Mihai Posada. Cartea convorbirilor 2

Continuând, extinzând, suita de dialoguri cu personaje marcante ale vieții românești, cu un accent viguros asupra personalităților culturale și mai ales a celor literare din Sibiu, sau de origine sibiană, Mihai Posada, poet, eseist și ziarist, sibian și el, a editat un al doilea volum al colecției de dialoguri: Cartea convorbirilor. Un titlu ales cu grijă, circumscriind cu destulă precizie „materialul vorbit”, cuprins în paginile cărții, căci nu este cazul unor interviuri propriu-zise, ci a unor discuții amiabile, sincere și câteodată de-a dreptul amicale, ale autorului cu invitații săi. El reușește să creeze o atmosferă destinsă, în care discuția decurge lejer, neprotocolar, se dezvoltă cu mare libertate, Posada dorind să evidențieze pe celălalt, cel întrebat, nu pe sine „întrebătorul”. E o încercare dificilă uneori ingrată, căci trebuie să te adaptezi la „stilul” și firea omului din fața tai, să îl stârnești la vorbit, sau să îl ajuți să se deschidă și să se desfășoare, adresându-i întrebările potrivite. Uneori acestea trebuie să fie ascuțite, directe, pentru a provoca, a irita un convorbitor prea rezervat. Poate că nu toate dialogurile mulțumesc cititorul, dar când se întâmplă așa, de cele mai multe ori e din cauza câtorva interlocutori. Dar prin diversitatea personalităților antrenate în vârtejul diescuțiilor, prin amploarea, și în multe cazuri, prin sinceritatea, complexitatea mărturiilor, afirmațiilor, iscate de problemele lansate, cartea în totul ei, este o realizare. Implicit ea capătă și oarecare valoare documentară schițând o imagine de ansamblu dar și plină de culoare, asupra unei suite de personalități ce marchează frământata perioadă din cultura românească cuprinsă între anii 2000-2019.

Regretatul poet sibian Iustin Panța răspunde convențional la încercarea de a afla intențiile planurile sale ca proaspăt președinte ales al Filialei Sibiu a Uniunii Scriitorilor (1996), fără a trece dincolo de nota „oficială”, expunând pe scurt programul său și al noii conduceri, fără detalieri și extinderi dincolo de textul întrebării.

Poetul Andrei Ileni e oarecum intempestiv, orgolios și deviind uneori aleatoriu pe lângă întrebare, îl obligă pe reporter la schimbarea intențiilor tematice inițiale. Dacă ai citit poezie de Adrei Ileni, interviul te duce cu gândul, printr-un fel de ricoșeu ciudat, la situația scrisorilor lui Eminescu (către: „Dulcea mea Doamnă”), despre care s-a spus că nu au decât valoare documentară, fiindcă „Eminul meu iubit”, se folosește de un limbaj comun în epocă, cu exclamații retorice și declarații sentimentale apropiate de cele ale lui Rică Venturiano. Între marele poet și persoana cotidiană Eminescu, era un clivaj uriaș, el fiind „omul epocii sale” („Lume-i cum este …și ca dânsa suntem noi!”). Am mers cam departe, dar e o oarecare simetrie de situație: Ileni e un poet major, dar din interviu, omul apare obișnuit, neliniștit, ezitant, frământat de vanități vag refulate și… te bucuri că nu e invers!

Discuția cu romancierul Radu Theodoru, dă senzația că interviul e prea scurt, punctează problemele, dar nu le dezvoltă, invitatul, parcă se oprește crispat fără a-și susține  opiniile, doar lapidar enunțate.

