Mircea Braga în căutarea sensului
A murit, în după-amiaza zilei de 19 mai, Mircea Braga, filosof al culturii, eseist, critic şi istoric literar, colaborator de marcă al revistei noastre, coleg și prieten de cea mai înaltă ținută intelectuală și morală. S-a stins la doar câteva luni după ce ne-a părăsit Rodica Braga, poeta și prozatoarea de mare sensibilitate. Doar atât, câteva luni, a mai rămas printre noi, după moartea soției sale, dar destul pentru ca Mircea Braga să mai scrie o carte, „Absolutul”, și să se ocupe, cu binecunoscuta-i acribie, de apariția unui volum postum al soției sale și de reeditarea unui volum monumental, Comentarius perpetuus, ce cuprinde întregul dialog liric dintre Mircea Ivănescu și Rodica Braga. Mircea Braga s-a născut la Sibiu, în 27.08.1938. A studiat la Liceul “Gh. Lazăr” din Sibiu și la Facultatea de Filologie, Univ. „Babeş-Bolyai” din Cluj. Doctor în filologie din 1984, cu teza V. Voiculescu. Studiu critic. A fost profesor, director adj., Şcoala generală nr. 5, Baia Mare, şeful secţiei culturale a ziarului regional din Baia Mare, instructor al secţiei regionale de artă profesionistă din Baia Mare, director la Teatrul Dramatic din Baia Mare, director la Teatrul de Stat din Sibiu (1970-1974), preşedinte al Comitetului pentru Cultură şi Artă, jud. Sibiu, şef de secţie, Revista „Transilvania”, Sibiu, director general, Casa de Presă şi Editură „Transpres”, Sibiu, director, Editura „Imago”, Sibiu, prof. univ., Universitatea “1 Decembrie 1918”, Alba Iulia, Director Școala doctorală, departamentul Filologie. A debutat în revista Steaua din Cluj în anul 1956. A fost membru al Uniunii Scriitorilor din România (din 1977), în ultimii douăzeci de ani membru al Comitetului Filialei Sibiu a USR, membru în Asociaţia de Literatură Generală şi Comparată din România, Director al Centrului de Cercetare a Imaginarului „Speculum” din Alba Iulia. A publicat volumele: Spectacolul de teatru şi colaboratorii lui (în colaborare – 1970); Sincronism şi tradiţie (1972), Conjuncturi şi permanenţe (1976), Destinul unor structuri literare (1979), Istoria literară ca pretext (1982), V. Voiculescu în orizontul tradiţionalismului (1984), Când sensul acoperă semnul (1985), Recursul la tradiţie (1987), Pe pragul criticii (1992), Decupaje în sens (1997), Cultura – o utopie asumată? (2000), Epoca marilor clasici (2001; 2001; 2002), Teorie şi metodă (2002), Vasile Voiculescu (2002), Critică literară (2003; 2004), Replieri interpretative (2003), Dincolo de binele şi răul culturii (Fr. Nietzsche), vol. I (2006), Ideologia „Junimii” (coordonator – 2007), Constantin Noica şi Sibiul (2007), Incursiuni în imaginar, 3 vol. (coordonator – 2007-2008-2009), V. Voiculescu – Măştile căutării de sine (O hermeneutică a orizonturilor creaţiei) (2008). Geografii instabile (2010), Colocviile de critică ale Revistei „Transilvania” (2012), Despre ordinul suveran al receptării, (2013), Dincolo de binele şi răul culturii (Fr. Nietzsche), vol. 2 (2014), Ecce Nietzsche (București, Ed. Academiei Române, 2015), Ultima frontieră (Buc., Ed, Ideea Europeană, 218), Biblioteca și irealul din real. Cronotopologie literară (Buc., Ed. Academiei Române, 2020), În căutarea sensului (2021), Absolutul. De la destrămare la reconstrucție (Cluj-Napoca, Ed. Limes, 2023). A prefațat în îngrijit peste 40 de ediţii din opera unor scriitori ca: Ch. Baudelaire, V. Alecsandri, I. Creangă, I. Slavici, O. Goga, I. Minulescu, M. Sadoveanu, G. Călinescu, N. Batzaria, Constantin Noica, Aron Cotruş, Oscar Lemnaru, Șt. Aug. Doinaș, Emil Isac, Marceal Mureșeanu, Ana Olos. A participat la numeroase volume colective și a publicat peste 1500 de studii și articole. A fost profesor emerit (2008) și a primit numeroase distincții și premii: Premiul de critică şi istorie literară al