, barde,
De nu viaţa toată, doar cîntecu-mi de moarte
Să fie ca Blestemu-ţi, să-l cînt apoi să mor.”
(La Heliade)
Este nostalgia condiţiei demiurgice a Orfeului clasic de-a crea lumea după chipul şi asemănarea lui în cîntec. Demiurgul înseamnă, pentru Eminescu, demonul romantic ca ipostază a eului creator venind „din centrul lumii înconjurat cu sori” (Mureşan), dar care – constată Ioana Em. Petrescu în lucrarea Eminescu. Modele cosmologice şi viziune poetică – „suferă de pierderea conştiinţei atemporalităţii”.(4 Odată cu aceasta pierdere – scrie mai departe exegeta – „demonul descoperă timpul ca rău fundamental, pe care încearcă să-l corecteze fie prin negarea existenţei, fie prin crearea de universuri compensative (prin poezie, acţiune sau iubire)”. Prin urmare, poetul – bard dispune de o putere magică prin care distruge / reface lumea temporală şi recuperează sensul ei în cîntare orfică. Existenţa se dezvăluie ca şi cădere în timp („Ştim de nu trăim pe-o lume ce pe nesimţite cade”), iar poezia rămîne singura creaţie umană durabilă, fiind născută din suferinţă („o durere încremenită printre secolii ce trec”). Soteriologia orfică de transformare a existenţei trecătoare în cântare ce transcende timpul coincide cu soluţia lui Schopenhauer, pentru care „lumea ca reprezentare” artistică înseamnă o eliberare de tirania „lumii ca voinţă”.(5
Dar condiția omului romantic este melancolia ca și conștiință a căderii în timp. În atitudinea lui Eminescu se amestecă disperarea lui Orfeu, din clipa pierderii Euridicei, cu tristeţea lui Christ care-şi intuieşte destinul. Timpul se risipeşte, lăsînd să se întrevadă destinul paradigmatic al omului:
„Sau cad grele, mîngîiioase
Şi se sfarmă-n suflet trist,
Cum în picuri cade ceara
La picioarele lui Christ.”
(Singurătate)
În disperarea lui nemîngîiată acum nici de cîntecul orfic, altădată magic vindecător de suferinţă, poetul este ispitit să-şi abandoneze lira şi să-şi schimbe destinul. Intenţia de a abandona poezia se destramă sub invazia melancoliei trecerii timpului măsurat de ronţăitul şoarecilor şi ţîrîitul greierilor. Melancolia ca trăire acută a destrămării fiinţei în timp devine însă poezie. Ritmul trecerii timpului şi ritmul poeziei sunt în concordanţă, fără a-i lăsa poetului posibilitatea depăşirii destinului. Poezia este timpul resimţit ca destin, iar destinul devine poezie:
„Ah! de cîte ori voit-am
Ca să spînzur lira-n cui
Şi un capăt poeziei
Şi pustiului să pui.
Dar atuncea greieri, şoareci,
Cu uşor-măruntul mers,
Readuc melancolia-mi,
Iară ea se face vers.”
Dar melancolia singurătății este destramată de apariția ființei iubite:
„Este Ea. Deșarta casă
Dintr-o dată-mi pare plină,
În privazul negru-al vieții
E-o icoană de lumină.
Şi mi-i ciudă cum de vremea
Să mai treacă se îndură,
Cînd eu stau şoptind cu draga
Mînă-n mînă, gură-n gură.”
În iubire, poetul aspiră la regăsirea androginului originar, atemporal. Întîlnirea erotică în natură semnifică plenitudinea existenţei care aminteşte fericirea bucolică a cuplului Orfeu-Euridice dinainte de accidentul morţii fiinţei iubite. Finalul idilei Sara pe deal dă glas acestei mistici a iubirii care transcende timpul:
„Lîngă salcîm sta-vom noi noaptea întreagă,
Ore întregi spune-ţi-voi cît îmi eşti dragă.