Diversitatea personalităților intervievate obligă la abordarea lor diferită și Mihai Posada se străduie să își adapteze chestionarul avându-l în vedere pe respondent, dar cum spuneam, sarcina e dificilă și nu toate dialogurile mulțumesc cititorul, de obicei din cauza ezitărilor, rezervelor, „evaziunilor” acestora, dar câteodată și din mai-puținul documentării reporterului, care mai bogată fiind, ar fi putut contribui la „reglarea tirului”

întrebărilor. E la fel de adevărat, că de multe ori partea de prezentare elaborată de Posada, provine în mod firesc și din datele aflate de la interlocutorul momentului. E cazul scurtei discuții cu Răzvan Codrescu, eseist, poet, redactor la reviste de dreapta și de orientări teologice. Acesta enunță totuși câteva pertinente și remarcabile observații: „România e periclitată astăzi nu de vreo formă de angajare (religioasă, culturală, politică), ci tocmai de neputința ei de a se mai angaja cu adevărat în ceva cât de cât sincer și constructiv. La noi, cu prea puține excepții, înfruntarea aparentă [dintre tradiționaliști și ecumeniști], nu e în primul rând una de idei, ci de interese personale și de gașcă.” (p. 39)

Din rândurile elitei clerului ortodox face parte părintele Constantin Necula, teolog conf. univ. dr. la Academia Andreiană. Însă dialogul cu el e oarecum palid, căci întrebările primesc răspunsuri scurte, în care apar elemente ale liniei oficiale ale B.O.R., nu puncte de vedere personale, nu problematici ale religiei, credinței, expuse convingător. În acest caz situația pare inversată, strădania, prezentarea prsonajului, documentarea în privința activității și lucrărilor sale sunt maxime, iar puținele întrebări adresate, sunt complexe și vizează o problematică mai amplă, dar replicile vin clare, cam generalizatoare, convenționale, fără participarea și problematizarea la care spera „reporterul”. Dintru-nceput discuția capătă o turnură destul laică despre „instituția Bisericii”, rolul ei social și misiunea ei morală… și cititorul rămâne cumva frustrat în așteptările sale față de prestigiosului personaj care este Constantin Necula, pe care sibienii îl cunosc și l-au admirat în alte varii manifestări culturale și religioase de amploare.

Cu mai multe realizări importante pentru B.O.R pe plan național și mai ales internațional, deși mai puțin cunoscut omului de rând și credinciosului anonim, este „episcopul pelerin” Macarie Drăgoi, care duce o adevărată „cruciadă” pentru păstrarea enoriașilor și întărirea puținelor lăcașuri de credință ortodoxă din nordul Europei, (Danemarca, Suedia, Groenlanda). Și în acest dialog însă, răspunsul prelatului se referă/mărginește la situații „lumești” și la spectaculosul/ noutatea împrejurărilor în care episcopul desfășoară lupta sa pentru biserică. La fel ca în cazul părintelui Necula, nici în cel al episcopului Drăgoi, „intervievatorul” (așadar nici cititorul), nu așteaptă, „lecții” de catehism, de teologie, de patristică, sau de morală creștină, dar un accent, o notă de spiritualitate creștină, ar fi desprins convorbirile cu clericii de laicitatea curentă, de profanul acelora realizate cu alți protagoniști din sferele literare, artistice…

Bogdan Munteanu, ziarist, redactor la revistele „Rost” și „Permanențe”, autor al câtorva cărți despre calvarul din închisorile comuniste, al unor  mai credincioși, victime ale credinței religiose (Valeriu Gafencu, Ioan Ianolide), dar și al altor intelectuali, oameni de știință și personalități culturale de dreapta, din perioada interbelică (George Manu, Mircea Vulcănescu, Radu Gyr). Personaj cu tendințe naționaliste, dar și ortodoxiste, el dezvoltă un „discurs-dialog” amplu, uneori tensionat și captivant. Apărător convins al creștinătății tradiționale a românilor, Munteanu este pasionat și preocupat de rolul religiei creștine în actualitae și în viitorul apropiat, iar convorbirea capătă caracterul unei dezbateri alerte și interesante. Documentate și apăsat interogative, lungile formulări ale întrebărilor lui Mihai Posada, încearcă să lămurească pentru cititor demersul intelectual și ideile de dreapta, naționaliste, ale interlocutorului și primesc răspunsuri ample exprimând răspicat convingeri ferme, fără a fi însă extremiste. Respondentul sugerează că puține dintre marile personalități culturale, filosofice, naționaliste, din interbelic au avut vederi extreme și au susținut ori participat la manifestările violente ale legionarilor, cei mai mulți fiind câștigați de naționalismul, nu de agresivitatea mișcării. Excesiv severe și exagerate, ar fi fost judecățile posterității (mai ales ale comuniștilor), asupra acestor intelectuali de elită. De aceea, Bogdan Munteanu pledează pentru păstrarea lor în patrimoniul culturii românești și popularizarea operei lor, nu doar a erorilor politice în care s-au lăsat antrenați. Astfel, în cărțile sale a încercat – spune Munteanu – „…să surprind la fiecare (dintre personalitățile de care se ocupă, n.n.), una sau mai multe idei fundamentale, prin care li s-ar putea contura un portret interior cât mai aproape de realitate. […] să le înțeleg și să le fac înțeles „duhul” care i-a animat. (p. 178). Dorința de a se reveni la o educație creștină a copiilor și tinerilor, ar trebui să se concretizeze în fapte și idei convingătoare, ducând și la valorizarea întregii culturi a României interbelice, fără excluderi partinice bazate mai ales pe criterii politice.