Asociaţiei Scriitorilor din Sibiu (1982), Diploma Uniunii Scriitorilor din România (1984), Premiul „Opera omnia” al Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Sibiu (2006), Premiul de critică şi istorie literară al Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Sibiu (2010), Premiul pentru critică al Atelierului Naţional de Poezie „Serile de la Brădiceni” (2013). Premiul de teorie şi critică literară al Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Sibiu (2013), Premiul ”Cartea Anului” al Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Sibiu (2016), Premiul „Ion Petrovici” al Academiei Române (2017), Premiul pentru întreaga operă ,,Zilele Revistei „Nord Literar”, Ediția a XIII-a (2018), Premiul pentru teorie literară și culturală al Asociației de Literatură Generală și Comparată din România (2019).
Mircea Braga ar fi împlinit, pe 27 august, anul acesta, optzeci și cinci de ani. Nu arăta nicicum că e vorba de această vârstă înaintată. Mărturisesc însă că, indiferent de vârsta din buletin, am cunoscut puțini oameni mai vii spiritual, mai tineri în gândire decât Mircea Braga. Suntem înconjurați, din păcate, mai ales în anii din urmă (și nu puțini), de feluri și feluri de „tineri” decedați sau aproape, din punct de vedere spiritual și cultural, feluri și feluri de oameni încărcați de prejudecăți culturale și literare, feluri și feluri de activiști cu tolba goală atât ca bagaj cultural, cât și ca operă. Dar își dau cu părerea oricând și oriunde. De ce spun toate acestea aici? Foarte simplu: nu există un exemplu mai bun, decât Mircea Braga, în contra acestor pitice „performanțe” ale multor literați de azi, cărora le lipsește esențialul (pe care însă l-ar putea învăța de la autorul „destinului unor structuri literare”): teoria, metoda și criteriile. Sigur, e greu, sunt de studiat rafturi întregi de bibliotecă, în mai multe limbi, și nu se știe dacă merită, adaug, într-o cultură literară atât de precară azi, ca a noastră. Repet, de ce spun toate acestea aici: pentru că dincolo de statura de cărturar de mare forță în domeniul esteticii, criticii și istoriei literare, Mircea Braga a fost mereu și mereu surprinzător, cu o gândire filosofică și estetică aflată mereu în alertă și în permanentă stare polemică față cu prejudecăți și canoane (împreună cu ironia supremă a „rătăcirii prin canon”!), paradigme și statui de marmură sau de nisip etc… Spirit polemic, dar deschis, mereu în căutarea celor mai adecvate criterii în valorizarea operei de artă, într-o lume în care asistăm la jongleria cu metode (sau cu înlocuitori ai acestora), dispariția ontologiei artisticului și lipsa necesarei raportări, atât istorice, cât și în actualitate. Nu-i însă mai puțin adevărat că oameni de calitate, care au avut urechi de auzit și ochi de citit, discipoli ai profesorului și esteticianului Mircea Braga, sunt azi, după studii doctorale și cărți foarte bune, la rându-le, dascăli și scriitori (critici, desigur) de cea mai bună calitate. Din păcate, doar la Alba Iulia, nu și la Sibiu, cel mai important teoretician și estetician al nostru din ultimele decenii neavându-și locul în universitatea sibiană. A cui oare o fi fost pierderea, mă întreb retoric? Nu sunt cuvinte mari, departe de mine în acest moment de a scrie aici un text encomiastic la stingerea fizică dintre noi a criticului. De altfel, știu foarte bine că astfel de texte nu i-ar fi făcut deloc plăcere lui Mircea Braga. Era vorba, în cazul lui, de acea modestie dată de cultura mare și de înțelepciunea dată de câteva decenii de experiență culturală (inclusiv ca manager cultural). La care se adaugă o esențială experiență de viață (inclusiv de „viață literară”, cu toate ale ei), rezultatul fiind o prezență de un inegalabil bun simț, de o acerbă respingere a nonvalorii și de