Mircea Ivănescu – selecție de poeme

Anul în scădere

Toamna, desigur, poate să fie ca într-o imagine colorată
dintr-o revistă lucioasă – (o reclamă pentru ţigări,
în care ţi-ar face plăcere să mergi, pe sub arbori imenşi,
cu focuri mici pâlpâind deasupra, nefireşti, şi prin iarbă
alunecă, asemenea unui şarpe rotund, pisica).
Toamna e bine să ieşi până în fundul grădinii,
şi să pândeşti şopârlele pe zidul fierbinte de soare,
şi dacă răstorni capul puţin pe spate simţi
cum se înclină anul spre iarnă –
şi ţi se face frig. După aceea, cu pisica în braţe,
să te aşezi la fereastră şi să priveşti
cum se decolorează grădina –

Poveste scurtă

Acum foarte mulţi ani, am fost într-o seară în oraşul acesta
unde lumina soarelui este mai albă, şi marea
la capătul vreunei străzi se deschidea, cum credeam eu
pe atunci că aveau să mă privească, cine ştie când,
mai târziu, în viaţă, ochii albaştri ai vreunei iubite.
Eram foarte mic. (Fusese o ocazie
să mergem în acest oraş, pentru două-trei zile,
şi mama se bucurase mult că mă putea lua şi pe mine –
să văd marea.) Cum am ajuns, m-am îmbolnăvit –
(eu, în copilărie, aveam des crize de febră).
Seara mama a stat cu mine în camera hotelului –
mi-au adus de la restaurantul de jos un ceai
într-un pahar cu suport de argint.
A trebuit să plecăm – eu şi mama – a doua zi.
La amiază, eram acasă.
Nici n-am prea fost bolnav. în aceeaşi zi,
îmi amintesc, am stat lungit pe covor, în sufrageria mare,
şi am citit cartea „Arcaşul Verde“. Îl invidiasem pe fratele meu
– care rămăsese acasă – pentru că o citea în ajun.
Acum, după aproape o viaţă, sunt iarăşi în oraşul acesta –
stau în restaurantul de jos – unde atunci n-am intrat –,
şi beau alcool tare. A trecut, într-adevăr, o viaţă.
Mama se bucurase mult de ocazia aceea să meargă la mare,
fusese cu ani înainte, când fratele meu şi sora care a murit
înainte de naşterea mea erau mici.
Mama a mai fost după aceea la mare o dată –
după ce s-a sinucis fratele meu – cam la cinci ani după ce eu
i-am risipit acea bucurie, cu boala mea bruscă.
A mai vrut să meargă o dată, încă mulţi ani mai târziu,
în vara dinaintea iernii când a murit. Medicii nu i-au dat voie.
Acuma, eu sunt aici. Stau la masă şi scriu.
E noapte acum. Astăzi a fost senin, lumină albă de soare,
şi marea, albastră, la capătul străzii din colţul restaurantului.

Poezia e altceva?

Nu trebuie să povesteşti în poezie – am citit
un sfat către un tânăr poet – deci să nu povestesc
cum, foarte devreme, ea se scula dimineaţa,
şi aşezându-se pe pat,
aştepta să i se liniştească respiraţia, cu faţa în mâini –
să nu spun nimic despre chipul ei atâta de obosit
încât i se încovoiau umerii, în faţa oglinzii, când
se pieptăna încet. Să nu-mi mărturisesc spaimele
lângă faţa ei înstrăinată, întoarsă de la mine.
Să nu umblu cu versuri, ca şi cu oglinda în mâini
în care se răsfrâng acele dimineţi cu lumina cenuşie
dinainte de zori. Poezia nu trebuie să fie reprezentare,
serie de imagini – aşa scrie. Poezia
trebuie să fie vorbire interioară. Adică
tot eu să vorbesc despre faţa ei înecându-se, căutându-şi
respiraţia? Însă atunci ar fi numai felul în care eu vorbesc
despre faţa ei, despre mişcările încetinite prin straturi
de remuşcări tulburi, de gânduri doar ale mele,
ale imaginii ei – ar fi numai un chip, o imagine –
şi ea – adevărata ei fiinţă atunci?

mopete în atmosfera lăuntrică

mopete s-a instalat într-o seară comod,
la marginea focului, să-şi citească gazeta –
în spatele lui, scara care suia la pod
trosnea când lumina focului îşi înfigea egreta
pe câte o treaptă, mai foşnea şi mopete
când întorcea foaia să urmărească ce scrie
despre una sau alta. din când în când îşi nota pe manşete
câte o idee, ca să poată mai târziu să o transcrie
când avea să se ducă la culcare, pe perete deasupra
patului, alături, pe măsuţă, avea sticla şi paharele
(îl aşteptase în seara aceea pe marele
lui prieten – dar nu venise), asupra
întregei scene era o linişte binefăcătoare.
nivelul lichidului în sticlă scădea cu câte o palmă liniştitoare.

Falsă evanescenţă

Dispar tot felul de lucruri în jurul nostru – şi sentimente,
şi fiinţe – şi noi, cei care stăm la mijloc, şi ne uităm
cum pier, şi lasă goluri, şi cum golurile se umplu
ca nişte sticle, cu amintiri care iau forma acestor goluri,
adică a acestor sentimente pierdute (sau numai o aparenţă
a acelor fiinţe care au pierit – pentru că o fiinţă
nu se face din nou din amintiri –) noi cei care stăm
la mijloc rămânem mereu singuri.
Numai că amintirile – ni se pare nouă – ne fac
să uităm cât de singuri, şi încă mai singuri rămânem.