Dacă cu Bogdan Munteanu discuția a căpătat pe alocuri caracterul unei dezbateri, altfel decurge convorbirea cu distinsa profesoara universitară Mihaela Pasat, de la Timișoara, doctor în filologie al Universității București, dar sibiancă de origine. Conversația evoluează pe direcția unei ample și sincere confesiuni, rolul lui Mihai Posada ca inițiator al fluxului mărturisirilor, reducându-se la câteva rânduri menite a informa pe cititorul cărții în privința personajului și a unor întrebări concise, cu scopul de a o stimula pe vorbitoare. Cu bun-simțul și modestia sa caracteristică, el nu întrerupe „discursul-confesiv”, nu deviază în paranteze sau întrebări perturbatoare, lasă interlocutorul să vorbească, să convingă, să strălucească prin  faptele relatate și prin frazarea elegantă și elevată, uneori presărată cu involuntare enunțuri aforistice. Și autoarea e parcă dornică să povestească, să se povestească, într-o amplă, autentică autobiografie, sinceră și fermecătoare pentru lector, ca un frumos text literar. Ea începe cu copilăria sibiană și școala făcută aici și continuată la Timișoara, unde va absolvi și facultatea, apoi cu viața și activitatea de 40 de ani în universitatea timișoreană.  Aceasta continuă cu stagiile de specializare și activitate în instituții de învățământ din Anvers și din Franța, cu drumuri și colaborări în Spania, cu studii și cărți, toate realizate prin muncă asiduă, prin mobilizarea tuturor energiilor, cu: „O «patimă» care nu se va stinge decât la finele existenței mele, căci niciodată nu știm destul, mereu mai este ceva de adăugat.” Deci mărturisirea ei e o adevărată lecție de muncă intensă, eforturi intelectuale continui („…căci ivirea cuvântului pe buze, s-a înfăptuit întotdeauna infinit mai lesne decât «așternerea» pe hârtie.”) considerând că trebuie să iubești ceea ce faci, fiindcă: „Iubirea necondiționată este impuls magic! În orice.” (p. 103). Mihai Posada menționează totdeauna, realizările obținute, meritele, premiile și onorurile acordate doamnei Mihaela Pasat („Competențele lingvistice vă recomandă ca poliglot, cunoscătoare a limbilor: franceză, engleză, spaniolă italiană, portugheză, germană, rusă –” ), dar ea însăși trece repede peste succese, uneori ușor jenată de laudele primite: „Oh, oh! Nu mă ridicați așa în slăvi, n-aș dori s-o pățesc precum Icar!  …iar eu, sper, am avut mereu simțul măsurii” (p. 116). Și la sfârșitul lecturii, parcă observi că nu anecdotica era scopul „poveștii”, ci  având în vedere un cititor virtual, Mihaela Pasat vădește intenția de sorginte horațiană: „…lectorem delectando, pariterque monendo.”