ironic tratament, cu zâmbetul pe buze. De altfel, cu ce anume s-a ocupat întreaga sa carieră, strălucit, Mircea Braga decât cu găsirea acelei căi regale în impunerea celor mai adecvate metode și criterii de stabilire a valorii în cultura noastră și de respingere a veleitarismului, fie el critic, istoric, cultural sau pur și simplu literar? Îmi amintesc și acum, cu mare plăcere, cum, elev fiind, apoi student începător, am citit pe nerăsuflate (azi o astfel de chestie ar putea părea neverosimilă) carțile domniei sale despre „sincronism și tradiție” și despre „conjuncturi și permanențe”, având astfel ocazia de a descoperi fețe adevărate ale literaturii noastre (inclusiv din punct de vedere al ideologiilor, al abordărilor critice, al dihotomiilor, al prejudecăților etc.). Mai mult, sunt lucruri de mare importanță și azi, un singur și banal exemplu fiind acela că „lupta” dintre sicronism și tradiționalism își arată noi și noi fețe. Sunt lucruri care rămân, adevărul nefiind altceva decât ceea ce continuă, nu-i așa? Sau următoarele cărți ale sale, „Destinul unor structuri literare” (poate cea mai cunoscută, poate și pentru că regăsim în acest op pagini memorabile despre literatura noastră „fantastică”) și „Istoria literară ca pretext” (în care teoria, metoda, criteriile – de mare deschidere, repet – se îmbină fericit cu analize critice de mare profunzime). Și tot ca aplicațiune, cu plecare din mai vechea structură duală a culturii noastre, adică tradiționalismul vs. sincronismul (parametrii opozabili, dar și complementari), nașterea (mai întâi ca teză de doctorat, apoi ca volum, în 1984, reluat într-o nouă ediție în 2002) celei mai bune cărți de la noi despre Vasile Voiculescu, completată apoi de „Recursul la tradiție”, din 1987, superb excurs hermeneutic cu privire la tradiționalismul românesc, carte fundamentală în cultura noastră de ieri și de azi. Și totul sub specie axiologică, undeva dincolo de diacronii, sincronii și paracronii, dar prin adaptare și adecvare permanentă la operă. În acest sens amintesc aici o altă carte fundamentală pentru mine (și care ar trebui să devină bibliografie obligatorie pentru toți cei care se ocupă, așa-zicând, cu critica și istoria literară (n-am înțeles niciodată cum poate fi cineva critic sau istoric literar sau profesor de literatură fără să fi scris măcar o carte despre un autor român, o monografie să zicem): „Teorie și metodă. Eseu despre izvoarele aventurii metodologice moderne”, din 2002. O carte esențială pentru ziua de azi, din păcate nebăgată foarte mult în seamă, cei care ar fi trebuit să ia seama fiind foarte ocupați în acești ani, fie cu diverse cariere universitate pe puncte, articolașe de dicționar pe facebook, dizertații egolatre, autocompătimiri plângăcioase, comentarii la comentarii despre cutare sau cutare autor român citit pe sponci sau străin citit însă doar în limba română etc. Și poate că nu este în primul rând vorba despre a stăpâni mai mult sau mai puțin concepte, metode, criterii etc. într-un domeniu atât de vaporos și de trimis în derizoriu ca acela al esteticii și criticii contemporane, ci este vorba mai ales de o școală de gândire, a acelei gândiri care e în stare să priveasă de undeva de mai sus la mișcarea binelui și frumosului, adică a adevărului artistic, în lumea de azi. E o grea misiune, într-o lume în care cultura (și când spun cultură, mă gândesc desigur la înțelesul înalt al acesteia, în opoziție dar și în complementaritate cu civilizația, în sens hegelian, sau braudelian, dacă vreți) este din ce în ce mai diluată, din ce în ce mai artificială (inclusiv dominația din ce în ce mai pronunțată a ideologiei corectitudinii politice, amuzamentului, interesului strict particular, ficțiunii literare înlocuită de jurnalul intim mai mult sau mai puțin fals etc.).