Ne-om răzima capetele unul de altul
Şi surîzînd vom adormi sub înaltul,
Vechiul salcîm. – Astfel de noapte bogată,
Cine pe ea n-ar da viaţa lui toată?”
Idilele Floare-albastră, Dorinţa, Crăiasa din poveşti, Făt-Frumos din tei, Povestea codrului, Povestea teiului etc. au structura unor scenarii onirice, cu un decor natural sau cosmic mirific, reprezentînd împlinirea rituală a dorinţei erotice. Eul se resoarbe, prin integrarea onirică a iniţierii erotice, în ciclul vital al naturii. În termenii mitului orfic, acest „vis ferice” corespunde iubirii dintre Orfeu şi Euridice, care alcătuiesc fiinţa androgină, atemporală, reintegrată euthanasic în natura maternă:
„Vom visa un vis ferice,
Îngîna-ne vor c-un cînt
Singuratece izvoare,
Blînda batere de vînt;
Adormind de armonia
Codrului bătut de gînduri,
Flori de tei deasupra noastră
Or să cadă rînduri-rînduri.”
(Dorinţa)
Dintre toate aceste idile, Floare-albastră se încheie cu regretul despărţirii erotice, în urma căreia fericirea paradisiacă este înlocuită de tristeţea căderii în timp. Plenitudinea existenţei realizate de prezenţa fiinţei iubite devine un chinuitor timp al absenţei:
„Şi te-ai dus, dulce minune,
Ş-a murit iubirea noastră –
Floare-albastră! Floare-albastră!…
Totuşi este trist în lume!”
Tristețea este o consecinţă a despărţirii, temporare sau definitive, de fiinţa iubită.
Dacă prezenţa iubitei dă iluzia anulării timpului, absenţa ei modifică profund percepţia trecerii lui:
„Departe sunt de tine şi singur lîngă foc,
Petrec în minte viaţa-mi lipsită de noroc.
Optzeci de ani îmi pare în lumea c-am trăit,
Că sunt bătrîn ca iarna, că tu vei fi murit.”
(Departe sunt de tine…)
Timpul trecut al iubirii continuă să existe prin intermediul amintirilor. Acestea reactualizează numai „trecutele nimicuri”, înţelese ca şi jocuri ale dragostei din trecut, care se relaţionează într-o nouă succesiune, subiectivă, alcătuind „firul duioaselor poveşti” desfăşurate în durată interioară, încît reface ritualul împlinirii dorinţei erotice. Trecutul umple golul prezentului de
umbre:
„Ş-atuncea dinainte-mi prin ceaţă parcă treci,
Cu ochii mari în lacrimi, cu mâni subţiri şi reci;
Cu braţele-amîndouă de gîtul meu te-anini
Şi parc-ai vrea a-mi spune ceva … apoi suspini …
Eu strîng la piept averea-mi de-amor şi frumuseţi,
În sărutări unim noi sărmanele vieţi …”
Dar vraja amintirilor se destramă, iar revenirea la realitate este resimţită ca o cădere tragică în
timp. Dorul fiinţei pierdute în timp se converteşte în rugă de uitare:
„O! glasul amintirii rămîie pururi mut,
Să uit pe veci norocul ce-o clipă l-am avut,
Să uit cum dup-o clipă din braţele-mi te-ai smult …
Voi fi bătrîn şi singur, vei fi murit de mult!”
În Sonete este celebrat „ceasul sfînt” al întâlnirii, în contrast cu „umbra vremilor” lăsată de despărţirea cuplului. Poetul visează regăsirea timpului sacralizat de prezenţa iubitei în a cărei privire, ca să cităm din sonetul Iubind în taină…, percepe „o vecinicie/ De-ucigătoare vise de plăcere”. Este nostalgia timpului mitic al iubirii, trecut pentru totdeauna ca
experienţă şi petrecut mereu numai în mintea poetului:
„Sunt ani la mijloc şi-ncă mulţi vor trece
Din ceasul sfînt în care ne-ntîlnirăm,
Dar tot mereu gîndesc cum ne iubirăm,
Minune cu ochi mari şi mînă rece.”