Cum este firesc, trecem în revistă aici, toate interviurile din cartea lui Mihai Posada, dar nu în ordinea cronologică stabilită de autor, căci uneori apar insolite afinități între unele dintre personajele interogate. Este cazul altui cadru universitar, din Sibiu, Anca Sârghie, și ea doctor în filologie (Universitatea din Cluj), născută la Brașov dar „naturalizată” în Sibiu din copilărie, având aceeași deschidere, disponibilitate comunicativă și sinceritate în mărturisirile făcute în convorbirea cu Posada. Și „autobiobrafia sa orală”, începe cu copilăria și școlile de la Sibiu, dar apoi traiectoria vieții a purtat-o la Cluj, unde a fost o studentă eminentă, apreciată de profesori, colegă cu Ana Blandiana, cu care a rămas prietenă peste timp. Nu mai puțin interesante sunt rândurile în care e relatată evoluția doamnei Sârghie în cariera didactică, de la profesoara de română din tinerețe (la Liceul Lazăr din Sibiu), până la gradul de conf. univ. la Universitatea „Lucian Blaga”. Toate sunt povestite cu har literar, cu umor câteodată, dar și cu amintirea unor mari emoții la trecerea prin examene de grade didactice grele, în fața unor profesori pretențioși (Mircea Zaciu, la Cluj, Cornel Regman, la Sibiu) și frumoasele reușite avute atunci. În cadrul confesiunilor, Anca Sârghie nu scrie cu orgoliu, un folosește ditirambii, retorica, nici lauda de sine, dar nici evocările sentimentale „siropoase”. Fără accente moralizatoare, spusele ei duc spre acceași concluzie cu cea a Mihaelei Pasat, că munca asiduă, desfășurată cu intelgență și interes, este adevărata cheie a succesului, acela care aduce satisfacția lucrului dus până la realizarea autentică și „rotundă”. Fiind cea mai bună cunoscătoare a vieții, activității și creației lui Radu Stanca, Anca Sârghie vorbește pe scurt despre cărțile pe care le-a dedicat dramaturgului și poetului sibian, apoi despre activitățile culturale și literare pe care ea le-a desfășurat în Franța la Bordeaux, dar și în S.U.A și Canada. Un bilanț bogat, lăudabil, pe care îl relatează cu mândrie, dar o mândrie a activității, nu a orgoliului exhibat cu aplomb, ci totul într-un stil colocvial, amiabil, deschis și în „diateză” optimistă.

Un alt personaj interesant căruia Mihai Posada îi întocmește o „fișă biografică” mai amplă, cu care demarează și care în fapt completează „avant la lettre” dialogul ce urmează, este filologul, anglistul Ștefan Stoenescu, român naturalizat american. Acesta vorbește despre viața grea dusă ca student în Rromânia anilor `50 – `60, exmatriculat fiindcă nu avea „dosar bun” la securitae, o luptă continuată apoi cu tenacitate, până la stabillirea în S.U.A. în 1987, unde  devenit master al Cornell University. Debutând în revista Secolul 20, când a trăit în țară, el a fost lingvist comparatist de mare anvergură, critic, eseist, traducător de excepție al literaturii și mai ales al poeziei engleze și americane în limba română, dar până să ajungă la acest statut, a parcurs perioade lungi de studiu intens și consecvent, uneori având 8 ore de serviciu și 6 ore de cursuri la facultate. Făcând traduceri de mare rigoare și exactitate stilistică, nu rareori de transpunere creatoare nu numai de traducere-retroversiune, Șt. Stoenescu dezvăluie (celor ce nu le știu), atât dificultățile tanspunerii unei lucrări dintr-o limbă străină în română și invers, cât și numeroasele probleme ale alegerii și editării traducerii unei opere literare. Din discuția cu el, pe lângă povestea vieții sale, se desprind adevărate „exerciții de admirație” pentru unii dintre dascălii universitari cu care s-a școlit: „…cine poate uita analizele (prfesoarei Ana Cartianu) dedicate romanelor exemplare ale lui Dickens, Thackeray, George Eliot sau Hardy, sau excursul asupra trăirilor voltaice  din La răscruce de vântturi? Iar din domeniul american, cine s-ar putea sustrage empatiei cartianești pentru goticul exorcizant din plăsmuirile lui Hawthorne, sau pentru gheizerele țâșnind din străfundurile abisaale ale tărâmului stăpânit și administrat de William Fualkner?” (p. 292).

