+Mircea Zaciu – la capătul unei True Story

Deși beneficiind de o istorie îndelungată, textele cu profil memorialistic, înțelegând prin aceasta amintirile, memoriile, consemnările zilnice (uneori simplul aide-memoire), jurnalele (de regulă „intime”), chiar corespondența, nefiind departe de o asemenea investitură nici „notele” de călătorie, ori diversele sdnotări sau crochiuri abandonate etc. – toate acestea nu se regăsesc nici astăzi pe un plan bine stabilizat al teoriei literare. De fapt, nici arondarea, în întregul lor, literaturii nu este decât un artificiu din moment ce această apartenență se bazează doar pe faptul că sunt, prin formă, „obiecte” de comunicare scrisă: pot interesa istoria, dar și istoria literaturii sau a diferitelor științe, pot viza locuri și evenimente, mai recente sau mai de demult, dar nu neapărat prin recursul la scriitura convocată artistic. Și chiar dacă, acum, vorbim destul de des despre prezența unei/unor „specii”  literare, o facem conștienți fiind de destinația textului, fie nepremeditată, fie impusă de autor, care ne duce spre instituirea „documentului”, fapt care atrage după sine o legitimare specifică, particularizată. Exemple numeroase ne stau tuturor la îndemână. Iar dacă preferăm să le înregistrăm ca prestații diaristice, sonoritatea mai noului cuvânt ne duce la un accent subversiv, simțit ca efemeritatea, superficialitatea informației, alteori spre senzaționalul pasager, cât și la „prelucrări” de multe ori menite a altera sau deturna realitatea, deși pagina scrisă nu se mai numește „ziar”, ci „media”. Iar În cazul textelor mai apropiate de literatură, nu putem ocoli presiunea ”pactului autobiografic”, despre existența căruia ne avertiza, în 1975, Philippe Lejeune. Mai simplu spus, fără detalieri și argumente teoretice, Lejeune ne avertiza, dacă n-am sesizat până atunci, că un scriitor, alunecând pe un fragment (sau pe un întreg) aurobiografic, nu se va apleca asupra a ceea ce conferă coloratură negativă imaginii despre sine, centrat doar pe ceea ce dorește el să propună.

            Când scriu aceste rânduri, am în față cele două volume (5 și 6) din Jurnalul lui Mircea Zaciu, apărute la sfârșitul anului trecut la Editura Limes din Cluj-Napoca. Primele patru volume acoperiseră perioada 1979-1989, scrise așadar într-un timp în care nu numai conținutul unor comentarii zilnice, dar chiar exercițiul ca atare era periculos. Așa se explică faptul că au fost tipărite după 1990, urmate acum de consemnările dintre 1990 și 0994. Dar după informațiile din prefața lui Ion Pop, s-ar putea să existe și alte pagini, aferente mai multor ani, chiar și celor dinaintea decesului autorului, survenit în anul 2000. Sigur este doar faptul că acest tip de scrieri sunt însoțite de hazard, inițiate fiind sub semnul intimității și destinate, cel puțin teoretic, în primul rând sertarului. Faptul că, în parte cel puțin, Mircea Zaciu le-a oferit tiparului, e un indice că le dorea scoase de sub efemerul reacției cotidiene.

