Mihók Tamás – poeme
pyelea dpmn
o nouă yarnă fără lemne și mâța myaună-n debara
dărâmând styva cu cărțile de crytică,
vom face rabat, îmi zic,
am două banane și niște mere
primite în fața gării de la un tip lățos,
zicea că nu are unde să le care,
că e ultimul lui drum –
când ies la plimbare, adesea mă opresc
la bancomatul din piață și
mereu mă recunoaște cineva,
cum îmi șuier în palme de sub capișon,
de cinci săptămâni niciun leuț în cont,
dar hei, am o plytă electrică pe care îmi trenează sufletul
și satysfacția risipei de energie,
cinci săptămâni, cam cât i-a luat milanului
să ajungă mai aproape de retrogradare
decât de europa league
sau femeyi venerate să se-ndepărteze
la vreo opt sute de mile lyngvistice distanță,
odată cu emigrarea –
și ce poley aglutinant mindfuck,
că azi-dimineața trăgeam de fyare
și am avut o reverye pe moment,
una din alea care se pun în mișcare taman
când îți pryvești ochii obosiți în oglindă
și nu ești conștient de nimic,
stăteam cu coatele pe balustradă, cu Iva,
pe balconul interyor al unei crâșme provinciale,
și-n timp ce ea scobea în crăpătura zidului
după un muc de țigară, am zărit o stea căzătoare,
un meteor care, traversând bolta cerului,
a fost parcă interceptat de un paratrăsnet
și, cum niciodată până atunci,
cineva de lângă mine
s-a pornit pe o tuse infernală.
n-aveam de gând să tac,
dar ce voce poate avea un narcys
inhybat parcă de proprya funyngine,
și cine să mai clintească yala acestei yerni,
în care stabilitatea nu poate fi exercitată,
decât captată, ca-ntr-un film-colaj,
în gesturile tandre ale pyelii.
second glimpse
„Do you believe in golden gates?”
(Eivør – Undo Your Mind)
când am ipotecat podul carol
întru venirea ta, Natalia, am
aruncat și-un penny în vltava
și toți pescărușii s-au înghesuit
să-l ciupească la marginea
strălucirii tale în expansiune.
iarnă a unui an bisect și ne-
cruțător, ai apărut din mulțime
și, înfofolită-n șaluri de bumbac,
ai trecut melancolia străzilor
pragheze în custodia ta –
când ne-am oprit la clădirile
dansatoare, degetele tale
degeraseră deja și încercau
să se desprindă de pe mânerul
metalic al umbrelei mov.
în acel moment, pot spune,
jocul gleznelor tale prin
gazonul împestrițat de nămeți
a depășit în frumusețe mult
amânatul armistițiu planetar.
te-am visat gardă într-un club
de striptease, membrele tale
lungi, pe care se pogoară
sfinți mirosind a ulei de
lavandă, m-au încleștat
lângă fumoar, o singură
dată ți-ai săltat trupul zvelt
și m-ai deviat gravitațional,
în timp ce lentilele de contact
fosforescente ale dansatoarelor
trasau căi aeriene prin fumul
de țigară. (celor care nu se vor
întoarce acasă, în microfon, cu
voce tare: mân-tu-i-re in vi-tro,
vi-no.) ai fost din nou c-un pas
în fața mea, ca atunci când
ți-ai pierdut biletul de tren,
tipii ți-au dat amendă și
așteptam să te-mbujorezi,
să devii mai vulnerabilă
să te pot trece linia
străvezie dintre noi,
pe care parcă ai picurat
singură lubrifiant din
tinctură de păpădie –
Natalia, gardă de noapte
cu ochi de șoim îmblânzit,
în curând mă voi muta-n
surâsul tău luminiscent,
fără marjă de eroare
îți voi locui pomeții:
și-acest bonsai mic din
torace ne va supraviețui.
(= sentimente majore)
ardea cultura de mușețel pe dâmb,
la limita vizibilității, și duba înainta
odată cu cadrul, și ca un pont intim
ce odată pronunțat își află propriul
curs de răspândire, flăcările o puteau
învălui dinspre coline. dar nu era timp
de exersat stupoarea, că poate va veni
momentul de glorie al reflecției, că totul
sub soarele arzător își are rostul în poezie
(vraf de unde uscate-n cutia de rezonanță
a unui sistem de raționamente răsfățat),
c’est faux. camera glisa pe-acostament,
pe niște șine subțiri, și mai cert decât asta,
duhoarea, care pe tine, ca regizor, pur și
simplu te dădea dispărut: că te afli-năuntru
sau deja în refugiul observației, că de ce
nu-ți mai convulsionează niciun organ, sau
ce ți-e și cu alarma asta din comuna vecină.
selfie
mă privea cu albul ochilor, iscodind cerul,
și tirul își vedea de drum.
i can’t imagine life without you,
dar aștept să mi se-ntâmple ceva,
iar chestiile astea inteligente
sunt false toate –
dacă ne răsturnăm peste parapet,
iazul din hău va avea turcoazul ochilor tăi,
dacă rămânem pe șosea,
vom da socoteală asfințitului.
mere pădurețe, pere mălăiețe –
în atârnarea lor fragilă, noi.