Uu dialog vesel, săltăreț, cu umor, dar și cu multe chestiuni serioase despre artist, creație, societate, se poartă cu pictorul sibian Constantin Ilea. Interlocutorii sunt prieteni, pare că stau la o șuetă cu cafeaua pe masă, iar reportofonul „fură” discuțiile. Ilea e un om bonom și volubil, aflat în vervă, astfel încât după prima interpelare „introductivă”, întrrebările și răspunsurile devin spontane, iar artistul povestește, cu accente comice, secvențe din copilărie și din prima tinerețe și vrea să lase  impresia că a intrat la Belle-árte în urma unor întâmplări și coincidențe, nu după o hotărâre urmând  unei îndelungi chibzuințe. Studenția la Cluj e de asemenea prilej de amintiri pline de haz, până și pățania cu discutarea în ședința U.T.M. a ieșirilor de originalitate ale studentului Ilea, care se abăteau de la linia „Realismului socialist” preconizată în documentele de partid. rămâne Deși e un episod cu posibile consecințe grave și pierderea bursei, spus după zeci de ani, a devenit aici un prilej de „șagă”. Nu apar decât în trecere câteva dintre problemele de organizare ale Filialei Sibiu a Uniunii Artiștilor Plastici din România, cu schimbările apărute după 1990, nu și micile intrigi și „mâncătorii” dintre unii artiști, pentru ateliere, expoziții și vânzarea/achiziționarea lucrărilor. Ilea le știe desigur, dar a ajuns la vârsta când trece cu seninătate peste ele, invidia nefăcând parte, se pare, din firea lui. Iar clou-ul („cireașa de pe tort”), care încheie „în hohote de râs” vorbăria hazoasă, este întâmplarea cu surpriza comenzii primite de pictor, de a executa un portret al lui Ceaușescu, dorit de Comitetul Județean P.C.R. cu prilejul sărbătoririi „Tovarășului” în ziua de 26 Ianuarie.

Pe o cu totul altă „lungime de undă” se „emite” discuția cu pictorul bănățean Silviu Oravitzan. Artist de faimă mondială, cu lucrări în colecții din Europa și America, el are aprecieri elogioase din partea unor importanți critici ai artei contemporane: Paul Brbăneagră, Basarab Nicolescu, Pavel Șușară… (dar și a marelui dirijor Sergiu Celibidache).  Este un cunoscător avizat al religiilor, al simbolisticii religioase și artistice, își definește arta ca „privirea lumină-aură”, legătura dintre sacru și profan. În acest context, el vorbește despre: „…cele patru simboluri ale geometriei sacre și artei în general: cerc patrat, centru și cruce” și consideră că: „Pe umerii acestor simboluri fundamentale s-a sprijinit toată arta lumii, în decurs de mii și mii de ani…” (p. 223). Mihai Posada provoacă și participă iarăși la un „dialog-dezbatere”, iar pictorul își dezvoltă teoriile de inspirație ortodox-bizantină, (cum singur le numește), afirmând că lumea și arta, au ajuns să descopere: „relația dintre Dumnezeu-unul și Dumnezeu-multiplu, care se găsește în noi” (p. 224) și că Paradisul din care omul a fost alungat, datorită păcatului originar, sălășluiește în continuare în om, transpus în formele geometrice esențiale, adevărate semințe ale acelei geometrii sacre. Apoi enunță teoria Luminii divine și a Picturii iconice, care devine trăire religioasă încărcată de simboluri, ce se regăsesc mai mult sau mai puțin „criptate” în cultura și spiritualitatea românească: „Toată arta mare a lumii este o întrebare: ce se întâmplă, ce este viața, ce este moartea? Crucea este, de fapt, un răspuns major în găsirea centrului. Crucea nu este un semn al morții, la creștini și în toată cultura europeană, crucea este un răspuns al vieții și al victoriei, al recuperării hristice, al restaurării omului, al găsirii unei vieți eterne. Acestea sunt bazele fundamentale ale spiritualității românești…” (p. 227). Și expusă limpede, teoria sa despre religie și reflectările ei simbolice în artă, este interesantă, chiar dacă pare „mireană” și controversată: „În cultura simbolică, arta nu are o despărțitură între formă și conținut, între expresie și enunț: este și enunț și expresie în același timp.” (p. 232).

