Mile End. My land?

Structural, este dificil să încadrezi volumul de debut semnat de Ciprian Popescu, Mile End, într-o formulă generică stabilă. Plasat între jurnal de călătorie (a se înțelege emigrare) și adnotație poetică, între epicul scenelor care definesc gesturile mici ale indivizilor și fragmentarismul cu tente reflexive ale unui text cu caracter diaristic, Mile End este, cu siguranță, un produs aparte în peisajul literar actual. Însumând (sau, cel puțin, creând impresia unor) experiențe concrete care stau la baza plecării autorului din țară și, totodată, a stabilirii sale în Canada, lumea văzută de Ciprian Popescu în cele 77 de zile cuprinse în volumul său este un conglomerat de coduri, de locații, de clișee conversaționale ori de intersecții pasagere ce delimitează valențele unui vis occidental într-o epocă a dezvrăjirii popoarelor, a sfidării particularităților culturale. Indivizii nu mai sunt identități, ci componente ale unor statistici ori ale unor parti-pris-uri culturale („Ai obosit să faci glumele cu vampirii și Transilvania, prenumele nu e rusesc, e… în fine, e de unde e.”), tot așa cum delirul sintactic inițiat de poet aplicat unui fond lexical cu un fals caracter universal conferă experienței nemijlocite structura unui scoop tratat cu cinism: „forțele de ordine din Mile End sunt în grevă/ polițiștii își trag dimineața pantalonii de camuflaj roz/ ele își strâng coama-ntr-un coc pun arma la chimir/ el își mângâie chelia ca pe-un cock pun arma la chimir/ cum odinioară cosașii aruncau cutea-n teacă/ mănâncă o pampușka beau cafeaua la Tim Hortons/ demarează Fordurile cu cauciucurile arse/ ascultă plictisite Pantera la radio remember/ Dimebag Darrell a murit secerat de-un scelerat/ pe bancheta din spate cușca pentru infractori e goală/ statistic e cel mai safe city de pe continent/ nu sunt omucideri în cartier doar petty crimes/ un copil s-a născut cu-o armă albă în mână”. În aparenta globalizare haotică a limbajului, volumul Mile End poartă atmosfera grea a romanelor lui J.G. Ballard în care promisiunea unui wonderland globalizant ascunde rugina unor identități disparate ce sunt ușor copleșite de flagelul capitalist, într-un stil ce imită adnotația poetică pe care autorul o aureolează cu impactul unei construcții preluate din tehnicile jurnalismului. În același mod, poetul redă mixajul lingvistic ce antrenează inedita sintaxă a tuturor și, în același timp, a niciunuia dintre locuitorii acestei lumi fără frontiere ca pe un mecanism textual independent de învelișul senzorial ori emoțional al universului poetic. Același (wonder)land capitalist este, în ochii lui Ciprian Popescu, un pământ guvernat de structurile distorsionate similare romglezei ce asimilează deconstrucția identitară asemenea unei desființări a frontierelor și, deci, a oricăror raportări mai mult sau mai puțin fanteziste la spațiul occidental. Metisajul cultural și lingvistic este, în acest sens, o iluzie, o sintagmă cu valențe ușor nostalgice care piere în fața unei false comuniuni similare unui sfinx lingvistic care, deși suprapune într-o omogenitate terifiantă specificitățile culturale până în acel punct în care acestea dispar, nu elimină și stereotipiile socio-culturale cu tentă peiorativă: „…Copiii mei nu apreciază cinema-ul european/ Nu le-a plăcut, s-au plictisit./ Eu, nu știu de ce, încă mă simt european și încerc/ Să-i fac și pe ei măcar puțin europeni./ S-au plictisit și de mine, cel care pretinde că-i educă/ european./ Dar îmi spun că mă iubesc așa cum sunt./ Veți întreba – ce înseamnă să fii european?/ Nu știu. Poate e doar o zi în care n-am alt răspuns./ Ce nu vreau să înțeleg eu e că, în curând, ei mă vor/ Respinge ca pe un corp străin, european. Un exit./ Așa cum și eu mi-am respins părinții, țara, Europa.”.

Deși poezia lui Ciprian Popescu are ceva din vitalismul și din nebunia liricii de drum a beatnicilor, una dintre cele mai frapante trăsături care domină această criză a unui limbaj universal, mai mult sau mai puțin existent, mai mult sau mai puțin posibil, stă în vizionarismul vid al acestor peregrinări. Tensiunea insinuantă a acestui jurnal-poem rezultă, astfel, din incapacitatea poetului de a transgresa concretul plat. Este o poezie scrisă pe orizontală, la nivelul intern al acțiunilor mărunte care umple geografia exterioară și interioară a călătorului/ imigrantului/ emigrantului cu scenariile adesea sordide ale banalului ce împiedică o explorare evazionistă într-un univers adiacent trăirilor resimțite. Astfel, Mile End vorbește, nu în ultimul rând, și despre o criză a literaturii căreia nu i-a mai rămas, poate, decât să se sfârșească la cinetica simplistă a scenariilor ce umplu golurile unei zile ordinare ori pauzele de respirație ale unei întregi călătorii, de la ritualurile cozilor de consumatori ce așteaptă să își ia cafeaua de la tejghea și până la momentele de respiro în care îți accesezi fără un scop anume pagina de facebook sau la discuțiile gratuite cu necunoscuții din același compartiment de tren. Pentru Ciprian Popescu, în schimb, poezia începe acolo unde drumul se termină, după ce a dat peste cap borna kilometrică a spiritului său (e/i)migrant, într-un volum puternic și original care poate lejer concura, pe terenul versatilității sintactice, cu volumele cele mai apreciate ale ultimilor ani.

Ciprian Popescu, Mile End, Casa de Editură Max Blecher, 2016