Mircea Pricăjan. Provocări editoriale

1. După ce, pentru ani buni, în ceea ce-i privește pe autorii români, editurile au favorizat poezia, în ultimii ani mai multe dintre editurile cu vizibilitate (Nemira, Trei, Humanitas, Litera) au lansat colecții de proză dedicate scriitorilor români (au apărut chiar și reviste, precum „Iocan”, dedicate prozei scurte). Cum vedeți aceste decizii și care sunt / ar putea fi rezultatele?

Orice demers editorial care stimulează creația este binevenit. Într-o cultură eminamente poetică, prozatorii erau într-adevăr undeva în umbră. Acum au ocazia să iasă la lumină, să arate ce pot. Și pot. Mare parte din proza românească actuală mi se pare sincronă cu timpurile pe care le trăim, aici și aiurea. Iar cititorii obișnuiți mai mult cu traducerile încep să se uite cu mai multă încredere la scriitorii noștri. Acesta cred că ar fi unul dintre cele mai importante rezultate ale desantului în proză din ultimii ani.

2. Anul 2019 a fost, cel puțin declarativ, „Anul Cărții” – ce a rămas din el?

La cum a fost 2019 Anul Cărții, așa putem spune că a fost/este și 2021. Nu l-am perceput așa și nici nu cred că a rămas mare lucru-n urmă datorită acestei titulaturi. Pentru un impact real, domeniul cărții are nevoie de acțiuni concrete, punctuale, cît se poate de… lumești – iar nu de panglici scoase pe gură cu diferite ocazii festive.

3. Care (mai) este rolul revistelor literare?

Este același dintotdeauna. De interfață între cititor și cărți/autori. De anticameră a publicării în volum. Revistele literare sînt un teren de încercare, un poligon de antrenament pentru scriitori, iar pentru cititori este un sampler al literaturii momentului. Sînt platformele unde se desfășoară discuția din jurul cărților. Într-o formă sau alta, revistele literare vor exista cu aceste scopuri întotdeauna.

4. Mai au o șansă / un atu revistele în format fizic în fața celor online? 

Singurul lor atu rezistă doar în fața celor care prețuiesc și obiectul, forma, nu numai conținutul. Dar într-adevăr văd un viitor în care revistele în format fizic le vor aparține doar abonaților aka colecționarilor. Pentru că scopurile despre care vorbeam în răspunsul anterior sînt cu adevărat mai ușor atinse cînd revista folosește noile medii de publicare, cele virtuale.

5. Dar librăriile „brick and mortar” în fața celor online?

În România am impresia că încă se vînd mai multe cărți în librăriile fizice. Și asta pentru că ei mai mulți cumpărători nu prea știu ce anume caută, nu cunosc piața de carte, se duc după diverse teme „la modă” (majoritatea de self-help și autocunoaștere), nu după cărți de autor. Cînd lucrurile vor sta invers, da, librăriile online cred că vom ocupa prima poziție. La urma urmei, s-a reușit comerțul online de haine. Cu cărțile ar trebui să fie mult mai simplu: dacă știi ce-ți trebuie, mărimea nu contează.

6. Biblioteca publică, depozit de cărți – Ce rol mai au bibliotecile publice în contextul în care este tot mai greu să fie aprovizionate, fiind printre primele instituții care suferă atunci când autoritățile vor să facă economie la buget (să ne amintim doar cazurile recente de propuneri de restructurare prin concedierea a o treime a salariaților bibliotecilor județene din Oradea, Bistrița, Sibiu sau a bibliotecii municipale din Rădăuți)?

În cazul bibliotecilor nu cred că trebuie să inventăm nimic. Ajunge să aruncăm o privire în vecinii mai apropiați sau mai îndepărtați. Sînt lucruri pe care englezii, francezii, spaniolii și chiar ungurii le fac în acest domeniu de zeci de ani și care transformă biblioteca într-un spațiu comunitar, un centru de activități culturale, dincolo de simpla depozitare a cărților. Pentru asta e nevoie în primul rînd să renunțăm la pretenția că biblioteca este o instituție – în sensul românesc al termenului. Cînd va dispărea de la intrare anunțul cu „interzis accesul cu cafea sau mîncare” vom ști că începem să umanizăm biblioteca. Cînd ne va păsa mai mult de cei care folosesc spațiul decît de spațiu însuși vom ști că sîntem pe drumul cel bun. Biblioteca poate și trebuie să fie un magnet pentru comunitate, prin aproape orice mijloace, altfel își semnează singură condamnarea la uitare.

7. În timp ce unele proiecte literare văd lumina tiparului în urma unor finanțări AFCN, altele sunt sprijinite în urma unor campanii de crowdfunding. Finanțările alternative sunt o soluție de viitor?

Crowdfundingul este, în fapt, o chetă pe care o fac în special prietenii autorului. E un fel mai elegant de autopublicare. Nimic rău în asta, dar parcă-mi doresc să știu că o carte a apărut pe piață prin grija unei edituri care își asumă riscul eșecului, prin asta înțelegînd și că pariază pe succesul cărții în care investește. Finanțarea alternativă e o soluție de avarie, nu cred că pe ea se poate sprijini tot viitorul.

8. Cui lăsăm literatura pentru copii? Dar paraliteratura?

Literatura, de orice fel ar fi ea, la orice nivel și-ar desfășura sensurile, este destinată cititorului. Acesta e rostul publicării ei; altfel ar rămîne un exercițiu de uz personal, și-atunci lucrurile sînt clare. Dar literatura pentru copii o lăsăm copiilor, evident, în special copiilor de azi. Cît despre paraliteratură… mă tem că înainte de-a răspunde ar trebui lămurită definiția termenului. Am văzut vîrîte sub această pălărie multe genuri literare cu totul onorabile, cum ar fi literatura pentru copii însăși, astfel că mă feresc să răspund tranșant.

9. Marketingul sau critica literară: cine mai alcătuiește canonul?

Canonul, în concepția mea, se alcătuiește pe cale naturală, în timp. La conturarea lui contribuie și marketingul de acum, și critica literară, și programa școlară, și evoluția societății înseși. Discuția despre canon mi se pare futilă, de nu chiar impertinentă, fiindcă pornește de la premisa c-ar fi o discuție care ne aparține. Or, așa cum ziceam, numai timpul poate decanta lucrurile.

10. Cum a afectat pandemia de COVID-19 provocată de coronavirus piața editorială românească?

Am văzut în 2020 decizii editoriale curajoase (mă gîndesc la editura Litera și la CDPL), dar am văzut și multă precauție (mă gîndesc la Humanitas și la Polirom). Nu știu cum arată situația în cifre, dar la nivel de impresie pare că au cîștigat cei curajoși, ca de obicei. Și numai fiindcă la ei au ajuns o mulțime de cărți bune și foarte bune pe care ceilalți actori editoriali le-au amînat sau refuzat. Pînă la urmă, e îmbucurător să vedem că piața noastră de carte are maturitatea unei asemenea dinamici. Mult mai grav ar fi fost să vedem o înghețare totală, un blocaj care-ar fi putut echivala cu falimentul unei industrii – moral, dacă nu chiar financiar.

Foto credit (c) Ștefania Curila, 2017