Și aici sunt numai câteva spicuiri…!

Cu un impresionant palmares de cărți publicate în România, Germania și S.U.A., critic literar, redactor la ziare și reviste din țară dar și din Germania, estetician și mai apoi autor de proză, Titu Popescu e un nume cunoscut și un personaj prestigios în cultura sibiană și cea românească în general. El povestește sumar despre anii studenției la Cluj, intrarea în presa literară, debutul, dar relatarea este sobră, fără entuziame, fără „paranteze afective”, cu trecerea în revistă a posturilor de avute la Cluj, Oradea și în final la Sibiu,  unde a fost redactor la revista „Transilvania” (1972-1987). Plecat din țară în 1987, lucrează intens în anii exilului, singurătatea uneori resimțită dureros, îi stimulează activitatea: „În exil nu mi-am dat seama că timpul trece și aduce toate dezavantajele vârstei. În țară ele mi-au devenit evidente. Pentru mine exilul a fost ca o trăire în afara timpului.” (p. 305) Iar amintirile din exil – ne spune el – sunt scrise în cărțile sale de proză publicate la München și nu revine în această convorbire asupra lor (Păcat!). Rezumă însă experiența, deloc ușoară, a exilului în cuvinte aproape memorabile: „Totuși, ca o marcă generală, aș spune că exilul este un concentrat de țară, cu mărimile și decăderile lui, printre care trebuie să înveți să înoți.” (p. 304).