            E greu de spus, de altfel, ce culise caracteriale și mentale au susținut inițierea lor și, în timp, perseverența, continuitatea redactării, preocuparea de a echilibra amplitudinea comentariilor în funcție de depășirea interesului personal. Poate fi vorba, mai mult sau mai puțin, și de orgoliu „profesional”, ca să-i spunem așa, dar și de asumarea unor riscuri și dezavantaje, a unor satisfacții, dar și a posibilității de a fi primit cu ostilitate, ceea ce s-a întâmplat și la apariția, treptată, a primelor volume ale seriei, așa cum se întâmplă și acum. Dacă în activitatea unui scriitor elaborarea unui text cu profil autobiografic nu este absolut „nevinovată”, critica de întâmpinare, ca și istoria literară sunt menite, în principiu, să separe ceea ce este „impur” în documentul aferent biograficului de ceea ce înseamnă document literar, de fapt esențialitatea actului. Și am folosit cuvântul „impur”, fiindcă – în cazul de față – nu lipsesc nici anume „prelucrări” ale textului Jurnalului, nici „detaliul” naturii relațiilor pe care mulți dintre comentatorii de azi le-au avut cu autorul scrierii în cauză. Altfel spus, ne aflăm într-un moment în care, prin intermediul consemnărilor sale, Mircea Zaciu este încă simțit ca un contemporan, chiar dacă aflat în trecutul nostru imediat: a fost, până nu demult, în lumea literară de la noi, o prezență ciudată, uneori incomodă, alteori vibrând stimulativ. Suporta cu greu singurătatea, era un „om de lume”, cum îl caracterizează Irina Petraș, cultivând varii relații și dorind a fi mereu în actualitatea frământărilor din sfera culturală și literară de la noi, nescutită de asperități. Iar un alt critic literar, Răzvan Voncu, îl aseamănă, pe bună dreptate, cu un entomolog, al cărui insectar e deosebit de expresiv prin modul de fixare a „pieselor”, consemnând, însă, și acuratețea cu care sigilează, în ansamblul vitrinei,  adecvarea expresiei, sprijinită pe cantitatea de adevăr pe care îl punea în evidență.

            Atât Irina Petraș, cât și Răzvan Voncu nu ocolesc faptul că Mircea Zaciu avea un simț aparte al propriei valori și, mai ales, instinctul de a pătrunde dincolo de aparențe, de expozeuri inflamate ori de enunțuri de paradă, toate extrem de frecvente în peisajul literar al epocii comuniste, punctând acid și prompt supeficialitatea și falsul. Nu se împiedica, în momentul în care le sesiza, de prestigiul unor persoane, fie acestea din mediul universitar, fie din al poeților sau prozatorilor, în vogă sau nu. Să ne amintim, doar, că s-a aflat de fiecare dată în prima linie când Uniunea Scriitorilor încerca să se îndepărteze de principiul „corectitudinii politice”, ori când s-a declanșat scandalul la constatarea plagiatului efectuat de Eugen Barbu. Dar și amănuntele contau (și îmi voi permite, în acest sens, un intermezzo).

*

          Citisem cele patru volume apărute în anii trecuți, iar acum, după lectura celor recent apărute, am căutat să raliez lectura lor la ceea ce îmi oferea memoria, ca imagine a omului Mircea Zaciu, așa cum se conturase ea de-a lungul relațiilor cordiale pe care le-am avut cu el până la plecarea sa în Germania (după acest moment, în scurtele sale reveniri în țară, nu am mai avut prilejul să ne întâlnim). Nu am obținut portretul pe care îl consideram bine conturat: mi se oferea un „personaj” fragil, un inadaptat, dar onest față de sine însuși, simțind, dar evitând să-și-l asume, eșecul, de unde și reațiile sale necontrolate în fața întâmplărilor dintr-o realitate din care se simțea exclus sau o considera ostilă. Dorea să se arate sigur de sine, doar că nici aceasta nu-i reușea de fiecare dată. L-am cunoscut când eram în al treilea an al Literelor clujene: fusese avansat lector în 1952 și ne preda, sub genericul Istoria literaturii române, perioada din jurul anului 1900, de fapt un „decupaj” destul de confuz, marcând trecerea de la „marii clasici” la interbelic, cu o aglomerare de epigoni eminescieni, de încercări de consolidare a prozei și dramaturgiei, de căutări de modele valide în literatura europeană. Ne citea, vădit neutru, filă după filă, subiectul zilei, pe care îl avea dactilografiat, după care i-l dădea responsabilei de grupă ce urma să-l multiplice pentru cei care îl doreau. Mulți ani, soția mea a păstrat cursul integral, după care, probabil cu ocazia unei schimbări de locuință, a dispărut.