Poetul aspiră, ca şi Orfeul mitic, la întoarcerea fiinţei iubite, pentru a da sens petrecerii timpului şi cântecului său din liră:
„O, vino iar! Cuvinte dulci inspiră-mi,
Privirea ta asupra mea se plece,
Sub raza ei mă lasă a petrece
Şi cînturi nouă smulge tu din liră-mi.”
Poezia Din valurile vremii… poate fi interpretată în cheia mitului lui Orfeu şi Euridice, chiar dacă scenariul este modificat: în locul zeului neîndurător al morţii care-i implorat de poetul mitic pentru a-i reda Euridicei viaţa, Eminescu invocă iubita absentă ca o zeitate ascunsă, să umplă golul prezentului cu apariţia ei „din valurile vremii”, încremenind pentru eternitate clipa prezenţei sale „cu braţele de marmur, cu părul lung, bălai/ Şi faţa străvezie ca faţa albei ceri”. Verbul a se uita din versul: „În ochii fericirii mă uit pierdut şi plîng” semnifică atît vraja prezenţei vizuale a iubitei, descrisă şi în versurile anterioare: „Cu zîmbetul tău dulce tu mîngîi ochii mei/ Femeie între stele şi stea între femei”, cît şi uitarea de sine prin oglindirea în celălalt. Dar la fel ca şi în mit, iubita nu este „un chip aievea”, ci o umbră care se îndepărtează şi dispare în „negurile reci” ale trecutului. Ca şi Orfeu după întoarcerea capului, poetul îşi întinde zadarnic mîinile spre „umbra dulce” din amintire şi reverie: ea aparţine trecutului, iar în prezent nu-i decît iluzia unei prezenţe. Fericirea din trecut şi nefericirea din prezent sunt sugerate în categorii spaţiale: apropierea de altădată în contrast cu depărtarea de acum:
„Dar vai, un chip aievea nu eşti, altfel de treci
Şi umbra ta se pierde în negurile reci,
De mă găsesc iar singur cu braţele în jos
În trista amintire a visului frumos …
Zadarnic după umbra ta dulce le întind:
Din valurile vremii nu pot să te cuprind.”
Singurătatea este consecinţa tragică a despărţirii cuplului, moment cu semnificaţii mitice simetric cu momentul întîlnirii. În singurătate, percepţia trecerii timpului se acutizează,
Ajungînd la conştientizarea dramei bătrîneţii şi morţii, atît de plastic descrisă de I.Negoiţescu în Poezia lui Eminescu: „Bătrîneţea devenită timpul însuşi, mormanul său imens, întroienirea sa în sine, iată timpul mitic, concret, material. Eminescu dă acestei vieţi bătrîne, ca şi bătrîneţii umane, demnitatea de penumbră a morţii, de prag de moarte”. (4
Timpul singurătăţii se umple de vraja amintirilor sau de dorinţa uitării. Această dorinţă se manifestă, în poezia Despărţire, ca o rugă de uitare adresată iubitei. În avalanşa de interogaţii retorice asupra curgerii ireversibile a timpului spre moarte răbufneşte nihilismul poetului la fel de acut ca şi în Rugăciunea unui dac:
„Totuna-i dacă astăzi sau mîne o să mor,
Cînd voi să-mi piară urma în mintea tuturor,
Cînd voi să uiţi norocul visat de amândoi.
Trezindu-te iubito cu anii înapoi,
Să fie neagră umbra în care-oi fi pierit,
Ca şi cînd niciodată noi nu ne-am fi găsit,
Ca şi când anii mîndri de dor ar fi deşerţi –
Că te-am iubit atîta putea-vei să mă ierţi?”