Nu uit să amintesc aici și alte câteva lucruri importante, legate de data asta de critica propriu-zisă, adică studiile lui Mircea Braga despre fenomenul literar românesc: am amintit de tradiționalism și Voiculescu, de fantastic în literatura noastră, și pot fi amintiți numeroși autori care au beneficiat de condeiul hermeneutic al lui Mircea Braga, cum ar fi Doinaș, M. Ivănescu, Alecsandri, G. Călinescu, Oscar Lemnaru, Victor Eftimiu etc. Au rezultat aspecte literare de mare profunzime, pigmentate cu lucruri inedite, vii, omul și opera avute în vedere devenind întotdeauna mai mult sau altfel decât eram obișnuiți.
Rămas singur estetician printre critici (era să zic ultimul dintre esteți, gândind-mă la „esteții din Ardeal”, cum erau numiți, ironic așa-zicând, cerchiștii sibieni în vremea vremii lor), Mircea Braga ne-a oferit, în ultimii ani, o mare surpriză, trecând de la estetică nu spre actualitatea critică (deși nici aceasta n-a lipsit, ba, din contra), ci de-a dreptul spre filosofia mare, prin uriașul demers hermeneutic asupra lui Nietsche: trei volume dedicate filosofului, poetului și magului german, întemeietor al unor direcții fundamentale în cultura europeană contemporană, dintre care ultimul volum, „Ecce Nietzsche” (excepțional titlu, cu trimitere la biblicul, umanul, divinul „ecce homo”), premiat pe bună dreptate de Academie. După cunoștințele mele (deloc vaste, mărturisesc, în domeniu), sinteza lui Mircea Braga asupra lui Nietsche reprezintă un unicat în cultura noastră și, pe viitor, o abordare de neocolit în cultura germană, dacă aceste volume ar fi traduse în germană (ceea ce ar fi de dorit).
Mărturisesc că abia așteptam întâlnirile cu el, în oraș sau la el acasă. L-am vizitat, pentru ultima dată, din păcate, imediat după Paște. Am stat la povești vreme de câteva țigări, am pus la cale proiecte peste proiecte. Era obosit, dar spiritul lui era mai viu ca oricând. Mi-a spus că singurătatea e bună, într-un fel, că poți citi și scrie în voie, dar că nu e, totuși, de dorit. Mi-a oferit „Absolutul”, abia apărută la Limes-ul lui Mircea Petean. Iar în acest număr de revistă, publicăm ultimul articol trimis nouă de Mircea Braga, rubrica sa permanentă din Euphorion, La intersacția sensurilor, încheindu-se, cu regret, acum.
Abia așteptam să ne vedem pe bretter, la Casa Frieda, pe terasă, domnia sa însoțit de doamna Rodica, să bem o cafea, să fumăm, să povestim de una, de alta, să căutăm un sens, să râdem ca și când abia am fi împlinit vreo două – trei decenii, acolo, și ele…
Foto: Ioan Matiu – în cadrul Zilelor „Iustin Panța” – 5 noiembrie 2022