            În pauza dintre orele de curs, Marcel Mureșeanu și cu mine ieșeam pe coridor, ca să fumăm lângă un calorifer, unde se afla scrumiera. De fiecare dată, deși nu era fumător, Mircea Zaciu ni se asocia, iar noi îl provocam la discuții pe marginea literaturii actuale (era prin anul 958). Nu evita să ne tempereze când alegațiile noastre erau prea entuziaste. Odată, însă, mi-am permis să-l întreb de ce ne citește cursul, când expunerea liberă ar fi fost mult mai interesantă. Și i-am relatat cum proceda profesorul Henri Jacquier (ne preda cursul de Romanistică): puteai să-l întrerupi cu întrebări și, dacă ceva i se părea interesant, intra în divagări până la sfârșitul orei. M-a ascultat, după care mi-a răspuns că, fiind doar lector, cursul trebuie scris în prealabil și citit studenților, o copie urmând a fi predată la catedra de specialitate pentru a putea fi consultată, eventual verificându-se dacă a fost respectată „programa” stabilită de Minister. Dar ne-a și recomandat ca, urmărindu-l pe prof. Jacquier, să reținem cât de important este să te apropii de o lectură aproape completă a marilor opere ale literaturii universale și să te servească o memorie de excepție. Or, el încă n-a ajuns aici, iar pentru perioada literară care i s-a încredințat (ar fi putut fi și alta, dar așa s-a hotărât!), valorile erau… Theodor Neculuță și Ion Păun-Pincio. În lumina Jurnalului, aserțiunile devin, de fapt, motive.

            Cum Marcel și cu mine, pe atunci, frecventam atât redacțiile revistelor literare clujene, ca și cenaclul Filialei Uniunii Scriitorilor, am aflat foarte repede că Mircea Zaciu dorise și încă mai dorea să se afirme ca prozator, că debutase chiar, în 1954, cu un astfel de volum, rămas, însă fără ecou. Dar visul a continuat. Mulți ani mai târziu, mergând la Editura Dacia și dorind să vorbesc cu directorul Alexandru Căprariu, secretara m-a rugat să aștept fiindcă are o întâlnire cam tensionată. Într-adevăr, din biroul directorului răzbea gălăgia unei discuții pe ton ridicat. Constantin Cubleșan, pe atunci adjunct al directorului, mi-a spus că, mai bine de o oră, la el se află Mircea Zaciu, care nu acceptă ca volumul său ce urma să apară – era vorba de Teritorii – să fie încadrat ca „Însemnări de călătorie”, fiind vorba de un „antijurnal”, mai exact de “proză”, considerând că, în felul acesta, e umilit.

            În sfârșit, întîlniri mai dese, care ne-au și apropiat într-un fel, le-am avut în perioada în care, fiind responsabil pentru partea de de critică și istorie literară la revista „Transilvania” iar redacția fusese de acord să-i acorde o rubrică, pe care el o intitulase „Scolii”, țineam legătura frecvent, sau telefonic, sau cu prilejul deplasărilor noastre, ale mele la Cluj, ale lui la Sibiu (Mircea Zaciu a participat la aproape toate sesiunile Colocviilor noastre de critică). Citindu-i nu doar cărțile, dar și, lună de lună, textele pe care le trimitea pentru rubrică, pe unele comentându-le împreună, am înțeles că el nu avea capacitatea prozatorului de a rezista la efortul de a se consacra luni și, de multe ori, ani asupra unei construcții ample. Dacă proza rămăsese un vis al tinereții sale, și proiectata Istorie a literaturii ardelene a rămas și ea un vis: Ca o imensă scenă, Transilvania (1996) este o culegere de studii „în temă”, cu abordări personale incitante, provocatoare, dar nu mai mult decât atât.