Sentimentul despărţirii de fiinţă devine dor de nefiinţă. Trecerea în nefiinţă înseamnă uitarea şi ştergerea urmelor existenţei temporale. Numai moartea poate echilibra norocul întîlnirii vremelnice cu regretul etern al despărţirii. Cîntecul orfic nu mai dă glas rugii de-a învia trecutul, ci dorinţei de distrugere a timpului prin uitare şi moarte, prin reintegrarea în „repaosul de veci” ( metaforă a Nirvanei indiene ) a cîntăreţului neconsolat de vremelnicia iubirii:
„Cîntări tânguitoare prin zidurile reci
Cerşi-vor pentru mine repaosul de veci.”
Tot în ipostază de cîntăreţ orfic, în sonetul Trecut-au anii…, Eminescu dezvăluie drama zădărniciei cîntecului („Cu mîna mea în van pe liră lunec”) lipsit de puterea magică de a recupera fiinţa pierdută. Esenţa vieţii alcătuită din „poveşti şi doine, ghicitori, eresuri” este pentru totdeauna rămasă în trecut, în „zarea tinereţii” apuse :
„Să smulg un sunet din trecutul vieții,
Să fac, o suflet, ca din nou să tremuri
Cu mîna mea în van pe liră lunec ;
Pierdut e totu-n zarea tinereții
Și mută-i gura dulce-a altor vremuri,
Iar timpul crește-n urma ma…mă-ntunec !”
Deşi este un avatar tragic al lui Orfeu, Eminescu a avut conştiinţa transcenderii timpului prin poezie : „Numai poetul/ Ca păsări ce zboară/ Deasupra valurilor/ Trece peste nemărginirea timpului” ( Numai poetul ), continuînd, prin ”ieșirea poetului – ca să-l citez pe George Călinescu – din cîmpul istoriei și așezarea lui în cadru metafizic”(7, ca si capul și lira Orfeului mitic dezmembrat de Bacante și aruncate în apele fluviului Hebru pe care plutesc în veșnicie, să cînte.
Note:
- Titu Maiorescu, Critice, vol. I, Bucureşti, Ed. Minerva, 1975, p. l75
- Friedrich Nietzsche, Naşterea tragediei, în antologia De la Apollo la Faust, Bucureşti, Ed. Meridiane, l978. (Expresiile: „acea limitare plină de măsură”, „privirea lui trebuie să fie solară” etc. definesc esenţa apolinicului – p. l82, iar „extazul dătător de delicii, ce se naşte din adîncurile omului”, „o totală uitare de sine” – p. l83 şi „puterea artistică a întregii naturi se dezvăluie aici, cu fiorii beţiei” – p. l84, esenţa dionisiacului )
- Friedrich Schiller, Despre poezia naivă şi sentimentală, în Scrieri estetice, Bucureşti, Ed. Univers, l981 ( Definitorie este, credem, această caracterizare a spiritului creator naiv: „Numai geniului îi este dat să se mişte în afara cunoscutului ca la el acasă, lărgind cercul naturii fără să iasă din el.” – p. 363, iar spiritul creator sentimental este, între altele, astfel definit: „Poetul sentimental are mereu de-a face cu două feluri opuse de reprezentare şi simţire, cu realitatea ca limită, şi cu ideea lui ca infinit; iar sentimentul amestecat pe care-l suscită va atesta mereu această dublă origine.” – p. 381).
- Ioana Em. Petrescu, Eminescu. Modele cosmologice şi viziune poetică, Bucureşti, Ed Minerva, l978, p. 55
- Arthur Schopenhauer, Lumea ca voință și reprezentare, 2 vol., Ed. Humanitas, 2012
- Negoiţescu, Poezia lui Eminescu, Bucureşti, Ed. Eminescu, 1970, p.61
- G.Călinescu, Opera lui Mihai Eminescu, vol. II, Ed. Minerva, 1976, p. 113
*(Consider că seria de articole acordate poeților orfici din diferite literaturi ale lumii nu poate fi încheiată fără a prezenta și cîțiva poeți orfici români, începînd cu Mihai Eminescu. În acest sens, am decupat și revăzut paginile despre orfismul poeziei lor din cartea Poetica temporalității (Ed. Dacia, 2000; editia a II-a, EuroPressGroup, 2008.)
Apărut în Euphorion nr.3/2020