            „Copil teribil al literelor românești – cu o scenetă scrisă la șapte ani, premiată la Teatrul de păpuși din Timișoara și jucată în țară și străinătate (la Modena, în Italia), filolog absolveent cu diplomă de merit – șefă de promoție națională a Universității de Vest, Facultatea de Filologie, secția engleză română, redactor în cadrul Academiei Române…” și lista titlurilor, funcțiilor, premiilor, continuă pe rânduri întregi, urmată de  cea a volumelor sale de poezie, eseuri, critică, traduceri din poezia engleză, italiană, proză în traducere și un volum de orientalistică…. Așa începe prezentarea cvasi-encomiastică făcută de Mihai Posada ca „prefață” la dialogul cu Simona-Grazia Dima și de moment ai impresia că „auctorele” exagerează, dar când convorbirea demarează, te convingi repede că este „în scenă” un  personaj de excepție, un creator de mare forță și îți vine a crede că M. Posada „a avut noroc” să aibă un asemenea interlocutor. El enunță numai șapte întrebări, dintre care vreo trei sunt oarecum banale, solicitând date despre activitatea „neliterară” („Ați îndeplinit și funcția de secretar al PEN România…”), sau cerând lămuriri relativ nesemnnificative („Care sunt criteriile după care ați ales autorul și cartea tradusă…”), dar are „șansa” ca poeta să dea răspunsuri ample, dense și în același timp de o uimitoare sinceritate și bunăvoință, câteodată chiar cu uimitoare decență. Privește cu modestie succesele sale literare, părând a crede că ceilalți le supraevaluează (cazul unic în literatua română a menționatului debut literar, la 7 ani: „Le dictasem părinților totul, textul este așadar autentic. […] Poate părea ciudat, dar pentru mine era firescul însuși să scrii, să ai succes, o chestiune mai degrabă administrativă […] fără pic de orgoliu, ci doar cu sentimentul împlinirii unei datorii.”, p. 243). Interviul devine tot mai interesant datorită Simonei, care prin vorbire e fermecătoare, te lasă să intuiești o gândire autentică de poet, nu numai un entuziast sau melancolic „potrivitor de cuvinte”. Se conturează o altă viziune despre existență („…situație care mi-a dat de gândit: nu cumva poezia este inextricabil legată de existență, de caracterul ei intrinsec…?” – p. 244), despre creație („Reperul notabil din viața unui artist este chiar blocul magmatic al creației sale.” – p. 245), despre opțiuni profesionale („Adevărat, la ora deciziilor privind calea lumească, eram într-o continuă transă poetică, mi-ar fi fost imposibil să mă dedic unei cariere universitae…”). În lume, între oameni, poeta crede că „decriptezi rostul nemachiat al lucrurilor”, iar menționând unele lecturi preferate din literatura română și universală, poeta-eseistă face câteva caracterizări sclipitoare, concise, uneori metaforice, dând „verdicte” incredibil de exacte. Iată câteva exemple: „Eminescu, redescoperit mereu, întruchipare a poeziei, de o muzicalitate și adâncime filozofică de amplă reverberație. […] o conștiință atinsă de aripa absolutului, l-am ascultat cu vocea inimii, ce se umplea de o dulceață subtilă.” (p. 249). Și în continuare: „Ion Barbu, bijuterie prețioasă, excelent montată în operă. Apoi, William Blake, de o plasticitate hrănitoare, inspirator, apropiat. Shakespeare, poetul prin strctură, vast, oceanic, mereu tonic, exprimându-se familiar, cu egală vitalitate, oriunde pe claviatura uriașă a simțămintelor omenești…” (p.250). Încă de la mitologicul personaj Orfeu, cu muzica, cu imnurile sale dar și prin esențele sale telurice și transcendetale, (considerat întemeietorul religiei ce-i poartă numele), poezia este aproape de credință și religie. Simona-Grazia Dima vorbește și ea despre: „dubla cetățenie a omului, cerească și pământească”, și crede că: „… împărăția lui Dumnezeu este înăuntrul nostru. Nu în exterior, așadar, precizează Mântuitorul, reluându-și afirmația mereu în alte forne […] noi nu suntem de aici, esența noastră fiind de natură spirituală.” (p. 254). Opinia sa este foarte aproape de afirmația filozofului-preot Teilhard de Chardin: „Nu suntem fiinţe umane care trăiesc o experienţă spirituală. Suntem fiinţe spirituale care trăiesc o experienţă umană.”, la care de altfel subscriem cu toată convingerea. Iar în privința raportului literaturii [poeziei] cu iluminarea spirituală (spre care tinde și religia), Simona-Grazia Dima disociază iluminarea, versus revelația artistică (despre care vorbește un personaj din Joyce), de cealaltă: „Iluminarea autentică, reală, iar nu imaginată, nu este o chestiune literară. Poate că literatura va reuși să fie pentru unii fitilul (iar pentru alții nu). Să sperăm că poate acționa ca un bun catalizator în sensul respectiv. Dar personajului joycean, revelația: „Îi lămurește propriul drum, coagulându-se drept un puternic simbol al chemării artisitce, diferită de cerințele religiei…” (subl. ns. V.M, p. 257).

Un dialog dens, încântător, cu un personaj complex, cu adevărat încântător.

            Și ca un corolar cărții, ultimul capitol: Anchetă printre poeți, aduce răspunsuri diverse la o singură întrebare: Ce reprezintă pentru dumneavoastră Poesia? („Am  trimis câtorva poeți, traducători, teoreticieni și critici literari români invitația de a răspunde la această întrebare.”). Pentru o primă invitație adresată cititorului acestui capitol, doar câteva opinii (în fragmente), a trei dintre cei 20 de respondenți:

„Întrebare dintotdeauna, răspuns niciodată pe deplin împlinit. Poezia îmi este seva esențială, una cu sângele și lacrima.” (Alexandru Lungu (1924 – 2008).

„Nu se putea găsi o întrebare mai dificilă decât aceasta. Cum să definești, în cuvinte cumpănite, în fraze raționale, locul și rolul pe care îl are poezia în propriul tău metabolism interior?” (Iulian Boldea)

 „Poezia nu are o definiție anume. Poezia e alcătuită din cuvinte. Poetul atinge pajiștea de aura cuvintelor numai după o trudă sisifică asupra lor. Odată cu suirea în duh,  a cuvintelor, poetul se topește în ființa poeziei ca un înger al luminii, pentru că numai el este singuru-i vorbitor de lumină.” (Dumitru Cristănuș).

E-adevărat că ne-ar fi plăcut să aflăm și răspunsul poetului Mihai Posada, la întrebarea deloc ușoară adresată altor poeți.