*

          Privită în ansamblu, risipită pe durata a pstru decenii și jumătate de comunism și pe cea a unui deceniu de tranziție spre altceva, creația reprezentativă a lui Mircea Zaciu, exceptând volumele 5 și 6 din Jurnal, nu a fost marcată de cezura apărută firesc în opera altor scriitori sflați într-o situație dimilară. Aproape toate cărțile sale de critică și istorie literară, precum și textul de început al Jurnalului au fost scrise până în 989. În exil, a scris puțin, un ecou destul de redus l-a avut Ca o imensă scenă Transilvania. Dicționarul Scriitorilor Români fusese realizat tot anterior, după care n-a reușit nici să-l actualizeze integral. La solicitările din țară a făcut față revăzând și oferind doar pagini de jurnal. Publicate fragmentar, apoi strânse în volum, s-au impus, ca și eseistica sa, prin faptul că nu ocoleau adevărul, dar îi atenuau transparența. Era ecoul „tehnicii” duplicitare adoptată în literatura epocii, cu toate că subtextul era ușor deductibil. În acest fel, ignoranța, impostura, dar mai ales, servilismul politic erau frecvent semnalate, plasându-l pe Mircea Zaciu pe o diagramă primită de unii colegi de breaslă cu interes, de alții cu evidentă ostilitate. În urma pregătirii pentru tipar a textului, într-o nouă conjunctură și, fiind vorba de scrieri realizate cu o adresă ieșită din actualitatea imediată, nu mai erau nevoite să ocolească expresia dură, obișnuită, dacă nu-i uităm profesorului și abilitatea de polemist. Dar cum resentimentele nu dispar prea ușor, chiar și volumele 5 și 6 au fost întâmpinate ca insalubre. Iată, bunăoară, ce putem citi într-o „cronică” întinsă pe 6 pagini de revistă: „Observațiile curg tot mai lipsite de menajamente și cu o fuixație enecdotică tot mai accentuată. Profesorul e un om avid de noutăți, un ins de o curiozitate jipertrofiată, colportând vești și informații din toate sferele vieții culturale, devorator de presă, dar și de anecdotică orală, gustând bârfa subțire și întreținând ceea ce se cheamă cozeria de salon și de familie, îmsoțită de puncte de vedere personale, care ating onestitatea și netrucată, chiat crudă, prin preluările tale-quale pe care i le transmit diverși informatori, iar el le notează scrupulos, chiar când pot fi detectate elemente fabulatorii, constatări răutăcioase, venite dintr-o subterană a convențiilor sociale, subsumate unor răfuieli sau răzbunări obscure. În acest caz nu funcționează controlul critic, ci doar nevoia de a șoca cititorul și de a-i stârni curiozitatea, prin ostentația și lejeritatea cu care sunt exprimate. […]. E gata să reproșeze nu numai obștii comune și vulgare tot felul de insanități și măgării, dar și prietenilor sau colaboratorilor săi celor mai apropiați care sunt suspectați și «percheziționați» pentru cele mai mici afirmații sau omisiuni, deși nu o fac intenționat și nici măcar nu sesizează ulcerațiile profesorului, care face procese de intenție din orice.” Într-un atare context, cele câteva aprecieri din final nu reușesc să tulbure acest portret, al unui om care doar credea că „scrie pentru posteritate”, când, de fapt, viața sa literară a avut dnumai un „iz de onorabilitate”. Dar să nu ne împiedicăm de excesul de onorabilitate al cronicii din care am citat, mai ales că nici Mircea Zaciu nu îl mai poate recepta.