Noapte

În unii dintre noi, când ne întoarcem cu spatele
la ceilalţi, există o terasă
spre mare – doar foarte rar mai ieşim noaptea
să privim marea care urcă pe podeaua de scânduri şi lasă
alge acolo – căci ştim că atunci ne-mpiedicăm
de crabi – (unii din ei ne-ar putea apuca
de picior – dar este o muşcătură întoarsă
spre alte înţelesuri – nici nu te doare, şi nici nu e
cel puţin încet veninoasă – e numai apucătura
între două căngi moi, ca degetele – şi atât).
Îi împingem apoi cu piciorul în mare. Stăm
un timp pe verandă, privim marea noptatecă.
Asta când ieşim pe acest podium străbătut
de lumină de lună şi de răsfrângeri de valuri.
De cele mai multe ori, rămânem în cameră,
şi asta se cheamă singurătate.

Aşadar, nu există singurătate

Aşadar, nu există singurătate,
suntem întotdeauna mai mulţi – în noi înşine,
oriunde ne-am duce – şi oricât i-am implora
pe ceilalţi să aibă milă de singurătatea
vreunuia sau altuia dintre cei ascunşi, pândind,
în noi.
Sigur, mai ales, când ne rugăm
de cei de alături şi când desfacem în faţa lor,
ca pe un sul cu scriere rotunjită,
ceea ce noi numim singurătate – mai ales
atunci nu suntem singuri.
(Mai degrabă
când suntem numai noi, şi unul din noi, dinăuntru,
le întoarce, mincinos, sau invidios, spatele
tuturor celorlalţi – mai degrabă atunci
am fi mai aproape de singurătate – dacă
ceilalţi, din noi – din afară – nu l-ar pândi
cu surâsuri pe cel supărat – sau nu l-ar ignora,
pur şi simplu. Atunci e şi mai rău –
dar tot nu este singurătate, nici de data aceasta.)
„Şi pe urmă vin marile ploi“, şi noi
ne ascundem în grădina înserată – şi se răsfrâng
de multe ori chipurile noastre în frunzele ude
şi ne leagănă – ca şi cum am visa-ntr-o oglindă.

după amiază indolentă

în fond, dacă nu ne-ar fi atâta de lene,
am putea încerca să ieşim – fie chiar şi pe furiş,
din camera aceasta cu vreme bolnavă, şi semne
de foc şi zăpadă pe tăblia ferestrelor, şi

să ne plimbăm cu mâinile în buzunare prin casă
– plictisiţi, adică – printr-un foarte străin
crepuscul între mobile arse, şi draperiile care-şi lasă
câte o umbră mortuară alungindu-se prin

tăcerea pe care o suflă înăuntru ninsoarea,
strivindu-şi ochi mărunţi, nesfârşiţi,
de geam, şi ne caută, (şi te găsesc, şi-ţi

aruncă fiinţa întreagă înapoi, ne spuneam, cu marea
nesinceritate a gesturilor numai închipuite).
numai că ne e lene – stăm în odaia asta cu însingurări mocnite.
asurzitoare iscare

spaima – există vorbe care să spună cum este,
cu adevărat, spaima? ce simţi, de pildă, când treci
colţul – şi o întâlneşti deodată, cu ceaţă multă în păr,
şi mâna, strângându-i lui braţul? şi este, deodată,
ea – şi trece pe lângă tine, de abia aplecându-şi
capul – şi în jurul tău noaptea e dintr-o dată înaltă
şi urlă – şi-ţi vine să-ţi scuturi capul, cu mâinile zvâcnite
peste urechi, şi să fugi – cât mai departe. (de fapt,
mergi la fel de încet, ca şi cum nu ar fi
nimic adevărat, ei au trecut, strada nu mai are importanţă,
deşi este strada ei.) nu mai există
continuarea clipei acesteia. – a fost. – a trecut. –
ea, brusc, înspăimântător de străină, ţinându-l
de braţ, alături de el, scuturându-se
de ţipătul din tine – nici nu l-a auzit – când ai văzut-o trecând.
şi ceaţă, pe o stradă murdară –

minciună?

ce frumoasă e moartea – nu? – nodul în gât
şi ochii măriţi – care te fixează deodată,
şi mâna zvâcnită la rădăcina, migălos răsfirată
a durerii din piept – acolo, unde pulsează urât

carotida – şi vezi că nu mai poate, nu mai poate
să respire – şi stai – şi tu eşti aici, dincoace – şi nu simţi
nimic – (ai vrea, nelămurit, doar să fugi, să fii într-altă parte,
şi ce frumoasă e moartea – şi e un soare cu dinţi

foarte înceţi pe faţa care se face lividă – şi ce
friumoasă e moartea – (şi asta, de pildă, e
o clipă, care trece, nu trece, – şi mai târziu

tu faci vorbe – din astea –) şi ce frumoasă
e moartea – şi chiar, sfinţi părinţi – ştiu –
iadul e neputinţa de a iubi – de a simţi – şi ce frumos –

Selecţie din antologia „Versuri alese”, editura Paralela 45, 2010