            Rămânând, încă, la planul de ansamblu al Jurnalului, constatăm,totuși, că „protecția” duplicității, cu, din când în când, rare engrame, nu este de natură a rupe unitatea stilistică a întregului, cum ne-am fi așteptat, și aceasta, probabil, fiindcă intervențiile  asupra textului, efectuate în vederea publicării, într-un timp în care dispăruse normativul sever al cenzurii, și-au avut rolul lor. De altfel, centrarea însemnărilor pe mediul intelectual, pe realitatea cultural-literară, nu solicita direct, cu insistență și necondiționat peisajul ideologic-politic al vremii, ci, eventual, o ilustrare a efectelor sale asupra creatorilor și a creației. Conform propriei sale mărturisiri, făcute la apariția volumului Teritorii, principiul pe care îl adoptase era acela al privirii din interior, nu din exterior, al concentrării trăilor, înțelegerii și al reacției subiective prin intermediul actului cultural și, îndeosebi, al creatorului. Ca ardelean, Mircea Zaciu era un moralist, aplicat nu atât cauzelor, cât opțiunilor și efcctelor: disconfortul sau confortul raporturilor sociale erau stabilite de interioritatea observatorului, la întâlnirea cu cea a observatului. Era un principiu care, pus în scenă pe platforma clară a jurnalului, o și depășește, generând ceea ce s-ar putea numi True Story sau un roman al persoanei. În acest fel putea fi adusă, în prim plan, cu minime precauții, opiniile personajului central, de fapt unic (celelalte fiind doar „imagini” din ambianța sa, limitată, pe care le lăsa în neutralitate, neavând nume, ci doar inițiale, ca element constitutiv al amintitei duplicități). Neagreat, însă, de regimul comunist, Mircea Zaciu și-a creat, în interiorul realității pe care o urmărea, un spațiu al siguranței și al confortului personal: frecventa doar anumite cercuri, prieteniile erau selective, realiza un echilibru minim în substanța scrierilor, fără a ceda excesului, respectând, totuși, linia onestității profesionale, atent la proprietatea termenilor și neocolind „scrisul frumos” (rar în critica timpului). N-a înțeles, însă, ce s-a petrecut în 1989, nici în perioada imediat următoare. A crezut că „revoluția” a fost ratată, iar „tranziția” a fost privită ca un pasaj de trecere, prin care umbre ale vechiului se insinuau în noul curs de edificare. Nu ne preocupă, aici, dacă avea sau nu dreptate. Dar ceea ce vedea în jur și, mai ales, ostilitatea crescută din jurul său (ori ceea ce credea el că este ostilitate) îl speriase: s-a refugiat, după 990, la Bonn, devenind, în scurt timp, din „opozantul” din România, „inadaptatul” din Germania.

            A sperat că, prin relațiile pe care le stabilise când fusese lector de română la Universitatea din Kȍln, va obține un post similar poate chiar la Bonn. Nu s-a realizat. A dorit să călătorească, să viziteze muzee, să participe la diferite manifestări artistice și literare, să dea curs invitațiilor unor prieteni din S.U.A., Franța și chiar din alte orașe din Germania. Nu avea mijloacele materiale necesare. Colaborarea sporadică la Deutsche Welle și la două publicații literare ale exilului românesc s-au dovedit a fi doar niște expediente nesemnificative. A rămas numai cu satisfacția lecturilor, acum parcurgând cărți și autori care nu-i fuseseră la îndemână Nici relația cu țara nu se desfășura prea bine. Îi era amenințată locuința din Cluj, revendicată de alții după apariția legii privind retrocedările, tracasat fiind de lungul șir de procese în care era parte. Dicționarul Scriitorilor Români nu era încă definitivat pentru publicare (și aceasta mereu amânată de edituri), cei doi colaboratori ai săi fiind și ei cuprinși de frenezia dată de posibilitatea de a intra în circuitul universitar european și canadian și de a participa la diferite manifestări literare internaționale. În plus, Mircea Zaciu nu se mai afla în ccontact direct cu pulsul vieții culturale. Primea sporadic diferite ziare și reviste, dar aceasta nu era suficient pentru pentru a-și coborî condeiul în actualitate, cum i se cerea de câteva publicații. Alcătuia, în schimb, lungi scrisori, dar răspunsurile erau succinte, întârziate sau chiar lipsind, el neînțelegând noua dinamică socială apărută odată cu dispariția rigorilor din regimul trecut și cu deschiderea granițelor. Era o a doua inadaptare care, pe fondul său ciclotimic, facilita înmulțirea crizelor depresive, accentuate încă de apariția primelor emne ale bolii care îi va provoca și decesul.

            Ne rămâne imaginea unui intelectual rafinat și sensibil, rătăcit în două regimuri diferite, trăindu-și deruta și suferințele în singurătate, cu visele risipite, convins că nu a făcut tot ceea ce ar fi putut face și neștiind că, la două decenii de la trecerea pe un alt plan al existenței, vor fi și critici care, la apariția ultimelor două volume din Jurnal, vor scrie – cum o face aapăsat Mircea Petean: „Jurnalul lui Mircea Zaciu este capodopera sa“, sau Ion Pop, apreciindu-l ca fiind „un foarte înzestrat prozator.”

Foto: Mircea Zaciu și Ion Agârbiceanu în 1955

Publicat în nr.1/2021

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *